Hermann Hesse (2 iulie 1877-9 august 1962), Gertrud (fragmente)

Lasă un răspuns

Hermann Hesse ( 2 iulie 1877-9 august 1962 ) scriitor german, laureat al Premiului Nobel pentru literatura pe anul 1946

Dacă, într-o viață de om, are vreun rost să accepți inevitabilul în mod conștient, să savurezi cum se cuvine binele și răul și să-ți cucerești, pe lângă destinul exterior, unul lăuntric, mai adevărat, neîntâmplător, atunci înseamnă că viața mea nu a fost săracă și nici rea. Dacă destinul exterior a trecut peste mine, ca peste toți ceilalați, inevitabil și de zei rânduit, soarta mea lăuntrică a fost chiar opera mea, a cărei dulceață sau amărăciune mi se cuvin și pentru care gândesc să-mi iau toată răspunderea.

(…….)

Dar așa cum simțeam sfânta frumusețe a munților și tot ceea ce simțurile mele au gustat în fiecare zi, ajungând la mine doar printr-un văl și vorbindu-mi doar de la o stranie depărtare, tot așa au apărut între mine și acea suferință, care adesea izbucnea atât de sălbatic, un văl și o blândă înstrăinare și, în curând, am ajuns până acolo încât percepeam atât strălucirea zilei cât și geamătul nopții ca pe niște glasuri venind din afară, pe care le puteam asculta fără ca inima să-mi fie rănită. Mă simțeam și îmi păream asemenea unui cer pe care trec norii, unei câmpii plină cu stoluri în luptă și fie că era dorință și desfătare fie suferință și tristețe, ele sunau mai clar și mai pe înțeles, se desprindeau din sufletul meu si se apropiau de mine din afară, în armonii și înșiruiri de sunete pe care le percepeam ca prin somn și care, fără voia mea, au pus stăpânire pe mine. (….).Și o dată cu amintirea a revenit și acea minunată limpezime, luminozitatea și transparența aproape de sticlă a sentimentelor, dintre care nici unul nu purta mască și nici unul nu se mai numea durere sau fericire, ci însemnau doar forță și sunet și torent. Forfota, sclipirile și lupta simțirilor mele întețite deveniseră muzică.

(………)

Abia acum am putut să văd totul, cu ochii minții, pe scenă, abia acum propria mea flacără m-a izbit și m-a făcut să-i simt căldura; ea nu-mi mai aparținea și nu mai era opera mea, ci avea o viață proprie și se abătea asupra mea ca o fortă străină. Am simțit pentru prima oară acea desprindere a operei de creatorul său, în care nu crezusem cu adevărat până atunci. Opera mea începea să existe, să se miște, să prindă viață; tocmai o ținusem în mână și deja nu mai era a mea, era ca un copil care era prea mare pentru părintele său, care trăia și avea forțele sale proprii, care mă privea independent, cu ochi străini, dar purta totuși numele și însemnul meu pe frunte. Același sentiment contradictoriu, chiar înspăimântător uneori, l-am avut, mai târziu la spectacole.

(……….)

Simțisem uneori și înainte, nelămurit, că viața este greu de trăit. Acum aveam un nou motiv de meditație. Nici până astăzi nu mi-a dispărut sentimentul contradictoriu care își are rădăcinile în ceea ce am descoperit atunci. Fiindcă viața mi-a fost săracă și chinuită, dar altora, și uneori chiar mie însumi, le apare bogată și minunată. Pentru mine existența omului este ca o noapte adâncă, tristă, care n-ar putea fi suportată dacă nu s-ar aprinde ici și colo câte un fulger, a cărui lumină bruscă este atât de consolatoare și de minunată încât secundele sale pot face să dispară anii de întuneric și să le dea un temei.
Întunericul, bezna dezolantă, acesta este circuitul cumplit al existenței zilnice. Pentru ce te trezesti dimineata, mănânci, bei, te culci din nou? Copilul, sălbaticul, tânărul sănătos, animalul, nici unul nu suferă sub povara acestui circuit de lucruri și fapte lipsite de importanță. Pe cel care nu stă mult pe gânduri îl bucură trezitul de dimineată, mâncarea, băutul, el găsește o plăcere în ele și nici nu vrea să fie altfel. Cel care a pierdut această naturalețe caută în timpul zilei, cu aviditate și atenție, acele clipe de viață adevărată, a căror străfulgerare îl face fericit și stinge sentimentul timpului o dată cu toate celelalte gânduri despre sensul și scopul întregii existențe. Aceste momente pot fi considerate cele creatoare, fiindcă ele dau impresia împreunării cu Creatorul, fiindcă în timpul lor simți că totul, chiar și ceea ce alminteri este întâmplător, devine intenționat. Este ceea ce misticii numesc unirea cu Dumnezeu. Poate că tocmai lumina prea strălucitoare a acestor clipe face ca restul să ni se pară atât de întunecat, poate că din cauza fermecătoarei senzații de ușurime și a deliciului plutirii din acele clipe, simțim că tot ce mai rămâne din viață este atât de greu , de cleios și de apăsător. Nu știu, n-am ajuns prea departe gândind și filozofând. Un lucru știu însă: dacă există o fericire și un paradis, atunci ele trebuie să fie o dăinuire nestingherită a unor asemenea clipe și dacă poți atinge această fericire prin suferință și durere purificatoare, atunci nici o suferință și nici o durere nu este atât de mare încât să fugi de ea.

(……….)

Acum gândeam altfel. O zguduire a întregii mele vieți, o jumătate de an de singurătate sufletească și despărțirea conștientă de tinerețe mă schimbaseră. Acum eram de părere că ar fi nechibzuit și primejdios să te amesteci în destinul altor oameni și nici nu aveam vreun motiv să cred în priceperea mea și să mă pot considera un ajutor și un cunoscător al oamenilor, după ce toate încercările mele în această direcție nu-mi reușiseră și mă umiliseră amarnic. Chiar și acum mă îndoisc foarte tare de capacitatea omului de a construi și modela, cât de cât conștient, viața sa și a altora. Poți obține bani, onoruri și decorații, însă fericirea sau nefericirea nu se poate dobândi, nici pentru tine, nici pentru alții. Poți să primești doar ceea ce vine, și poți s-o faci, firește, în chipuri cu totul diferite. În ceea ce mă privea, nu mai voiam să mă silesc făcând încercări de a-mi trece viața, pe furiș, dincolo, pe partea însorită, ci să accept ceea ce-mi era hotărât, să duc totul după putință și să văd partea bună a lucrurilor.

