În imensa pădure verde-arămie,

Care împrumută culoarea dominantă a acestui loc,

Chiar cerului,

Caut un arbore,

O pată de culoare,

Vie, roșie, îndrăzneață,

Între potolitele culori ale toamnei.

La fiecare drum pe munte,

La fiecare popas,

Doresc să-l descopăr,

Este arborele scoruș

Sau merișor,

Prin forma lor de ciorchine,

Fructele lui îți atrag privirea,

Iar culoarea lor roșie, atât de exotică,

Răsare ca din senin,

Între culorile calde de toamnă ….

Un tânăr, sub privirile mele încărcate de reproș,

Retează fără milă o ramura de scoruș cu fructe cu tot.

Gândul mă duce la suferința copacului,

Căruia i-a fost smulsă o parte din trup.

Încerc să transform gândul rău în gând bun,

Oare reușesc?

Și atunci văd în ramura cu fruct roșu,

O ramură înflorită,

Simbolizând toamna,

Semn al prefacerii într-o primăvară ce va să vină.

Cine știe?

Poate, tânărul, dăruind iubitei,

Ramura de scoruș,

Va depăși o barieră difuză,

Ce se ridicase între ei,

Roșul aprins al acestui fruct,

Regăsindu-se

În cele două inimi rănite,

Îi va tămădui,

Pregătindu-le sufletul pentru o nouă iubire….

/Rodica Dascălu / Ramura de scoruș