Îmi amintesc iarba tunsă scurt, umbrele prelungi, gardul viu ajustat de o mână iscusită, covorul multicolor țesut în nuanțe stinse. Cred că era toamnă, când am fost ultima dată aici, în Parcul Gherăiești. Frunzele arămii dansau în cădere, rezonând cu dansul copiilor de pe micuța scenă. Vântul răvășea frunzișul arborilor seculari și, sub ochii mei, o simfonie unică se înălța în univers. Acum, în plină vară, am revenit, amintirile sunt încă vii. Dar, surpriză, în loc de pădurea aerisită cu vizibilitate până în cele mai îndepărtate cotloane întâlnesc o zonă sălbatică, aproape de nerecunoscut. Ierburile cresc la întâmplare, lăstarii viguroși acoperă siluetele arborilor falnici. Unii dintre aceștia trăiesc o grea suferință. Sunt copleșiți de boli, mă gândesc, mai ales, la bătrânii castani, care au deja frunzele maronii sau mai degrabă arse. Totuși, în jurul spațiului de joacă pentru copii, pe o suprafață de câțiva zeci de metri pătrați, iarba a fost cosită, s-au instalat leagăne noi, foișorul din lemn arată încă bine. Este aproape singura întindere accesibilă în parcul imens, aflat în preajma râului Bistrița. În hățișul de plante crescute fără rost și scaieți înfloriți, un arbust de măceș prin florile lui delicate dorește să spună că nu-i totul pierdut, apoi un fir solitar de lumânărică apare timid, luminând alt colț al grădinii. În poienița unde am poposit, admir tufele înalte cu flori asemănătoare mușețelului. Încerc să străbat cu privirea, ca de obicei, dincolo de ramurile ce se cheamă între ele, se apropie, desenând ochi de lumină. O inimă uriașă mă privește adânc iar eu îi răspund. La plecare, simt părere de rău. Parcă mă despart de cineva drag, la destinul căruia pusesem și eu umărul iar acum, descoperindu-l peste ani, am vaga senzație că este altcineva. Nu mai păstrează nimic din ceea ce am sădit cu iubire, cândva. Doar un pâlc de puieți, oază de adevăr în imensul haos, își oferă verdele crud celor care încă mai cred că nimic nu este static și de neoprit. Suntem în mișcare continuă…

7 iulie 2019, Parcul Gherăiești
8 iulie 2021 (revăzut)

un singur șuvoi

nu ești o insulă stingheră
ci un petic din țărmul în perpetuă
modelare, efect imediat al fluxului
și refluxului sau ești o creangă
din arborele clădit în timp.
dacă furtuna prin intensitatea
ei îi smulge o ramură
întreaga structură suferă
cum orice plajă se destramă
când marea îi răpește un pumn
de nisip. ești tot mai sărac și mai
singur când pleacă cel care a sădit
în tine miezul unui început.
când îți cunoști rădăcinile
toți crinii nu sunt decât o singură
floare iar toate viețile nu sunt decât
un singur șuvoi de neoprit.

Rodica Dascalu
9 iulie 2021

nu stai la soare în amiaza
zilei să-ți bronzezi intens pielea
nu intri în apă să-ți alungi îndoiala.
de ce vii la mare, în fiecare vară?
poate, fiindcă trăiești sentimentul
firesc al întoarcerii acasă, la cineva
apropiat, care te așteaptă
cu un spic de grâu copt
în mâinile bătătorite de
muncă istovitoare.
soarele plutește pe tărâmul
nemărginirii și îți spune
bine-ai venit.
în tinerețe, era importantă
culoarea ciocolatie a trupului.
acum, asculți refrenul valurilor
privești răsăritul și îți spui:
dimineața este mereu
de partea mea. iată,
începe o altă zi.

admiri seninul cerului.
auzi șoapta apusului căruia
îi este încă dor de verdele grădinii
de transfigurarea vie a poveștilor.
te oprești fascinat în fața
sculpturii. recunoști mâinile
mamei. sunt vânjoase, aprige
dar în același timp fragile precum
întreaga ei făptură de vis.
privindu-i chipul ferm, părul lung,
picioarele desculțe călcând apăsat
pământul, te regăsești
parte din armonia trupului ei
însăși armonia întregului cosmos.