(……….)

În sală s-a făcut întuneric și din adâncuri, spre mine s-a înălțat, solemnă, uvertura mea. Atunci m-am mail liniștit.
Acum, în fața mea se ridica și răsuna, bine cunoscută și totuși străină, opera mea, care nu mai avea nevoie de mine și avea propria ei viață. Plăcerea și strădania zilelor care trecuseră, speranțele și nopțile fără somn, pasiunea și dorurile acelor vremi mi se înfățișau slobode și în alte veșminte, emoțiile ceasurilor de taină sunau în sală, liber și ademenitor, către o mie de inimi străine.

(……….)

Mă duceam adesea până la țărm și ascultam marea gândindu-mă cu uimire și groază, la fel cum o făcusem cu ani în urmă, în prima tinerețe, la hățișul întristător, nebunesc al vieții la faptul că iubirea poate fi zadarnică și că oameni care nutresc gânduri bune, unul față de altul, trec unul pe lângă celălalt, trăindu-și soarta, fiecare pe a sa proprie, de neînțeles; și fiecare ar vrea să-l ajute și să-i fie apropiat celuilalt și nu poate, ca în coșmarurile tulburi, lipsite de sens. (…….) Numai că indiferent cum stăteau lucrurile, gândurile și frământările mele n-au schimbat nimic. Când muzica îmi punea sufletul în mișcare, atunci înțelegeam totul, fără cuvinte, simțeam în adâncul întregii existențe armonii pure și credeam a ști că în orice se ascunde un sens și o lege frumoasă. Chiar dacă era o iluzie, trăiam în ea și eram fericit prin ea.

Hermann Hesse, Gertrud ( fragmente )

O mamă şi crucea ei

Lasă un răspuns

Început de august, e o zi de vară toridă, asfaltul încins de atâta căldură se topeşte sub paşii celor câţiva trecători care se mai află încă, la aceasta oră de amiază pe străzi. Soarele străluceşte intens pe cerul senin, trimiţând razele sale dogorâtoare asupra oraşului toropit şi aproape pustiu.

În ciuda avertismentelor celor din familie, care m–au sfătuit să nu călătoresc într-o zi cu temperaturi ce au atins în capitală 39 şi chiar 40 de grade, eu mi-am asumat orice risc şi am pornit la drum. Găsesc cu uşurinţă trenul cu care voi călători spre  Bacău, şi îmi ocup locul în vagonul 3. Atmosfera din tren e plăcută, instalaţia de aer condiţionat funcţionează în parametri, aproape că am o uşoară senzaţie de răcoare, de altfel, foarte plăcută. Celelalte trei locuri sunt ocupate de o tânără mamă cu doi copii, o fetiţă de cinci-şase ani, Petra şi un băieţel de doi-trei ani, Simon, numele lor aveam să le aflu foarte repede, chiar din discuţiile celor doi copii. Sunt frumoşi, cu părul blond auriu, poartă jeanşi cu bretele şi tricouri albe cu embleme frumos colorate.

Se pare că au pregătit din timp această călătorie cu trenul, merg la bunicii din partea mamei, care locuiesc în oraşul Piatra Neamţ. Fiecare copil are un rucsac propriu cu jucăriile şi jocurile preferate. Între ei se înfiripă o discuţie plăcută, inocentă, pură. Oamenii din jur zâmbesc, auzind replicile celor doi copii, care sunt bine crescuţi şi educaţi cu multă atenţie. Petra vorbeşte foarte corect, are un vocabular bogat, o dicţie perfectă, iar propoziţiile sunt ireproşabile. Simon e un copil ghiduş, nu poate încă să pronunţe literele ş şi r, şi datorită acestui fapt, dialogul celor doi copii devine încântător.

Deşi citesc o carte care necesită multă atenţie, nu reuşesc să mă concentrez, replicile copiilor îmi întrerup firul lecturii şi mă fac să zâmbesc.

Sunt minunaţi, au preocupări diverse, nimic strident sau răutacios nu se întâmplă între ei, aşa cum se obişnuieşte între copiii de vârste apropiate. Simon, văzând lanurile de floarea soarelui exclamă „uite, Petra, flori de soare!”, bineînţeles că sora cea mare îl corectează „Simon, se spune floarea soarelui”. Sunt uimiţi să vadă caii păscând pe câmp, ponei, în limbajul lui Simon. Văd şi o văcuţă care îi inspiră, şi împreună improvizează un cântecel pe care îl cântă la unison. Atmosfera dintre cei doi fraţi îmi transmite pace, linişte, predispoziţie la visare. E atâta afecţiune între copii şi mama lor, încât îmi dăruiesc şi mie din preaplinul frumoaselor lor sentimente, şi mă bucur şi eu de bucuria lor. La un moment dat copiii îşi aduc aminte de covrigii calzi cumpăraţi în Gara de Nord. Petra în grija căreia se aflau covrigii, îşi dă seama că i-a uitat, undeva, tot în acest vagon, cu câteva rânduri mai în faţă. Foarte serioasă, Petra recunoaşte că a greşit „Doar eu sunt de vina, ştiu asta, totuşi doresc să mănânc covrigi”! Ca un ecou, Simon repetă „vleau covligi”.

În sfârşit cu ajutorul mamei, covrigii sunt recuperaţi şi copiii încep sa-i consume cu multă plăcere.

