Orientate spre Înalt,
Crengile desfrunzite ale copacului,
Ne îndeamnă să privim adâncul senin al cerului…
Pășesc cu teama de a nu sfărâma
Conturul delicat al frunzelor inimi,
Așternute într-un strat fragil.
O boare de vânt,
Împrăștie covorul auriu,
Iar frunzele căzute,
Se-nalță-ntr-un vârtej diafan,
Ultim dans al vieții,
Un vis la clipa, când,
Precum niște inimi rănite,
Vor renaște din ele însele…
Rodica Dascălu / Visul unei frunze
Ce diferenta mare intre oameni si frunze!!!!! Viata noastra este un lung sir de caderi, a frunzelor este o continua urcare spre cer….
Sa avem puterea sa nu ne aplecam in fata toamnei, sa ramanem pe crengile copacului si sa privim cu seninatate la cer!
Mi-a placut mult aceasta poezie! Multumiri!