Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către tine Doamne…(fragment)

Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către tine Doamne…(fragment)

Relatarea Aspaziei Oţel Petrescu despre minunea trăită în izolatorul închisorii din Miercurea-Ciuc

( asa cum a descris-o in volumul Strigat-am catre Tine, Doamne…. ):

„Prima noapte a fost greu de suportat. Mai ales din cauza frigului şi a foamei pe care le simţeam acut. Orele de la închidere până la ora zece sunt atât de lente în scurgerea lor încât îmi dau impresia că am ieşit din dimensiunea temporală. Dar ceea ce îmi dă spaime sunt paşii mărunţi pe care-i simt trecând peste mine la scurt timp după ce m-am întins pe saltea. Mulţumesc în gând Domnului că sunt obligată să adorm cu lumina aprinsă. Întunericul ar mări senzaţia de spaimă. Închid strâns ochii şi refuz să constat cine se plimbă peste mine. Să fie şobolani? Să fie şoareci? Mai bine să nu ştiu. Fac un efort imens să mă conving că totul este doar o impresie. E atât de puternică concentrarea că simt o transpiraţie rece pe şira spinării. Decid să nu mă scol întrucât picioarele îmi sunt umflate, mă ustură pielea, atât este de întinsă peste butucii îngheţaţi. Somnul refuză să mă scoată din impas. Încerc să-mi creez un spaţiu mirific, o evadare în sublim prin poarta imaginaţiei, dar gândul sleit refuză să mă asculte. În cele din urmă alerg la picioarele Lui lisus. Îmi imaginez că-L caut şi-L găsesc şi stau de vorbă cu El:

„- Doamne, eu ştiu că undeva, în miezul ei, şi temniţa aceasta are o inimă. O inimă îngustă şi rece ca o celula, unde, după ce, Te-au îmbrăcat în straie cu vărgi de hulă şi ocară, Te-au azvârlit să zaci flămând de adevăr şi însetat de iubire. Ai binevoit, Doamne, să suferi împreună cu noi prigoana aceasta ca să ne uşurezi povara.

În seara aceasta m-a durut tare rău sufletul; m-am gândit la rănile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie. Iată, sunt singură printre şobolani şi libărci. Pereţii aceştia sunt flămânzi de viul din mine. Încremeniţi, îmi absorb căldura, mi-e frig, mi-e foame şi mi-e atât de mare nevoia de ajutorul Tău. Cu Tine alături sunt altfel de cum vor „ei” să fiu. Dar eşti zăvorât, Doamne, şi nu voi cuteza să trec pragul celulei Tale.

Iată, am făcut rugăciune mare să nu mă prindă pândarul şi m-am târât pe genunchi, fără sunet, până la uşa celulei Tale. Vreau să-Ţi spun că Ţi-am adus două daruri pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu, Ţie.

Ţi-am adus candela sufletului meu. E săracă şi urâtă căci aurul sufletului meu e tare puţin şi lucrarea mea e fără meşteşug, neghioabă. Dar am făurit-o pe nicovala durerii, la flăcările suferinţei, de aceea ştiu că Tu îi vei spori valoarea.

Luminiţa ei e cât o sămânţă de mac, pentru că untdelemnul credinţei din care se hrăneşte e doar o picătură. Atât am putut stoarce din sâmburii faptelor bune. Înmulţeşte-l Tu,Doamne, ca vinul din Caanâ, ca pâinile din pustie.

Şi astfel, strălucită de Tine, îngăduie să lumineze în cel mai întunecat ungher al celulei Tale, candela sufletului meu, pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu, Ţie.

Ţi-am mai adus floarea inimii mele. Este doar un biet fir de busuioc. L-am crescut greu. Pe steiul inimii mele abia dacă şi-au putut face loc rădăcini. Şi lacrima cu care l-am udat a fost sărată şi amară. Dar a crescut şi a înflorit din miracolul iubirii Tale.