Ceva mai târziu, tânăra mamă, scoate din nişte cutii roşii şi albastre, pachete cu diverse bunătăţi pregătite de acasă, cu multă dragoste pentru îngerii ei. Dialogurile spumoase ale copiilor, fac timpul să zboare cu repeziciune. Din vorbă în vorbă, îşi aduc aminte de ochii albaştri ai bunicului, doresc să-i dăruiască, fiecare, câte o planşă desenată, în care şi ei să fie personaje importante. Desenează Petra, desenează Simon, e multă tăcere şi concentrare. „Simon, te rog nu mai irosi hârtia!”  Pe planşa Petrei, Simon este micuţ, aşa cum este în realitate, dar el doreşte să fie mare şi ia atitudine spunând „Petra, de ce m-ai desenat aşa de mic, eu sunt mare!”

La un moment dat, Simon începe să râdă cu poftă, şi nu se mai poate opri. Treptat totul alunecă pe o pantă îngrijorătoare, Simon intră într–o stare de agitaţie continuă. Mama doreşte să-l liniştească, să-l convingă să doarmă. Nimic nu reuşeste să-l domolească pe Simon, se încordează, râde, repetă câteva cuvinte în neştire, după care iar hohote de râs interminabile. Petra, la început încearcă să alimenteze această stare de veselie şi amuzament. Mama îi şopteşte ceva fetiţei la ureche, Petra se linişteşte, dar Simon continuă să se zbată, să râdă, să se agite. Tânăra şi frumoasa mamă este la capătul puterilor. Nu ştie ce să mai facă, îl ia în braţe pe Simon şi se plimbă cu el pe culoarul vagonului. În cele din urmă, băieţelul se linişteşte, ochişorii lui au devenit închişi la culoare, după zbuciumul pe care l-a traversat. Mă priveşte cu ochii lui aproape închişi, intenşi, nu-i pot suporta privirea. Lacrimile îmi inundă ochii, gata să se prelingă şiroaie pe obraji.

Cât timp mama s-a plimbat cu Simon, Petra parcă maturizată în câteva ore, mă priveşte cu ochii ei frumoşi şi serioşi „ ….aşa face el…, mereu….”, si poate ar fi avut mai multe de spus, avea multe întrebări pe care şi le reprima, să nu-l supere pe Simon, să nu o supere pe mama.

Aş fi vrut să îmbrăţişez fetiţa, să-l mângâi pe Simon. Parcă făceau parte din mine sau eu eram parte din ei, sau cu toţii eram parte din ceva nemărginit şi binecuvântat, ceva mai presus de noi, oamenii. Simţeam iubire faţă de aceşti copii, faţă de mama lor! Înţelegere, răbdare, calm, toate aceste calităţi răzbăteau prin fiecare fibră a corpului ei. O linişte profundă îmi invadează adâncurile cele mai profunde ale inimii, gândurile inutile se îndepărtează tiptil, iar în locul lor, doar iubire pentru copii, pentru mama ce veghează mereu, fără să se revolte, fără să judece, fără să se întrebe „ de ce tocmai mie?”.

Doar o imensă umilinţă şi smerenie. Îşi duce crucea cu demnitate. Iubirea ne conectase pe toţi cu plinătatea, tăria şi forţa ei. Mi-am luat la revedere şi am coborât în Bacău. Doamne binecuvântează această mamă minunată şi crucea ei pe care o are de dus!

 

Joi, 8 august 2013, Bucureşti

 

Rodica Dascălu

Citate ( I ): Constantin Brâncuşi

Lasă un răspuns

Citate ( I ): Constantin Brâncuşi

Nu este atât de important să fii iubit, cât să iubeşti tu – cu toată puterea şi cu toată fiinţa.

Din toată lumea – numai românii şi africanii au ştiut cum să sculpteze în lemn.

Simplitatea în artă este, în general, o complexitate rezolvată.

Eu nu creez Păsări – ci zboruri.

Arhitectura este sculptura locuita.

 

Simplitatea nu este un ţel în artă, dar ajungi fără voie la ea pe măsură ce te apropii de sensul real al lucrurilor.

 

 

Trupul omenesc este frumos numai în măsura în care oglindeşte sufletul.

 


Nu cred în suferinţă creatoare.

 


Să fii abil e ceva, dar sa fii cinstit, asta merită osteneală.

 

 

Eu aş vrea sa creez asa cum respir.

 


Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor.

 


Iubirea cheamă iubire. Nu este atât de important ca să fii iubit, cât să iubeşti tu cu toată puterea şi cu toată fiinţa.

 

 

Cine nu iese din Eu, n-atinge Absolutul şi nu descifrează nici viaţa.

 

 

Ceea ce legi aici tu pe pamant — se leagă şi în ceruri.

 


Nu doresc niciodată sa fiu la modă. Ceea ce este la moda, ca moda trece.


Trebuie să cauţi întotdeauna şi să găseşti o detaşare de tine însuţi.


La ce bun sa lucrezi după model? N-ajungi decât să sculptezi cadavre.


Femeia modernă este o papuşă cu dotă, ori o… prostituată rapace. Bărbatul modern are idealuri de snob şi de… crap conjugal!


Arta nu este o întâmplare.


Lumea poate fi mântuită prin artă.


Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face.


Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe.

Nu vom fi niciodată destul de recunoscători faţă de pământul care ne-a dat totul.

 

Oamenii nu îşi mai dau seama de bucuria de a trăi, pentru că nici nu mai ştiu să privească minunile Naturii.

 


Sa creezi ca un zeu, sa porunceşti ca un rege, sa munceşti ca un rob!

 


La umbra marilor copaci nu creşte nimic.

 


Aşteptaţi până când voi muri – şi veţi putea vedea numai cum vulturii se vor aduna împrejurul meu.

 


A „vedea” în depărtare este ceva, însă a ajunge acolo este cu totul altceva.

 


Eu am facut piatra să cante pentru Omenire.

 


Gloriei nu-i pasă de noi cand alergăm după ea.

 

 
Când însă îi întoarcem spatele, ea va alerga după noi.

 

 

Un înţelept face din veninul său interior remediu pentru sine; sau precept de tămăduire pentru semeni… Însă cine nu se luptă în contra Răului, s-a şi predat deja inamicului.

