lumina de culoarea mierii mângâie, alină. frunzele arămii se pregătesc. ultimul lor dans a început deja. cerul pare nehotărât, nu prea știe ce veșminte să-și aleagă. și aerul din jur freamătă, ceva se apropie, se schimbă. mă plimb agale, savurând clipa prezentă. pretutindeni, amprente aurii. crengile desfrunzite desenează nervuri complicate precum căile nevăzute ale vieții. iar cele câteva frunze rămase, prinse-n ram încă, trăiesc iluzia veșniciei. toamna țese cu talent covor ruginiu. cicatrizează răni. vindecă. ropotul ploii, o delicată uvertură. oare, dureroasele armonii preced teama de vuietul iernii. nu! toamna nu este simbolul tristeții sau al apusului vieții. în faldurile amplei ei rochii, cel de-al treilea anotimp al anului poartă jocul viu al fulgilor de nea. aprinderea primilor muguri pe ram. mireasma florilor de câmp în toiul verii. ciclul cosmic moarte – naștere își continuă calea spre miezul ființei. altă variantă nu există. ușor nedumerită, mă întreb de ce m-am îmbrăcat astăzi în negru. și umbrela imensă, neagră și ea. iar eu chiar cred în simbolistica nuanțelor, culorilor. să fie gândul tainic la despărțire. imaginea tinereții, tot mai îndepărtată. sau poate gândul melancolic la primăverile rămase, tot mai puține. nimeni nu știe.


Rodica Dascălu

10 octombrie 2021 ~