Binevoieşte şi-l primeşte, Doamne, firul de busuioc al inimii mele, să aromească duhovniceşte în celula Ta, pentru rănile ce Ţil e-am pricinuit eu Ţie.

Şi-Ţi mulţumesc din adânc, Doamne, că ai binevoit să mă împărtăşeşti cu suferinţă.”

Şi, deodată, lumina din izolator a devenit duioasă,mângâietoare. Mi se părea că celula miroase a busuioc şi o căldură plăcută mă învăluia cu gingăşie, cineva îmi vorbea fără cuvinte, n-aş putea să explic cum,dar le auzeam şi în gând şi în inimă.

„-Se află aici o inimă dezolată? Deschide-Mi, sunt prietenul tău, numele Meu este Iisus.”

Şi somnul mi-a îngreuiat pleoapele şi m-am prăbuşit în apele lui cu acea senzaţie de imponderabilitate pe care mi-o dădea întotdeauna starea febrilă.”

9 iunie 2013 la 21:03

 

 

 

Amos Oz, Sa nu pronunţi noapte ( roman ) ( fragmente )

Amos Oz, Sa nu pronunţi noapte ( roman ) ( fragmente )

“Ca şi cum din greşeală ar fi intrat într-o cameră străină şi, de panică, nu găsea fereastra. Care era şi rămăsese deschisă. Şi se agita de la un perete la altul bătând din aripi, lovindu-se de lampă, de tavan, de mobile. Nu cumva să încerci să o ajuţi să găsească ieşirea: n-ai s-o poţi ajuta. Orice mişcare a ta riscă să-i mărească disperarea în loc sa iasă afară spre libertate, dacă nu eşti atent, ai s-o faci să zboare spre încăperi interioare unde din nou se va lovi cu aripile de geamuri. Singura cale de a o ajuta e să nu încerci să o ajuţi. Să te faci cât mai mic. Să stai ca împietrit. Să te faci una cu peretele. Să nu te mişti. Oare fereastra a fost şi a rămas într-adevăr deschisă? Oare sper într-adevăr că ea o să poată zbura?  Sau stau la pândă nemişcat, cu ochii mei împietriţi, aşteptând să se prăbuşească, în sfârşit, vlăguită. Şi atunci să mă pot apleca asupra ei şi să am grijă de ea ca la început. De la început.”

………………………………………………………………………………………………………………………………..

 

„ Chiar şi prezentul, adică momentul precis în care te găseşti acum, chiar aici, în plină călătorie, sau în somn, sau făcând dragoste, sau clipa care te traversează când stai singur cu tine însuţi, treaz şi tăcut, în haina ta de piele uzată, pe locul de lângă fereastră, într-un zbor lung de noapte într-un avion apropape gol, chiar şi clipa aceea care aparţine prezentului pare că nu cere nimic de la tine decât să fii prezent, să o trăieşti şi să primeşti pe cât e posibil ceea ce îţi arată sau îţi face. Ca o apă care curge încet pe sub pleoapele închise de oboseală.”

…………………………………………………………………………………………………………………………………

 

„În loc de secretul respiraţiei controlate, inventat ca să nu mă piardă în prima seară, am descoperit un alt secret care începea să mă pasioneze: când făcea cunoştinţă cu străini, chiar şi întâlniri întâmplătoare, ştia să detecteze imediat răutatea. Ipocrizia. Sau generozitatea. Chiar şi la cei pe care eu însumi îi consideram complicaţi, enigmatici, apăraţi ca de un zid de o imagine lustruită sau ascunzându-se în spatele unor manevre care te cucereau, ştia întotdeauna să distingă instantaneu ce e bine şi ce e rău: înrăit, naiv,generos, împietrit, aşa clasa ea lumea. Şi în cald sau rece. Dacă nu clasa, plasa oameni, locuri, păreri, pe o scară de temperaturi (…..). Iar Noa spunea: E simplu, numai cine vrea să cunoască ce e rău şi ce e bine ştie. Iar cine nu, înseamnă că a ales să nu ştie.”