 


În timpul copilăriei – am dormit în pat. În timpul adolescenţei – am aşteptat la uşă. În timpul maturităţii – am zburat înspre ceruri…Exista un scop în orice lucru, pentru a-l atinge, trebuie să te lepezi de tine însuţi.

 

 

Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe.

 

Viaţa se aseamană cu o spirală, nu ştim în ce direcţie este tinta ei, dar trebuie să mergem în direcţia pe care o credem cea justă.

 

Iubirea cheama iubire si ea.

 


Suferinţele îl întăresc pe om şi sunt mai necesare decât orice plăcere, pentru formarea unui mare caracter.

 

 

Există o diferentă în limba română între inteligenţă şi deşteptăciune. Eu îi ador pe inteligenţi, însa îi detest pe deştepţi: căci ei sunt giruete în bătaia tuturor vînturilor.

 

 

Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup – mă aflu printre lucrurile esenţiale.

 

În prezent, eu nu mai visez – iar aşa ceva nu este deloc bine!…

 

Păsările măiestre m-au fascinat şi nu m-au mai eliberat din mreaja lor niciodată.

 

Sculpturile mele sunt fecioarele mele!… Le gătesc ca de nuntă!

 

Eu văd această Pasăre de aur foarte departe – la o sută de kilometri depărtare şi de o asemenea măreţie, încât să umple întreaga boltă cerească.

 

Muncind asupra pietrei, descoperi Spiritul – tăinuit în materie, măsura propriei ei fiinţe. Căci mâinile sculptorului gândesc întotdeauna şi urmăresc gândurile materialului.

 

Eu am voit să înalţ totul dincolo de pământ. Cocoşii mei cântă! Şi păsările mele zboară!

 

Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă. Şi când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini.

 

Eu nu am căutat, în toată viaţa mea, decât esenţa zborului! Zborul – ce fericire!

 

Cine nu iese din Eu, n-atinge Absolutul şi nu descifrează nici viaţa.

 

Eu nu creez Păsări – ci zboruri.

 

Nu putem să-l ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a călători spre el rămâne important.

 

O pasăre a intrat, odată, prin fereastra Atelierului meu. Şi încerca să iasă bătând în geam şi nu găsea ieşirea – căci se lovea mereu de sticlă. S-a aşezat apoi să se odihnească. Şi a încercat din nou şi a ieşit. Sculptura este la fel: dacă găseşti acel geam (acea ieşire), te ridici înspre cer, intri în împărăţia cerurilor…

Nu vedeţi, oare, aceşti ochi?… Profilul acestor doi ochi (uniţi – în Templul sărutului)?… Aceste emisfere reprezintă Iubirea. Ce rămâne oare (din noi) în amintirea celorlalţi, după moarte?… Numai amintirea ochilor şi a privirilor cu care ne-am revelat dragostea, pentru oameni şi pentru lume. Ei bine, aceste profiluri ale Porţii sărutului reprezintă contopirea, prin dragoste, între bărbat şi femeie.

 

În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie – nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie, pe care o poţi culege de oriunde şi oricând. Consider că ceea ce ne face să trăim cu adevărat, este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă.

 

Atâta vreme cât obiectele (sculpturile) nu există decât printr-o opoziţie faţă de tine însuţi, nu ai să poţi niciodată să îţi dai perfect seama de adevărata lor esenţă. Pentru a ajunge la esenţă, trebuie să te detaşezi de tine însuţi, proiectându-te în acele obiecte, care, astfel, vor putea vorbi în locul tău.

 

Colaborarea intimă între artist şi materialele folosite, precum şi pasiunea care uneşte bucuria meseriaşului – cu elanul vizionarului, îl duc pe rând la esenţializare, la forma ideii în sine… Sculptorul trebuie să îşi pună spiritul în armonie cu spiritul materialului.

 

Pasărea de aur!… O lucrez încontinuu!… Însă nu am găsit-o încă!

 

Când nu mai suntem copii, suntem deja morţi.

 

Arta trebuie să apropie, iar nu să depărteze; să umple, iar nu să sape prăpăstii în bietele noastre spirite, şi aşa destul de răscolite de întrebări.

 

Arta este o oglindă în care fiecare vede ceea ce gândeşte.

 

Oamenii văd lumea ca pe o piramidă fatală; şi se înghesuiesc înăuntru-i, pentru a ajunge cât mai sus, înspre vârfu-i; drept pentru care se şi sfâşie între ei şi sunt cu totul nefericiţi (nemulţumiţi)… Pe când, dimpotrivă, dacă ar creşte şi s-ar împlini în chip firesc, dacă s-ar dezvolta ca şi spicul de grâu pe câmpie, fiecare ar fi ceea ce trebuie să fie, sau ar putea fi…

 

Ce defineşte, oare, civilizaţia noastră? Viteza! Oamenii cu­ceresc timpul şi spaţiul, accelerând fără de încetare mijloacele de a le străbate. Viteza nu este altceva decât măsura timpului de care ai nevoie ca să poţi parcurge o distanţă… Şi, uneori, este vorba de distanţa care ne separă de moarte… Opera de artă trebuie să exprime tocmai ceea ce nu se supune morţii, însă trebuie să o facă printr-o asemenea formă, care să rămână şi o mărturie asupra epocii în care trăieşte artistul.

 

Se poate că poezia pură este o rugăciune, însă eu ştiu că rugăciunea bătrânilor noştri olteni era o formă a meditaţiei – adică o… tehnică filosofică.

 

Opera de artă trebuie să fie creată ca şi o crimă perfectă – fără pată şi fără urmă de autor… Arta (mea) este realitatea însăşi. Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea cea mai adevărată – poate în singura realitate valabilă.

 

 

Citate ( I ): Mărgăritare duhovniceşti, părintele Teofil Părăian

Lasă un răspuns

 

Noi nu ştim care e planul Mântuitorului cu fiecare dintre noi, dar ştim că credinţa noastră ne lipeşte de Domnul Hristos şi că nu mai suntem singuri în lumea aceasta. Teama e semn de necredinţă, frica e semn de necredinţă, îngrijorarea e semn de necredinţă, neliniştea sufletească de orice fel ar fi, e semn că nu avem credinţă.

