Ca orice om, atunci când am ajuns în închisoare, m-am întrebat şi eu, în anumite momente grele: «De ce, Doamne? De ce eu?». Eram şi eu ca tâlharul din stânga Crucii, care întreba: «De ce eu să sufăr şi alţii nu? Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, fă ceva!». Dar Dumnezeu mi-a scos în cale nişte oameni care m-au lămurit că Dumnezeu m-a adus acolo pentru un anumit rost. Iar rostul acesta mi l-am lămurit în timpul celei de-a doua încarcerări (am fost închis de două ori). Atunci am fost izolat. Preoţii au trecut prin izolări de câte un an sau doi, singuri în celule, pentru că voiau ca ei să devină nişte bestii, ca animalele; nu vă spun că în 11 ani de închisoare niciun deţinut politic n-a văzut hârtie, creion sau carte. Ăsta era «tratamentul intelectualilor»… Pe cei de drept comun îi educau ca să îi redea societăţii comuniste, dar nouă ne luau toate mijloacele de informaţie şi nu am văzut ziar, creion, hârtie, nimic! În final, asta a fost foarte bine, pentru că, în loc să ne facă animale, aşa cum probabil că doreau, ne-au întors către noi înşine, ca să ne punem întrebarea: «Ce suntem noi?». Pentru că vă spun: când stai între cei patru pereţi ai celulei şi nu ai niciun orizont, nicio perspectivă unde să priveşti, te întorci către tine însuţi. Trebuie să te întorci, să te duci undeva! Acolo am descoperit infinitul din noi… Am descoperit că persoana umană este infinită, că aşa a făcut-o Dumnezeu – a suflat asupra sa şi i-a dat Dintrânsul ceva care nu moare niciodată. Că adâncul din noi, care este – după Sfinţii Părinţi – şi locul rugăciunii, unde locuieşte Dumnezeu, este un loc căruia nu îi mai dai de capăt. În adâncul acesta din noi este Templul Dumnezeului Celui Viu, cum spune Sfântul Apostol Pavel. Atunci, în situaţia aceea de izolare, timp de doi ani aproape, singur, atunci am înţeles cuvintele Scripturii, pe care le memorasem cândva: «Voi sunteţi biserica Dumnezeului celui viu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi». Atunci am înţeles de ce Mântuitorul a spus: «Împărăţia lui Dumnezeu este în voi». Dumnezeu nu este material sau spaţial, să Îl plasez într-un colţ, undeva. Ca să-L găsim, trebuie să ne întoarcem înlăuntru, să explorăm universul din noi. Asta este o experienţă care trebuie făcută. Există un cuvânt al Sfântului Serafim de Sarov care spune: «Ieşirea din tine este ieşirea din Paradis». Este o aventură mare şi singură în viaţa omului. Este ceva extraordinar înăuntrul nostru, Dumnezeu este acolo!
…………………………………………………………………………………………………..
Noi, ca ortodocşi, acolo, în America, avem o misiune: să schimbăm direcţia cunoaşterii, pentru că Apusul, din care face parte şi America, e orientat în exterior. Occidentalii explorează universul din afara lor. Rostul ortodoxiei este să întoarcă atenţia omului spre sine, spunându-i că mai există o dimensiune lăuntrică. Noi nu dispreţuim cunoaşterea cosmologică, cunoaşterea din afară de noi, pentru că întrânsa sunt amprentele lui Dumnezeu ca şi Creator, dar pentru a ne cunoaşte pe noi şi pe Dumnezeu, trebuie să ne întoarcem înăuntrul nostru, iar această cunoaştere a lui Dumnezeu este o experienţă personală. Pe Dumnezeu nu Îl poţi cunoaşte fără să te cunoşti pe tine. Omul modern n-are timp să se cunoască pe sine, pentru că este prea ocupat cu cunoaşterea în afară de sine. Iar din punctul de vedere al vieţii morale, tineretul, mai ales, nu poate suporta aventura intrării în sine şi, ca un fel de scăpare, cultivă lucrurile zgomotoase.
……………………………………………………………………………………………………
Exteriorul nu vă împiedică cu nimic să trăiţi cu Dumnezeu, în relaţie cu El, şi să vă bucuraţi de toate câte El le-a creat. Iar prin munca dumneavoastră, să le dezvoltaţi şi să le înmulţiţi. Pentru că aşa l-a făcut Dumnezeu pe om, să creeze. Un lucru să nu uitaţi: în orice situaţie vă aflaţi, să nu Îl uitaţi pe Dumnezeu!
……………………………………………………………………………………………………..
Păi să vedeţi ce este în New York! New York-ul este pentru mine cel mai bun deşert în care un Sfânt Părinte s-ar putea realiza. Că nimeni nu te cunoaşte. Este atâta lume pe stradă, este un aşa furnicar, încât nimănui nu-i pasă de tine. Poţi să îţi pui o pălărie ţuguiată, poţi să mergi desculţ, să-ţi atârni o coadă, nu se uită nimeni la tine! Pentru că nu-i interesează. De aia şi New York-ul are, totuşi, nişte Sfinţi, să ştiţi. Are părinţi, are călugări… E posibil, pentru că asta este dimensiunea aceea a coborârii în noi, de care am vorbit înainte, a explorării universului din noi. Şi atunci, în ciuda zgomotelor astea din afară, poate exista o linişte şi o pace a minţii şi a sufletului. Poate să fie cât de mare gălăgia în afară, dar, dacă tu ai pace în tine, eşti foarte fericit. A spus Iisus: „Pacea Mea v-o dau vouă”. El e Pacea Lumii. Deci, dacă Îl avem pe Iisus în noi, să nu ne fie frică. Nu vă fie frică de niciun zgomot din afară. Dacă avem pace în noi, va fi linişte şi în afară. Depinde din ce perspectivă priveşti.
