mi-e sufletul greu, precum aripile unei păsări surprinse pe câmp de o ploaie torențială. ce pot face să nu-mi pierd bucuria? o simt încă vie într-un cotlon al inimii, împrăștiind câteva raze palide. primăvara țâșnește prin mii de muguri. alerg aproape de la un arbore la altul, în parcul singuratic. în câteva zile se va întâmpla o minune, explozia multicoloră a florilor. e minunată prietenia copacilor. ei îți ascultă tumultul gândurilor. sunt discreți. nu îți reproșează. nu te rănesc, ei înșiși fiind plini de răni. sunt fericiți că le ești în preajmă și îi admiri. astăzi, pe lângă prietenul meu prețios, mălinul încovoiat de o iarnă prea grea, am aflat la câțiva pași distanță o poveste emoționantă. observ silueta unui alt mălin, având tulpina aplecată, frântă brutal din rădăcină. dar pomii ca și oamenii nu acceptă să moară așa ușor. în cădere, mălinul descoperă o soluție salvatoare, un pin. poate de aceeași vârstă, dar drept, maiestuos, cu o coroană vie, foșnitoare. mălinul se oprește din cădere. se sprijină de trunchiul puternic al pinului și rămân împreună. aproape îngenungheat își urmează destinul. crește, înmugurește, înflorește și chiar rodește. o îmbrățișare demnă de lumea oamenilor. pinul are încă o coroană, pe cea a mălinului, ale cărui ramuri sunt orientate spre pământul ce îi hrănește deopotrivă. dar minune, vârful crengilor se înalță, în căutarea luminii. cerul îi veghează și le binecuvântează prietenia. dacă iubim natura, ea ne vorbește. nu sunt puține poveștile ei… o bucurie fără motiv mă inundă…

Rodica Dascălu

12 aprilie 2021

12 aprilie 2021