………………………………………………………………………………………………………………………………………

 

„ Şi să vă mai spun ceva? Adevărata noastră problemă e că noi înşine nu suntem în stare să ne entuziasmăm pentru nimic. Asta-i nenorocirea adevărată.Cine simte că nimic nu mai e urgent se răceşte şi moare încet-încet.(….) Trebuie să începem să „vrem”. Să ne ţinem cu amândouă mâinile de viaţa asta, ca să nu ne scape, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Altfel totul e pierdut.”

……………………………………………………………………………………………………………………………………..

 

„Cine dă dovadă de puţină generozitete o să găsească generozitate oriunde.”

10 decembrie 2013 la 17:35

 

Fraţii Karamazov, Dostoievski, fragment

Fraţii Karamazov, Dostoievski, fragment

„Am aşteptat până în ultima clipă ca să-mi deschid inima faţă de tine. Frăţioare, în aste două luni de când sunt aici am simţit trezindu-se la viaţă în sufletul meu un om nou, un om nou a înviat în mine! Zăcea zăvorât în adâncul meu şi poate că n-ar fi ieşit niciodată la iveală de n-ar fi fost lovitura asta de trăsnet. Mă cutremur numai când mă gândesc! Ce-mi pasă că voi fi silit să dau cu ciocanul douăzeci de ani în şir?… Îţi spun cinstit că asta nu mă înspăimântă de fel; singurul lucru de care mă tem e ca nu cumva să dispară noul-născut din mine! Acolo, în ocnă, sub pământ, poţi foarte bine să găseşti în preajma ta, alături de tine, o inimă de om într-un alt ocnaş, un criminal, şi să te apropii de el, pentru că şi acolo sunt oameni care trăiesc, care sunt în stare să iubească şi să sufere! Poţi să reînsufleţeşti inima lui amorţită de ocnaş, să te ocupi de el ani de zile ca să scoţi, în sfârşit, la lumină din negură un suflet mare, o conştiinţa călită prin suferinţe, să faci să renască în el un înger, să redai vieţii un erou? Sunt multe, foarte multe fiinţe ca astea, sute şi sute, şi suntem cu toţii vinovaţi faţă de ele! Pentru ce a trebuit oare să visez chiar atunci, în momentul acela, „copchilaşul”? „De ce să fie aşa sărman acest copchilaş? ”Nu crezi c-a fost o prevestire? Pentru el, pentru „copchilaş” am să mă duc la ocnă. Deoarece fiecare din noi este vinovat pentru toţi. Pentru toţi „copchilaşii”, căci există pe lume deopotrivă copii mici şi copii mari. Toţi sunt nişte „copchilaşi”. Pentru ei am să mă duc la ocnă, fiindcă odată şi odată trebuie să plătească cineva pentru toţi. Nu l-am ucis eu pe tata, şi totuşi, trebuie să mă duc la ocnă. Primesc aceasta suferinţă! Acum mi-am dat seama, aici… Între zidurile astea părăginite. Sunt mulţi, sute de făpturi omeneşti acolo, în hrube, sub pământ, cu ciocanele în mână. O,da, o să fim ferecaţi în lanţuri şi văduviţi de libertate, dar din noianul durerii noastre vom reînvia pentru bucurie, căci fără ea omul nu poate să trăiască, nici Dumnezeu să existe, pentru că Dumnezeu i-a dăruit omului bucuria, este privilegiul lui, marele lui privilegiu… Fă, Doamne, ca inima omului să se mistuie în rugăciuni! Cum aş putea să trăiesc acolo, sub pământ, fără Dumnezeu? Rakitin minte; dacă Dumnezeu va fi izgonit de pe faţa pământului, noi îl vom făuri din nou sub pământ! Un ocnaş poate şi mai puţin să trăiască fără Dumnezeu decât un om liber! Şi atunci noi, vieţuitorii din subterane, vom înălţa din adâncul pământului un imn tragic lui Dumnezeu, în mâna căruia se află bucuria! Slavă lui Dumnezeu şi bucuriei sale! Îl iubesc. Mitea rosti cu sufletul la gură această fantasmagorică tiradă. Era palid la faţă,îi tremurau buzele şi lacrimi i se prelingeau din ochi.