 

Noi avem credinţă, avem nădejde, avem iubire, avem atâtea şi atâtea avantaje faţă de cei necredincioşi şi toate acestea ne aduc bucurie în suflet. Mai întâi, iubiţi credincioşi, pentru viaţă, în faţa morţii şi în faţa veşniciei să avem gândul acesta pe care ni-1 dă Domnul Hristos când zice: „ Nu te teme, crede numai şi se va mântui….

 

Să ne întărim în credinţă, să facem faptele credinţei, să cerem înmulţirea credinţei, să cerem înmulţirea iubirii, să cerem să avem o credinţă lucrătoare prin iubire, să cerem să avem credinţa aceea care ne asigură că murind nu murim, ci trăim şi după moarte; să avem credinţa aceea care ne asigură că va fi o înviere a morţilor, nu din puterea omului, ci din puterea lui Dumnezeu.

(Din “Credinţa lucrătoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”, Arhim. Teofil Părăian)

 

Păcatul necredinţei. Oamenii nu ţin seama de Dumnezeu, adică nu sunt convertiţi. Aceasta este concluzia la care am ajuns după 25 de ani de când sunt în slujba de duhovnic. Cei mai mulţi nu ştiu de Dumnezeu, îl neglijează, fară să aibă conştiinţa faptelor lor. Sunt oameni care susţin că au credinţă în Dumnezeu, dar nu ştiu să-ţi spună ce fac pentru credinţa lor. 

 

Sunt atâtea lucruri pe care nu le poţi avea decât în biserică. Cel care nu merge la biserică nu are credinţă, sau nu are atâta credinţă cât să-l ducă la biserică. Cred că păcatul cel mai mare, de care lumea nu e conştientă, este necredinţa.

 

Credinţa nu e ca un curs la făr frecvenţă, credinţa trebuie să o trăieşti zi de zi.

 

De ce oare la închisori sunt mai mulţi bărbaţi decît femei? De ce într-o închisoare, în închisori, în general, sunt mai mulţi bărbaţi decît femei? Si răspundem: pentru că la biserică sunt mai multe femei decît bărbaţi. Apoi cine stă în legătură cu Biserica şi cu Dumnezeu nu poate ajunge la închisoare. Cine-I slujeşte lui Dumnezeu ajunge în bucuria împărăţiei, ajunge în împărăţia lui Dumnezeu.

(Pr. Teofil Părăian , citat din predica rostită în Duminica Mironositelor, Blaj, 7 mai 1995)

 

Să ştiţi că numai Dumnezeu ne poate încredinţa despre lucrurile dumnezeieşti.

 

Dacă Dumnezeu nu este pe primul loc în viaţa ta, atunci nu este pe locul care I se cuvine.

 

Bucuria nu se poate defini. Bucuria se trăieşte.

 

Nu locul, ci calitatea rugăciunii este ceea ce se caută. Dar să reţinem că cea mai mare jertfă şi rugăciune posibilă pe pământ este Sfânta Liturghie.

 

Domnul Hristos nu vrea să fim o ceată de tânguitori, ci o ceată de înmulţitori de bucurie.

 

Puteţi citi toate cărţile din lumea asta despre rugăciune, mai mult decât faptul de a te angaja nu-i nimic.

 

Nu există mai mare fericire în lumea aceasta, în nici o privinţă, decât fericirea care vine din iubire.

 

Nu, putem să facem lucruri bune, dar lucrurile bune pe care le facem noi sunt datoriile noastre faţă de Dumnezeu. Nu le facem din puterea noastră numai, ci le facem ca un fel de colaboratori ai lui Dumnezeu. 

 

Rugăciunea în care nu-ţi pui inima pentru aproapele nu-i rugăciune, ci formalitate şi profesionalism.

 

Numai la rugăciune putem să ştim ce legătură avem cu Dumnezeu, ce legătură avem cu oamenii.

 

Dumnezeu când dă un dar, nu-l dă pentru o clipă, Dumnezeu când dă o binecuvântare, n-o dă pentru o clipă, o dă pentru totdeauna.

 

Dumnezeu te binecuvântează în starea în care te găseşti şi cu rosturile pe care ţi le dă.

 

Se spune ca la un om care cerşea cineva i-a dat o floare. Niciodată nu s-a aşteptat omul acela ca cineva să-i dea o floare. N-a aşteptat floarea, dar floarea l-a bucurat, pentru ca o floare spune ceva despre cel care o dăruieşte. 

 

Poţi să fii credincios şi să nu fii cult, poţi să fii cult şi să nu fii credincios. Şi poţi să fii şi credincios şi cult. Iţi alegi. Adică eu, de exemplu, m-am trezit în lumea aceasta cu credintă în Dumnezeu, deci credincios, dar nu şi cult. Cultura mi-am adunat-o, am adunat-o pe parcurs. Si acum îmi adun cultura – cand găsesc ceva frumos învăţ, numai că acum sunt tocilar, că nu mai pot să învăţ dintr-o dată…

http://de-vorba-cu-mine.blogspot.ro/2011/07/margaritare-duhovnicesti-citate-din.html

 

Maica Domnului ca exemplu pentru noi

Să ştiţi că Domnul Hristos care pe cruce fiind i-a dat-o în grijă pe Maica Domnului Sfântului Ioan Evanghelistul şi pe Sfântul Ioan Evanghelistul l-a pus în atenţia Maicii Domnului, a făcut atunci o legătură între toţi credincioşii cei buni şi Maica Domnului. Tuturor le-a dat-o ca mamă. Ca mamă ca s-o avem în atenţie şi ca mamă ca să ne aibă în atenţie. De aceea noi avem mare bucurie din faptul că Maica Domnului este ocrotitoarea noastră, este sprijinitoarea noastră, este pentru noi ca o mamă bună care vrea să ne ajute şi care ne ajută în măsura în care ştie ea că şi Fiul ei vrea lucrul acesta şi în măsura în care noi o rugăm să ne ajute, să ne fie ocrotitoare.

