periodic îmi fac un control al inimii. să văd dacă lăcașul iubirii pulsează în același ritm cu universul. așez filele medicale într-o anumită ordine, în funcție de diagnostic. deodată, un gând se înfiripă, nu-mi dă pace. oare, cum am reușit să „colecționez” un număr atât de mare de: răni, dezamăgiri, traume? nu cred că, prin boli și mai ales prin cele grave, Dumnezeu ne pedepsește. El este Iubire. având mereu în minte cuvintele părintelui Pantelimon de la Oașa, încep să deslușesc felul cum Dumnezeu ne mângâie. prin încercări, o boală, o despărțire sau o pierdere de orice fel, El dorește să ne ofere daruri. binele divin nu este compatibil cu un suflet închis, indiferent, ancorat prea mult în lutul existenței. acum, văd încercările trăite precum niște lecții predate la o altfel de școală. înălțarea trăirilor la nivelul harului cere răbdare. acceptare. iertare. iubire. încep să întrezăresc rostul. privesc etapele parcurse dintr-o altă perspectivă. un lung șir de sfaturi părintești, mesaje de încurajare și infinite dovezi de încredere se perindă cu încetinitorul, ca și cum aș trăi un miracol. toți acei nori cenușii, gata să cearnă asupra mea o ploaie amenințătoare, se transformă într-un stol de păsări albe. sau poate sunt îngeri. zborul lor împrăștie lumină ori de câte ori cineva pornește să caute calea transfigurării durerii.

Rodica Dascalu
21 aprilie 2019 ~