— Nu, viaţa e bogată, viaţa prisoseşte chiar şi în măruntaiele pământului! continuă el. Nici nu poţi să-ţi închipui, Alexei, cât de mult vreau să trăiesc în clipa de faţă… ce neistovită sete de viaţă e-n mine, ce dorinţă de a trăi conştient s-a născut în mine, uite-aici, între zidurile astea dărăpănate! E ceva ce Rakitin nu poate să înţeleagă, el nu râvneşte decât să-şi facă o casă şi să aibă chiriaşi, de aceea te aşteptam pe tine. Şi, la urma urmelor, ce înseamnă suferinţa? Nu mi-e frică de ea, chiar de ar fi fără sfârşit. Altădată m-am temut de ea, acum însă nu mă mai tem. Ştii, s-ar putea să nu scot un cuvânt la proces… Simt că am strâns în mine destulă putere ca să birui orice suferinţă, numai dac-aş putea să-mi spun în fiece moment: exist! Îndur mii de cazne, dar exist, mă zvârcolesc în chinuri, dar exist! Stau ferecat într-un turn, dar cel puţin trăiesc, văd soarele, şi… chiar dacă nu-l văd, ştiu totuşi că există. Şi atâta timp cât ştii că soarele luminează,înseamnă că trăieşti. Aleoşa, heruvimule, pe mine filozofia mă omoară, dar-ardracii-n ea! Fratele nostru Ivan… — Ce-i cu el? tresări Aleoşa, luându-i vorba din gură, dar Mitea nici nu-lauzi. — Vezi tu, înainte vreme  nu  eram  hărţuit de asemenea îndoieli, deşi  mocneau tăinuite în mine. Poate că tocmai din pricină că atâtea şi atâtea gânduri nelămurite clocoteau în sufletul meu, mă îmbătam mereu, săream la bătaie, umblam ca turbat. Dinadins probabil mă încăieram cu unul şi cu altul, ca să le astâmpăr în mine, să le înăbuş, să le strivesc. Ivan nu este ca Rakitin, el îşi ascunde gândurile. Ivan e ca un sfinx, tace, tace mereu. Ceea ce mă tulbură mai ales şi mă pune pe gânduri e Dumnezeu. Întrebarea asta mă frământă tot timpul. Şi dacă totuşi nu există? Dacă e adevărat ce spune Rakitin, că Dumnezeunu este decât o ficţiune a omenirii? Şi atunci, dacă Dumnezeu nu există, înseamnă că omul e stăpânul pământului, al întregului univers. Minunat! Dar mai poate fi virtuos fără Dumnezeu? Asta-i întrebarea! Mereu mă întorc în acelaşi punct. Fiindcă pe cine va mai iubi atunci omul? Cui îi va fi recunoscător, cui îi va înălţa imnuri de slavă? Rakitin râde. El susţine că poţi iubi omenirea şi fără Dumnezeu. Afirmaţia asta însă o poate face numai un mucos ca el, fiindcă mie nu poate să-mi intre în cap. Ce uşoară este viaţa pentru Rakitin. „Mai bine te-ai ocupa de extinderea drepturilor cetăţeneşti, mă sfătuia el azi, sau ai avea grijă să nu se urce preţurile la carne, şi-n felul ăsta ţi-ai dovedi mai eficient dragostea faţă de oameni decât cu toată filozofia ta”. Atunci i-am trântit-o şi eu de la obraz: „Tu, în schimb, zic, neavând nici un Dumnezeu, ai fi în stare să ridici singur preţul cărnii în momentul când ai avea posibilitatea s-o faci, ca să câştigi o rublă la o para”. S-a înfuriat. Ce înseamnă virtutea, poţi să-mi răspunzi, Alexei? Pentru mine, virtutea înseamnă un lucru, iar pentru chinez, cu totul altceva; prin urmare, nu este o noţiune absolută. Sau nu-i aşa? Ce întrebare perfidă! Să nu râzi de mine dacă am să-ţi spun că două nopţi n-am putut să închid ochii din cauza ei. Mă mir numai cum pot oamenii să trăiască fără să se gândească la asta?”