Toate acestea o pun în atenţie pe Maica Domnului în conştiinţa noastră şi dacă ne gândim la lucrurile acestea suntem cu adevărat cinstitori ai Maicii Domnului atunci când îi urmăm smerenia, atunci când îi urmăm anonimatul, atunci când îi urmăm tăcerea. Fac o paranteză aici, să ştiţi că nu mă gândesc la o tăcere ostentativă, la o tăcere a mutului. Doar de aceea ne-a dat Dumnezeu cuvânt, ca să vorbim, dar să ştim cât să vorbim şi când să vorbim şi să luăm seama la cele ce le spunem. În orice caz, să ne gândim că Maica Domnului a trăit în tăcere, dar a spus şi cuvânt când a fost necesar să spună, de exemplu: „vin nu au”, a spus şi cuvânt atunci când a trebuit să spună cuvânt: „Faceţi ceea ce vă va spune El”, a spus cuvânt de rugăciune când a zis: „Măreşte suflete al meu pe Domnul”. Deci Maica Domnului a şi vorbit, nu numai a tăcut. Noi deducem că îşi ducea viaţa în tăcere prin faptul că Sfinţii Evanghelişti ne spun puţine cuvinte ale Maicii Domnului. Maica Domnului a spus cuvânt şi atunci când a zis: „Iată, tatăl Tău şi eu îngrijoraţi Te căutăm”, cuvânt să zicem aşa de nemulţumire, un cuvânt de nelinişte şi totuşi l-a spus. A trebuit spus şi l-a spus. Aşa că dacă învăţăm să tăcem, să învăţăm să tăcem mai mult când trebuie să tăcem, nu să nu vorbim.

Atât de mult a respectat Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om din Preasfânta Fecioară Maria, atât de mult a respectat El smerenia Maicii Domnului încât n-a făcut în viaţa Maicii Domnului nimic ca s-o scoată în evidenţă, n-a făcut nimic spectaculos în viaţa Maicii Domnului, n-a pus-o în evidenţă cumva aşa, cu silinţa de a-i face pe oameni s-o vadă în măreţiile ei, ci a rânduit, respectându-i smerenia, ca Maica Domnului să moară cum mor oamenii şi să fie înmormântată cum sunt înmormântaţi oamenii de rând. Şi după aceea, după ce a fost aşezată în mormânt – este credinţa noastră, ca şi tradiţia Bisericii – Domnul Hristos a înviat-o pe Maica Domnului şi a înălţat-o la cer şi cu trupul. Aceasta este credinţa noastră. Vă spuneam ieri că e o taină pe care n-o înţelegem, dar pe care o primim pentru că tainele se primesc, nu se înţeleg.

Toate acestea sunt şi rămân pentru noi exemple, exemple pentru o viaţă curată, pentru o viaţă cinstită, pentru o viaţă sfântă, pentru o viaţă care pune în evidenţă spiritualul şi nu materialul, adică nu partea materială din om, ci partea spirituală. Mă gândesc că ar trebui să se gândească mulţi dintre credincioşii noştri, şi mai ales femeile, ar trebui să se gândească mereu la exemplul Maicii Domnului şi când e vorba de îmbrăcăminte, de felul cum se îmbracă. Adică să aibă o cuviinţă în îmbrăcăminte gândindu-se şi la Maica Domnului. Dacă facem aşa, atunci avem în vedere exemplul Maicii Domnului şi atunci Maica Domnului este exemplu şi pentru noi.

Dumnezeu să ne ajute să avem în vedere şi acest exemplu.

Cuvântarea Părintelui Teofil Părăian despre Maica Domnului – fragment

Întreaga cuvântare o aflaţi pe site-ul   nistea.com

 

Principiul creştin ar fi să te gândeşti nu la ce poate face omul pentru tine, ci la ce poţi face tu pentru el.”, Teofil Părăian în ziarul „Lumina”.

Să-ţi iei crucea înseamnă să depăşeşti situaţiile pe care ţi le oferă viaţa cotidiană.

Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie.

Credinţa trebuie să fie mărturisitoare şi mărturisitoare nu numai prin cuvânt, ci mărturisitoare prin întreaga noastră viaţă. Teofil Părăian în ziarul „Lumina” (17 mai 2009)

Sfintele Paşti şi Săptămâna Luminată sunt Raiul anului bisericesc.

 

Ştefania şi povestea ei

Lasă un răspuns

2 aprilie 2013. Zi însorită, de primăvară. Cu o zi în urmă, împreună cu soţul meu beneficiem din plin, de căldura şi lumina soarelui, plimbându-ne prin parcurile bucureştene, aflate în preajmă. Suntem, de câteva zile, în Bucureşti, în vizită la fiul nostru. Parcul Florilor si Parcul Morarilor, căci despre ele este vorba, sunt adevărate oaze de linişte şi frumuseţe care te îmbie la meditaţie, reverie şi contemplare. Admirăm cu bucurie stolurile de pescăruşi plutind în zbor deasupra lacului, tulburând uşor, din când în când, limpezimea şi claritatea acestuia. Sălciile bătrâne cu crengile lor pletoase abia ating suprafaţa lucie a lacului, privindu-şi cochete chipul ca într-o oglindă strălucitoare. Se oglindesc deopotrivă: blocurile de locuinţe din împrejurimi, norii de pe cerul senin de un albastru intens, aflaţi într-o continuă mişcare şi schimbare de formă. Totul în jur sugerează un mic univers armonios, ce include oameni, păsări, copii, copaci, flori timide….acestea din urmă, abia îndrăznind să-şi deschidă petalele sub mângâierea blândă a primelor raze de soare.

Mi-am dorit această baie de lumină şi armonie, fiindcă, ştiam că a doua zi voi merge la un control periodic în Institutul Oncologic. Ştiam că, mă voi întâlni din nou cu suferinţa. Ştiam că, chiar dacă îmi doresc să rămân indiferentă faţă de situaţiile de viaţă înâlnite, nu e posibil acest fapt. Da, voi asculta poveştile de viaţă, voi privi suferinţa în ochi, aşa cum am făcut şi eu cândva, cu ceva timp în urmă.  

