într-o țară străină

în tramvaiul ce mă duce alene spre casă

atmosfera e brusc tulburată

de-un plâns tânguitor ca de copil

o femeie înaltă între două vârste

îmbrăcată ciudat

împodobită cu brăţări mărgele clame colorate

prinse-n păru-i blond încâlcit

plânge

oare ce ecou are plansul femeii

în sufletul meu

de tresar înfiorată

privesc în copilărie

ca într-o carte deschisă

văd o fetiță firavă sensibilă fragilă

plângând deseori

de frica și spaima de-a nu mai greși

mă văd mai târziu față-n față

cu obstacolele vieții

decât să le rezolv

îmi este mult mai la-ndemână să plâng

asemeni femeii din tramvaiul ce mă duce alene spre casă

când sufletul ne este pustiu

și însetat de iubire

strigându-ne nouă înșine propria durere

plângem

când vin încercările vieţii

alegem deznădejdea

deși poate ne-ar fi mai ușor

să-nvățăm cât nu-i timpul trecut

speranța iubirea

au trecut ani mulți să-nțeleg

dăruiește un zâmbet o îmbrățișare

o mângâiere unui om trist

și vei clădi un univers

îmi spun apropie-te de femeia care plânge

gândul bun pornește pasul ezită

e atât de greu uneori să faci primul pas

să-nveți să mângâi…

/ Dascălu Rodica / Și oamenii mari plâng /