Rodica Dascalu ~

2 iulie 2021

privind prin una dintre cele câteva ferestre surprind o imagine care nu este tocmai atrăgătoare. ziduri cenușii din beton, înegrite de intemperii, un fundal din cărămidă, hornuri, un cerc metalic pe care se opresc din când în când păsări de talie foarte mică. am evitat să privesc acest loc pentru a nu-mi tulbura imaginea minunatelor peisaje ale mării sau ale parcurilor străbătute. așa cum nu te oprești cu gândul asupra unui cotlon întunecat al sufletului, ocolindu-l, din cine știe ce motive, la fel procedam și în acest caz. devenind mai atentă, mi-am dat seama că acest loc „urât” era populat cu păsări de toate mărimile. se opreau din zbor pentru relaxare. pescărușii când se odihnesc rămân indiferenți, aproape nemișcați. doar apropierea unui alt pescăruș îi trezește din amorțeală. despre celelalte păsări nu știu nici măcar cum se numesc. unele seamănă cu porumbeii, altele sunt atât de mici încât și o rândunică pare mai mare decât ele. acestea din urmă bat repede din aripi când zboară, parcă sunt niște săgeți în mișcare. dacă mai adaug și prezența copacilor rămuroși, adevărat perete viu, profilul unor clădiri noi, colorate în nuanțe de verde deschis, turla unei biserici, am mult mai multe motive de admirație. începând de astăzi privesc cu bunăvoință și acest spațiu. înțeleg că frumusețea o poți descoperi chiar în teritorii aparent incompatibile cu acest termen. poate ar trebui să scotocesc mai cu luare aminte printre emoțiile ascunse, percepute ca fiind generatoare de stres sau disconfort emoțional. frumosul și urâtul nu există. noi ierarhizăm astfel lucrurile. totul în jurul și în lăuntrul nostru este o pulsație continuă a vieții. moarte și naștere, ciclul se repetă iar și iar…

30 iunie 2021, Constanța
Rodica Dascalu

ai încercat prăbușirea
urmată de o încremenire
a inimii precum cea a unei
stânci. dar cum nimic niciodată
nu se oprește percepția ta e doar
o aparență. adierea emisă de sursa
divină continuă să unduiască marea.
pescărușii sparg liniștea cu țipătul
lor. dar și glasul copiilor. tânjesc
să trăiască într-un univers
al bucuriei. visul lor,
îmbrățișarea.
privindu-i gândești că așa
ar trebui să arate Lumea lui
Dumnezeu. numai acolo iubirea
nu încetează. în lumea omului însă
compasiunea, răbdarea, bunătatea
au limite. și totuși chiar și o stâncă
inaccesibilă, aflată în peisajul
sincerității, se poate clătina
la un simplu ecou.

Rodica Dascalu
28 iunie 2021, Constanța

se întâmplă ca într-o zi oarecare prin nimic deosebită față de celelalte ceva să prindă contur. se încheagă o idee, un sens, un nod ce leagă lucruri. iată, citești interviul unui scriitor, te bucuri de creațiile poeților preferați. citești o carte, de cele mai multe ori, de proză. firul epic se desfășoară firesc și, deodată, un fragment te face să te oprești. este atât de dens, încât lași cartea să-ți cadă. rămâi și tu pe gânduri, cu privirea pierdută. dar ziua nu s-a încheiat iar tu exiști printre oameni. reproșul fiului ca răspuns la grija ta exagerată sau dialogul liniștitor, calm cu partenerul de viață. obișnuiești să mergi într-un grup, nu atât de mult cât ți-ai dori. dar întâlnirea aceea specială când observi lipsa unui cuplu tânăr, însăși imaginea armoniei, îți strecoară un fior în inimă. o neliniște. sau emoția autentică trăită pe malul mării, când coboară înserarea și împrăștie minuscule oglinzi în părul copiilor. pescărușii zboară în înalt, par niște puncte albe, strălucitoare. sunt purtători ai dorințelor tale ascunse. luminile se oglindesc tremurătoare incendiind orizontul. târziu, închizi ochii. vizualizezi parcursul zilei și, un fir leagă, precum mărgelele înșirate pe ață, secvențele, pas cu pas. ceea ce se înfiripă nu este din lumea aceasta, nu este oglindire. nu este enumerare. nu este grămadă de lucruri stivuite sau de cărămizi așezate fără a avea o destinație. ceea ce se înfiripă e poezie. ea vizitează universul fiecărui om. te găsește dacă ești atent și știi să privești lumea, mersul ei. și mai mult, dacă știi să vezi. dar pentru a vedea te cufunzi, mai întâi, într-o baie de tăcere. atunci poți auzi glas duios, șoptindu-ți chemarea.
Rodica Dascalu
26 iunie 2021, Constanța