Mă prezint la prima oră a zilei în secţia de oncologie, unde asistenta mă întâmpină exclamând: Vai, ce bine arătaţi! Cum sunteţi, totul e bine?

Nu reuşesc să răspund întrebărilor ce vin în avalanşă. Îmi revin în minte imaginile sedinţelor de chimioterapie, cu tot noianul lor de efecte secundare. Nu mă las copleşită de emoţii negative. Sunt conştientă că am făcut faţă acestor momente dificile din existenţa mea, descoperind în adîncul inimii mele, o forţă divină uriaşă care m–a ajutat să învăţ lecţia de viaţă aşa cum se cuvine. Am învăţat–o şi pe deasupra i–am găsit şi sensul: IUBIREA este cea care dă valoare vieţii. Şi am mai învăţat ceva important, este bine să te deschizi oamenilor, să vorbeşti despre ceea ce ţi se întâmplă, aceasta este cheia transformărilor ce vin  şi datorită cărora se activează drumul acesta de a dărui şi primi iubire.

Când vin la controalele medicale în IOB, sunt foarte atentă şi prezentă la mesajele ce vin spre mine sau care pleacă de la mine spre ceilalţi. Nimic nu este întâmplător, mai ales în această zi şi în acest loc. Se întâmplă miracole, se schimbă destine, înveţi într-o zi sau în câteva zile, cât învaţă alţii într-o viaţă.

Dar să–mi continui povestirea….

Aştept momentul de recoltare a sângelui pentru analize, într–un salon, în care trei doamne tinere, îşi fac tratamentul cu citostatice perfuzabile. Intru în salon, zâmbesc şi le dau bineţe.  Toate poartă baticuţe colorate pe cap, pentru a–şi ascunde căderea părului. Privirea lor e tristă, ochii privesc în gol, depănându–şi în gând, oare pentru a câta oară, propria poveste.

Când mă văd, toate tresar şi doresc să-mi cunoască povestea. Îşi recapătă speranţa când aud că am suportat şi eu o operaţie de mastectomie, precum şi opt şedinţe de chimioterapie……. şi, cu toate acestea, reuşesc să–mi trăiesc viaţa firesc.

Una dintre ele, foarte tânără şi, care încă nu are chipul marcat de paloarea specifică neoplasmului mamar, doreşte să afle care este secretul revenirii la normalitate.  Încerc să le spun, secretul este schimbarea totală a atitudinii faţă de viaţă. Am încercat eu însămi să mă schimb, am început să fiu atentă la mesajele sufletului, apoi am constatat cu surprindere că încep să se schimbe şi cei din jurul meu. Procesul durează, e continuu, nu se întâmplă asemenea minuni cât ai bate din palme. Doamna cea tânără, profund surprinsă de cele auzite îmi răspunde:

 – Cum adică să mă schimb eu, poate vreţi să spuneţi că eu trebuie să–i schimb, să-i modelez pe ceilalţi, ca aceştia să devină asemeni mie! Încerc să le spun despre acceptare, iertare, iubire…. să nu–i mai judecăm pe ceilalţi. Toate acestea stârnesc o vie uimire, au cu totul alte păreri. Sunt tinere, înţelepciunea vine mai târziu sau cine ştie poate, această experienţă pe care o parcurg, le poate zdruncina din temelii toate convingerile, concepţiile şi ideile, le poate schimba viaţa. Doar Dumnezeu ştie care este planul divin cu fiecare dintre noi!

Împărtăşesc şi alte secrete, mersul pe jos pentru oxigenarea organismului, o alimentaţie fără grăsimi şi zahăr, cu multe fructe şi legume. Subliniez, că cea mai importantă, este componenta psihică, încrederea în vindecare, credinţa în Dumnezeu. La plecarea din salon, întâlnesc ochii cafenii, calzi şi uimiţi ai unei tinere, pe care nu o zărisem până atunci, nu participase la discuţiile noastre. Îi zâmbesc cu iubire. Pentru mine e uşor să am o asemenea atitudine, sunt în parametri, nu am dureri sau alt disconfort. Peste doar cateva ore aveam să trăiesc o întâmplare ce m–a marcat profund.

În jurul orei prânzului, aştept în salonul 634, consultaţia la medicul oncolog.

Intru, zâmbesc, salut şi cer voie să fac un popas până când voi fi chemată de doamna doctor, pentru interpretarea analizelor. Timpul trece repede, fiindcă, între noi femeile, de cele mai multe ori, se înfiripă discuţii. Suntem dornice să găsim răspuns la întrebările ce ne frământă, cu privire la boală. Îmi pregătesc documentele pentru consultaţie, apoi ridic privirea spre cele două doamne ce se află în salon şi care sunt conectate la aparatele de perfuzii cu citostatice. Una din ele, în jurul vârstei de 55 ani, este vioaie, grăsuţă, activă, vorbeşte frumos, este din Ploieşti şi îşi spune povestea.

A fost marcată de moartea părinţilor, i–a iubit mult, stresul puternic prin care a trecut, urmat de un tratament hormonal greşit, a declanşat un cancer agresiv la sân. Sunt liniştită, este pe mâini bune, este pacienta profesorului Alexandru Blidaru.

În celălalt pat, întrezăresc silueta unei tinere de 30–35 de ani, deosebit de palidă, încearcă să doarmă, poartă  şi ea un batic pe cap.

Discuţia se încheagă repede, tânăra se numeşte Ştefania, are 37 de ani nu este căsătorită. Cancerul cu care a fost diagnosticată în urmă cu trei ani, a recidivat. Locuieşte cu părinţii ei în Bucureşti, aceştia sunt pensionari. Ea are o pensie de patrusute de lei şi încă una de boală sau handicap de dousute de lei. Cei doi fraţi căsătoriţi, au familiile lor, au copii lor, problemele lor. Sora casătorită şi aflată la muncă în Spania, îi este aproape cu sufletul, dar şi cu ajutorul financiar, care să–i permită un minim necesar pentru tot ceea ce implică această boală.

