după îndelungi
speranțe, ne revedem
teferi sau trecuți prin boală.
înaintea pandemiei obișnuiam
să ne îmbrățișăm.
acum, mai întâi vorbesc ochii.
stingheri, abia îndrăznim
să ridicăm privirea,
să ne atingem mâinile.
și totuși, acolo în interior
bucuria există, și-a făcut cuib
într-un ungher al ființei.
iese în lume rareori,
când întâlnește
oameni frumoși sau
poate un măr sălbatic
ce pare că a rodit cireșe
la începutul blândei toamne.
bucuria îți dă aripi.
te urcă ușor pe culmi
nevăzute, precum o rugă.
în urma ta, peisajul rece și gol.
ecourile, tot mai stinse cum
armoniile unui pian la final
mi-e teamă de ziua de mâine,
mi-e frică de boală,
de moarte, de războiul
pornit într-o zi de Dragobete.
să nu uiți strigătul,
e chiar semnul neputinței.
când accepți că ești muritor,
că ai limite și nu le poți depăși,
viața își deschide brațele,
se oglindește în tine
și o cuprinzi.

Rodica Dascălu
23 august 2022