fii flexibil pentru a răzbate
mai ușor prin păienjenișul lumii.
nu te-ai întrebat prea des
unde este Acasă pentru tine
sau cum îți vei trăi liniștea vitală.
obișnuiai să ceri mereu părerea
altcuiva, ai rătăcit drumul. ascultă-ți
vocea interioară, vei întâlni refugiul
binefăcător. îți încarci bateriile
pentru a face un pas
și încă unul.
ți se oferă un loc tainic
unde poți visa. stai la povești
sub lumina lunii, pe malul mării.
e momentul prielnic când oamenii
își deschid cerul inimii. călătoria
pe orbite tot mai ample, dornic
de a cuceri alte spații, spune
ceva esențial despre tine.
Acasă ești doar când te descoperi
pregătit să cobori în adâncimi.
plantând semințe, idei, vise,
te ancorezi în imaginație. accesul
la multiple posibilități pare nelimitat.

Rodica Dascalu
25 iunie 2021, București

ieri a fost sărbătoare cosmică,
ziua soarelui. acum, noaptea
începe să crească.
au fost ploi îndelungate.
furtuni. o arșiță nefirească
se prefigurează. sunt nopți când
luna plină răsare din apa mării oferind
un spectacol încântător. alteori dispare
în marea de întuneric fără să lase vreo
urmă. zilele verii trec. mișcarea e alertă.
păstrezi câțiva maci,
fire fragile, un semn al viului.
cu prețul unei picături de sânge
poți opri timpul. printre miile de
dureri pe care le-ai străbătut
fără niciun sens ai schițat și
câțiva pași în ritm de dans.
sunt singurii care rămân.
de ei îți vei reaminti.

Rodica Dascalu ~
22 iunie 2021

va veni o vară senină
când nu vei mai privi lumina
așezându-se pe ramuri, aprinzând
scântei în ochii copiilor în alergare.
poate nu vei mai privi nici valurile
zbuciumate ale mării lovind
ritmic stabilopozii sau
sărutând țărmul viu
modelându-l.
admiri frumusețea și nu te poți
opri să-i presimți sfârșitul
căci nu primești decât
daruri trecătoare.
îți scalzi sufletul în baia
de frumos. în alt colț de lume
au loc războaie nesfârșite pline
de cruzime. dar tu știi că pacea
nu este potrivnică războiului
nici moartea nu este opusul
vieții. în chiar nucleul
fiecărei etape descoperi
iubirea, însăși creația. trăiește-o
cu intensitate maximă dacă ți-e dată.

Rodica Dascalu
20 iunie 2021

recent ai exersat căderea
în universul unei abrupte dezamăgiri.
cel pe care l-ai întâlnit avea chipul unui zmeu
precum cel cu șapte capete din basmele copilăriei.
nici în scenariile tale ascunse nu bănuiai
că e posibil să te acoperi într-o
astfel de pelerină cu irizații fioroase.
nimic nu poate fi mai grav decât indiferența
în fața absenței unei stări de luciditate.
înaintând vei avea și alte surprize.
când se simte în pericol egoul îmbracă
mereu alte înfățișări. doar doar
va reuși să te țină captiv.
te rog, nu abandona drumul ales
chiar dacă niciodată nu vei atinge
tărâmul unde îți imaginezi că vei fi fericit.
marginea îți dă o perspectivă amplă
ca și cum te-ai ridica deasupra realității
și ai avea abilitatea de a-i modela aluatul.
îți prezinți propria rețetă de supraviețuire
o piesă infimă într-un puzzle uriaș.
linii de forță se încheagă lângă alte mii
de variante posibile. pe toate va trebui
să le accepți. îmbrățișarea lor e singura
cale de a face saltul cuantic spre altceva.