Dacă dimineaţă, eram dispusă să dau sfaturi, acum rămân mută de durere în faţa acestei tinere. Doreşte să vorbească. Nu prea are cu cine sta de vorbă, mamei nu–i poate spune toate aceste trăiri, sora e departe, în prietene şi în general, în oameni  nu are încredere. Tac, plâng şi ascult povestea Ştefaniei….

E atât de frumoasă! Dacă n–ar avea chipul atât de palid!

În perioada ei bună, era consilier la o firmă americană, de cosmetice de lux.

Mărturiseşte că este o fire foarte sensibilă, a trebuit să se bată pentru locul ei de muncă, concurenţa era mare. Când ajungea acasă, după terminarea lucrului, deşi frântă de oboseală, mai găsea puterea să zâmbească. Iar chipul mamei se lumina, instantaneu, la vederea ei.

A umblat extrem de mult prin spitale, clinici, medici, în speranţa unui diagnostic corect, nu a avut parte de aşa ceva. A suportat o operaţie ca şi cum ar fi avut o tumoră benignă. Strategia chirurgicală ar fi fost cu totul alta dacă avea diagnosticul corect. Diagnosticul de cancer îl află abia după operaţie, în urma unui examen RMN. Medicul care i-a dezvăluit diagnosticul de boală gravă, a procedat cu multă delicateţe, a încurajat-o, spunându-i că nu este cazul să se sperie, situaţia este sub control….Ieşise din cabinet şi purta în poşetă, petecul acela de hârtie cu un diagnostic care ar fi tulburat pe cel mai puternic dintre oameni. Ce ar mai fi de spus când vine vorba de o tânără de 34 de ani, singură, vlăguită de atâta căutare! Acest moment delicat s-a întâmplat în incinta unui mare spital din capitală. Răvăşită de vestea primită, singură şi neajutorată, rătăcea pierdută prin curtea spitalului, căutând cu privirea o clădire mai înaltă de unde ar fi dorit să se arunce în gol. Dorea să evite confruntarea cu pericolul nou apărut la orizont. Căutând în neştire locul potrivit pentru a-şi lua viaţa, deodată îi vine în minte un gând bun, va continua să trăiască. De unde şi cum s-a întâmplat? Doar Dumnezeu ştie, EL ne luminează în momentele cele mai grele ale vieţii! Nu a  plâns, nu s-a lamentat, oare cum va proceda când va da ochii cu mama ei? Nu ar vrea să o îngrijoreze.

A urmat reevaluarea diagnosticului, apoi multe şedinţe de chimioterapie, cu tot ceea ce implică acestea. Au fost trei ani de bine aparent, acum cancerul recidivase, era inoperabil şi urma o nouă serie de chimioterapie, cu nouă sedinţe de citostatice. Nu avea încredere în terapii complementare, nu ştia mare lucru despre acestea. Antioxidanţii, suplimentele antitumorale, produsele de detoxifiere, oxigenarea organismului, erau tot atâtea semne de întrebare pentru ea. I-am ascultat povestea şi am trăit o stare de compasiune cum rar mi-a fost dat să întâlnesc.  

Povesteşte frumos, cu emoţie, se vede că nu-şi deschide inima uşor.

Am spus şoptit câteva cuvinte, să-şi accepte trecutul, să ierte, să fie optimistă…..toate aceste sfaturi de care eram tare mândră, deveniseră parcă inutile, nu mai aveau rezonanţă, semnificaţie. Cu ochii strălucitori, aproape febrili, Ştefania continuă să-şi spună povestea. Citise ea într-o carte scrisă de un mare duhovnic, că cei bolnavi de cancer se mântuiesc dacă răbdă şi acceptă boala. În perioada când era sănătoasă, a trăit intr-o relaţie cu un tânăr, atunci a avut două întreruperi de sarcină. Este convinsă că Dumnezeu o pedepseşte pentru curmarea celor două vieţi nevinovate. Şoptesc mai mult, îi spun, Dumnezeu e Iubire, nu pedepseşte, ci creează situaţii de viaţă din care trebuie să extragem mesajul folositor pentru ascensiunea sufletului. A fost alegerea ei să facă acele fapte. Iar acum, prin Ştefania, vorbea glasul conştiinţei ei! Boala, suferinţa săvârşiseră o minune, Ştefania, se cerceta pe sine însăşi, vroia să ştie unde anume greşise în scurta ei existenţă. Această autoanaliză îi este benefică, un fel de exorcizare a răului, a frământărilor lăuntrice ce o macină şi îi consumă forţa vitală, atât de necesară vindecării!

–      Nu am încredere în oameni!, continuă ea. Are două prietene bune, le-a cerut să păstreze secretul ei, dar acestea au povestit întâmplarea şi celorlalte colege.

Îi spun, că nu este nimic rău în asta, poate rostul, sensul ei este de a trage un semnal de alarmă pentru toate celelalte fete, de a le ajuta să conştientizeze că sănătatea e bunul cel mai de preţ. Povesteşte cu un aer contemplativ că, înainte de boală, a avut un moment când percepea viaţa ei asemeni unui cerc vicios, nimic nu se finaliza, nu reuşea să facă nici măcar un pas spre o etapă superioară. Dacă nu ar fi durerile atât de intense, care o fac să-şi piardă orice speranţă, ea ar fi capabilă să trăiască firesc, are o sumedenie de vise: îşi doreşte să lucreze, i–ar place să aibă maşina ei, să călătorească, să–şi îngrijească nepoţii, ar dori sa asigure un trai decent părinţilor ….. De n–ar fi durerile acelea ce o fac să–şi piardă speranţa! Şi de–ar putea să se ascundă undeva când are dureri să nu mai vadă neputinţa din ochii stinşi ai mamei!

Mă cheamă doamna doctor! Ne luăm rămas bun, urmeză să ne mai auzim, prin telefon, ţinem aproape…., poate, cine ştie….

 

 Rodica Dascalu

4 aprilie 2013