mergi pe aleile parcului. arborii desfrunziți nu au prea multe de oferit. doar piersicul din preajma lacului, ca de obicei, confundă anotimpurile. înmugurește. mălinul aplecat de vremuri e atât de trist fără minunatul lui veșmânt de flori albe, încât îți spui cu glas tare:
– Doamne, fii bun, te rog, dă-mi răgazul de a mai trăi o primăvară și încă una, să pot admira pomii înfloriți.
vorbești des cu tine însăți, te adresezi flăcării interioare, în care ai un partener de nădejde. ce te-ai fi făcut, oare, când, de atâtea ori, disperarea, îndoiala, descurajarea te-au învăluit strâns în mantia lor cenușie? Întotdeauna, natura îți vine în ajutor, vorbindu-ți. prin fiecare frunză sau petală, prin trilurile păsărilor sau limpezimea apelor. prin seninul cerului.
– Tu, Doamne, știi din timp câte praguri îmi sunt date să trec. și mai știi că ele sunt din ce în ce mai înalte.
grijuliu, ca un tată iubitor, mă pregătești, să pot face față încercării. îmi trimiți mesaje, semne, cărți, prieteni. îmi înlesnești întâlniri memorabile. credeam că sunt simple întâmplări, coincidențe. dar ele sunt daruri pentru care de cele mai multe ori nu sunt pregătită. pentru a primi un dar trebuie să fii la înălțimea vibrației acestuia, altfel îl pierzi. nu văd imediat rostul. trec ani, poate zeci de ani și întorcându-mă îmi amintesc. toate m-au ajutat să încep și un altfel de drum, care nu poate fi văzut cu ochii trupești. dar noua cale e benefică la întâlnirea cu obstacolul. aveam de ales, cale de mijloc nu era. mergeam alături cu drumul. de fiecare dată mi-ai sugerat sensul curgerii fluviului, albia firească. deși tentațiile desprinderii continuă să existe, Tu îmi veghezi pașii…

Rodica Dascalu
13 ianuarie 2022 ~