Început de noiembrie,

Tristețe profundă, grea, vie,

E ziua dintâi când ridic ochii

Și ies în lume din mine însămi

Cea îndurerată.

Frunzele obosite de-atâta plâns,

Lăsând copacii goi,

Cad palide,

În așteptarea a ceea ce va fi…

Întrezăresc un licăr palid de lumină,

E speranța ce-ncolțește timid,

Grăind că în lume

Totul se rotește…

După durere urmează vindecarea

Și alinarea noastră,

A celor,

Ce vom renaște din noi înșine.

Orice durere nu se uită vreodată,

Dar aflându-ne în suferință,

Vorbind despre cele întâmplate,

Clădim imaginea din detalii,

Deslușind un sens divin în toate…

Ascultându-i

Și oferind prezență duioasă celor încercați,

Un fluid vindecător

Izvorăște,

Acolo-n adânc,

O blândă mângâiere,

Pentru suflete ALESE…

Rodica Dascălu/ Speranță