Ieri, 22 martie 2021, dimineață devreme, m-am plimbat pe aleile singuratice ale Parcului Cancicov. Deși atmosfera este gri-cenușie, viața se simte pulsând pretutindeni, în gazonul verde, în fiecare arbore și în fiecare tulpină de trandafir. Dacă vrei, poți auzi sevele cum se pregătesc. Sau cântecele păsărilor, atât cât le poți desluși. Croncănitul ciorilor este mai strident ca niciodată. Astăzi am privit ciorile cu bunăvoință. Sunt harnice, poartă în cioc frunze sau crenguțe uscate și își repară cuiburile. Vizita mea în parc a avut un scop precis. Să văd ce face mălinul încovoiat de zăpezile de altădată, de povara timpului. Anul trecut, intrarea în parc a fost interzisă, chiar în perioada de înflorire a mălinului, la începutul lunii aprilie. Mi-a părut rău că nu-mi pot vedea copacul preferat înflorit. Stând la fereastră, visam la florile lui mici, grupate în buchețele albe, frumos mirositoare. Acum, crengile mălinului sunt pline de muguri. M-am bucurat să-l revăd. I-am fotografiat silueta aplecată. Privindu-l am încercat sentimentul că îmi face o invitație la smerenie, tăcere, reflecție…
Am aflat că ieri a fost Ziua Parcului Cancicov…
Într-o zi de 22 martie, în anul 1935, s-a emis certificatul lui de naștere…

La mulți ani bătrânei noastre grădini!

Rodica Dascalu
23 martie 2021