31 august 2019. Ieri, am ajuns în orașul Câmpulung Moldovenesc și, după un scurt popas, trecând Pasul Mestecăniș, din drumul ce continua spre Vatra Dornei ne-am îndreptat în direcția Baia Mare. Imediat, la câțiva kilometri de mers, am ajuns în Ciocănești. Este o localitate unde fiecare casă poartă o amprentă, un motiv național, ce se regăsește pe costumul popular tradițional din zonă. Ne cazăm la o pensiune împreună cu alte șase familii.
Dimineața zilei e răcoroasă, soarele inundă valea cu lumina sa aurie, oriunde privești se înalță munți împăduriți cu brazi viguroși dar și pășuni întinse, încă verzi. Suntem un grup de oameni adulți, serioși și cumpătați, dar devenim ușor imprudenți când luăm decizia de a urca muntele într-un fel mai puțin obișnuit. Începând cu momentul micului dejun, un zvon începe să circule printre noi, apoi se conturează din ce în ce mai clar, vom călători pe munte, până la o stână adevărată așezată în creierul munților. Nu, nu vom merge pe jos, ci cu o camionetă de teren cu remorcă. Fără să ni se spună un cuvânt despre riscul călătoriei, fără să fim atenționați că vom fi puternic zdruncinați iar cei cu probleme medicale severe, de inimă sau de coloană, ar fi mai bine să renunțe, pornim. Singurul pericol pe care l-am întrezărit la început a fost curentul de aer rece ce ne-a învăluit din toate părțile. Fiecare s-a apărat cum a putut și cu ce a avut la îndemână. Ilie din Ciocănești, eroul acestei zile, o figură aprigă, cu roșu în obraz, cu părul negru și mustăcioară pana corbului, având drept coechipieri în cabină pe cuscrii săi, are tot timpul un zâmbet șugubăț. Parcă voia să ne pună în gardă: nici nu bănuiți ce vă așteaptă…! Într-adevăr, am trăit o aventură autentică, o îngemănare perfectă de risc fizic major cu peisaje unice, pe care nu le poți întâlni decât o singură dată în viață. Din cauza drumului forestier precar și accidentat nu am avut dispoziția necesară și nici curajul de a ne bucura de priveliștea încântătoare. Era aproape imposibil să fim atenți, în același timp, la serpentinele periculoase, dar și la splendoarea din jur. Din când în când vehiculul oprea în fața unei bariere improvizată dintr-o sârmă, de care erau prinse câteva cârpe colorate iar Ilie din Ciocănești ne-a tratat, așa de bun venit, cu un păhărel de țuică parfumată, probabil dorea să ne câștige încrederea. I-am spus: sper că nu gustați și dumneavoastră din această licoare! Iar el, cu același zâmbet relaxat pe chip, a dat pe gât un păhărel plin cu tărie, sporindu-ne îngrijorarea. Grupul nostru de 13 persoane era împărțit în cele două compartimente descoperite, femeile în față, bărbații în remorca ancorată printr-un cârlig ce părea destul de sigur. Atmosfera veselă, de fapt, un fel de umor crispat, are darul de a risipi încordarea. S-au spus bancuri, apoi ne-am rugat, a alternat gălăgia cu tăcerea, frica extremă cu extazul. Cred că am trăit toată gama de sentimente pe care le poate încerca un om într-o viață. Pericolul ne pândea la fiecare pas iar sălbăticia pădurii, adâncimea prăpăstiilor, crengile brazilor ce ne atingeau creștetul, toate acestea declanșau în sufletul nostru un amalgam de stări…
La un moment dat, Ilie din Ciocănești, precum un ghid adevărat a coborât de la volan și a început să ne dea informații prețioase despre geografia locului, parcă a pronunțat numele munților Suhard, dar și pe cel al Obcinelor Bucovinene ce se zăreau în depărtare, numindu-le pe fiecare. Nu am reținut date concrete, doar am surprins câteva imagini cu telefonul mobil. Drumul nostru a trecut pe lângă o mănăstire, unde se afla o sfântă icoană făcătoare de minuni. Ilie nu a oprit iar noi am sperat că ne vom permite o clipă de răgaz pentru rugăciune, aici, la coborâre. La următoarul popas am aflat că întoarcerea va avea loc pe un traseu mai puțin periculos, ceea ce nu a fost deloc adevărat. Parcă drumul a durat totuși mai puțin.
În sfârșit am ajuns la stâna cea modernă, dotată cu apă caldă și duș, conform normelor europene, dar se pare că noile condiții de igienă nu și-au găsit prea mulți adepți. Partenerul nostru de discuții, unul dintre lucrătorii permanenți ai stânii, ne-a demonstrat acest fapt. În schimb avea mult farmec, ne-a povestit secvențe din viața sa de fost miner cât și din cea de actual angajat la Stâna Borcuțu. Toți cei patru angajați aveau sub supraveghere și în îngrijire o cireadă de 67 de vaci. Am aflat că în acea zi se desfășoară o sărbătoare ce are loc toamna, numită ”Răscolul stânii”, un fel de încheiere a activității de păstorit în munți. Începând cu mijlocul lunii septembrie, vacile se vor alege și vor ajunge la proprietarii de drept din satul Ciocănești. În cinstea sărbătorii am mâncat cu poftă produse preparate din lapte: caș, urdă, dar și o ciorbă făcută cu jintuială ( zer gras) în loc de apă, în care s-au fiert legume, dar și carne de vită și carne de miel. Am mulțumit pentru mâncarea deosebit de gustoasă…. Se cuvine să recunoaștem că Ilie și cuscrii lui au pus mult suflet în organizarea festivă a prânzului. Între timp ne-am relaxat, am stat de vorbă cu oamenii, am fotografiat câinii ciobănești, uitând aproape cu desăvârșire de neajunsurile drumului.
La întoarcere, în compartimentul destinat bărbaților a fost așezat ceaunul imens cu ciorba fierbinte rămasă, acoperit doar cu un simplu capac. La fiecare cotitură, lichidul se revărsa, stropind în jur sau mai grav, vasul greoi de tuci, prin mișcările lui neprevăzute, era o sursă de lovituri, dacă nu erai suficient de prezent. Cel mai periculos episod mi s-a părut a fi transportul unei butelii cu gaz în aceeași remorcă. Pe drumul către casă, Ilie din Ciocănești ne-a surprins iarăși, din când în când se oprea din condus, cobora și se afunda în desișul pădurii. De acolo, se întorcea victorios cu un braț de hribi. Nu uita să ni-i prezinte și să-i denumească, spunându-ne și câteva secrete din modul de preparare. Mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat dacă este suficient de atent la drumul de coborâre sau de nu cumva este mai concentrat asupra cuiburilor de hribi aflate de o parte și de alta a drumului. Cu același zâmbet ironic mi-a răspuns că este foarte atent la hribi, dar să nu ne speriem, atâta timp cât suntem cu el nu vom avea parte de incidente nedorite. Pe toată durata drumului dus-întors, un nor de praf ne-a însoțit, depunându-se din belșug pe chip, pe haine, pe suflet… Am trăit ceea ce se cheamă o situație limită… Părăsind strania mașinărie, ne-am închinat, mulțumind lui Dumnezeu că am scăpat cu viață, că ne-a purtat de grijă, ocrotindu-ne pe cărările neștiute ale vieții…

Rodica Dascălu
2 septembrie 2019