16 iulie 2013 la 18:34

Nicolae Steinhardt – „Acum ştiu, am aflat şi eu…”

Nicolae Steinhardt – „Acum ştiu, am aflat şi eu…”

“Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia.
Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte!
Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încât ne umple sufletul de venin.
Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti.
Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blândeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori…
Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat. Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.
Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor… Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimental frustrării o confirmă.
Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngâmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specific lor.
Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămâne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.
Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decât viciile şi incapacităţile noastre..”
„Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart… este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul.

Acum ştiu, am aflat şi eu… ”

Nicolae Steinhardt

Solidaritatea oamenilor face minuni

Solidaritatea oamenilor face minuni

5 iulie 2011

Ficare serie de chimioterapie implică trei şedinţe. Iată-mă la cea de-a şaptea serie de citostatice. Mă reîntâlnesc cu Lucia Iacob, este din Brăila şi se luptă din răsputeri cu boala. Nu renunţă nici la serviciu unde are o funcţie importantă de conducere, nici la calitatea de bunică, doreşte să se comporte asemeni unui om perfect sănătos.

Este deosebit de atentă, mă primeşte să stau în pat lângă dânsa, pentru fixarea perfuziei. Se internează de fiecare dată când îşi face tratamentul. Cât timp durează perfuzia cu citostatice stăm de vorbă, ne încurajăm una pe cealaltă, ne spunem poveşti despre noi şi familiile noastre, astfel că timpul trece repede. La plecarea din institut cumpăr, din librăria amenajată la parter, revista Despre cancer, apariţie trimestrială. O citesc pe nerăsuflate, sunt multe informaţii utile, exemple de oameni care au supravieţuit acestei boli nemiloase. Mă sună Ligia, o cunoscusem cu ocazia primei operaţii, în octombrie 2010, ea este unul din cele două  cazuri fericite întâlnite cu ocazia  peregrinărilor mele prin spital, când tumora nu a fost de natură malignă.

Este economistă şi lucrează la o bancă care îşi are sediul în apropierea blocului unde locuiesc. Mă întâlnesc cu ea şi îi dăruiesc un buchet cu crini galbeni. Stăm pe o bancă şi bem  cafea. Spune că s-a schimbat mult după operaţia la sân, a devenit credincioasă,  iar atitudinea ei faţă de lucrurile exterioare, materiale este mult mai relaxată. Încearcă sa se echilibreze emoţional şi să fie frumoasă în esenţa ei divină.

Între timp, Dana, celălalt caz fericit, îmi trimite un SMS prin care îmi spune că diagnosticul  primit de la Institutul Victor Babeş stabileşte natura benignă a nodulilor mamari. E bucuroasă că a descoperit totul din timp, vorbim mult la telefon, iar mie îmi face plăcere să o ascult.

Iată ce scria Dana, cu puţin timp înainte de aflarea diagnosticului final.

Extrag pasajele cu rezonanţă sufletească din mesajul ei:

Rodica,

“………a fost greu, dar niciodată nu m-am simţit mai iubită, ocrotită, privilegiată ca până acum. Iubită de câţiva prieteni, rude care s-au rugat pentru mine, iar eu am simţit acest lucru. Cred că şi amânarea operaţiei chiar şi după ce am intrat în blocul operator, avea un sens mai ascuns pe care doar Dumnezeu îl ştie. Ocrotită de Dumnezeu, evident. Şi privilegiată să cunosc oameni extraordinari precum Profesorul, căruia o pacientă i-a facut cel mai corect şi frumos portret pe blogul ei. Aş putea să adaug doar că este un „vas de cinste „, „ales” al lui Dumnezeu scris dinainte în cartea vieţii. Asta e convingerea mea şi restul cuvintelor sunt de prisos. Acolo, în IOB în cele cincisprezece zile cât am fost internată am cunoscut multe paciente din experienţa cărora am învăţat şi care mi-au fost de ajutor prin sfaturile lor. Rodica, mă bucur că te-am întâlnit! Împreună, am înţeles că această încercare a vieţii dată nouă poate fi privită şi ca un prilej de a evolua spiritual, şi că totul este posibil cu iertare, iubire pentru ceilalţi şi pentru tine însăţi şi cu slavă lui Dumnezeu pentru toate darurile primite. Şi nu în ultimul rând privilegiată să cunosc cu puţin timp înaintea internării în spital, pe părintele Valerian, care s-a rugat pentru mine în liniştea mănăstirii.

Fără aceşti oameni această încercare m-ar fi şocat într-un fel urât. Cu ei alături drumul mi-a fost mai uşor şi am învăţat lecţia răbdării şi a optimismului pe care nu am ştiut s-o practic până acum în viaţă.

Acum aştept testele imunohistochimice care ar trebui să mă lămurească şi pe mine încotro mă îndrept: spre viaţa mea normală de dinainte, serviciu, alergatură dar cu lecţiile învăţate sau spre lupta cu boala aceasta . Ar trebui sa fiu pregătită pentru orice, am avut timp destul. Sunt între speranţe şi gânduri negre pe care mă antrenez zilnic să le alung. Deznădejdea nu are ce căuta în această boală.”

Îmi sunt dragi aceste tinere minunate, Ligia, Dana, parcă le cunosc de-o viaţă. Întâlnirea cu ele îmi oferă  bucurie şi sentimente alese!

6 iulie 2011

E ultima şedinţă de citostatice din această serie. Primesc scrisoarea medicală şi programarea pentru ultima serie de chimioterapie, trei, patru, cinci august 2011. Scap repede de perfuzie. Mă întâlnesc cu doamna Lucia Iacob. Îmi spune că azi este Sfânta Lucia, mă gândesc la cele doua prietene, Lucia şi Luci, le voi suna azi.

Ajung acasă, port o discuţie cu Vlad, pe tema credinţei. Nu-mi împărtăşeşte ideile şi convingerile, sunt sigură că am greşit undeva. Plâng.  Parcurgerea cu bine a acestui maraton de încercări, a fost posibilă fiindca mi-am găsit refugiul în credinţă. Da, credinţa în mine însămi, în ceilalţi, în faptul că solidaritatea oamenilor face minuni.

Îi propun să-şi facă nişte analize, există o ofertă într-o revistă de specialitate. Este refractar la orice înseamnă grijă faţă de sănătate. Sunt depăşită, nu ştiu ce să fac, voi lăsa totul în grija lui Dumnezeu.

Pe şapte iulie mă voi întoarce acasă la Bacău.

Rodica Dascalu, 15 iulie 2012

 

 

Clipe de viaţă

Clipe de viaţă

Au trecut mai multe zile, iar jurnalul meu de suflet aşteaptă răbdător să-i fac confesiuni. E timpul să-i încredinţez ultimele noutăţi .

Privind în urmă, la perioada 12 iunie – 23 iunie 2012, încerc să-mi  amintesc câteva din momentele trăite departe de oraşul meu natal, departe de parcul încărcat de arome  şi culori. Bucureşti şi apoi satul copilăriei aflat în judeţul Buzau, la câţiva kilometri de Râmnicu Sărat, iată cele două destinaţii de suflet, unde am retrăit emoţiile întâlnirii cu oameni dragi. Suntem cu toţii dornici de afecţiune şi iubire, iar revederea celor apropiaţi e un prilej de fericire, în tot acest noian de zgomote exterioare.

Îmi place să revăd cu  inima, doar acele clipe care m-au emoţionat. Fie că e vorba de  întâlnirea cu o prietenă dragă, fie că mă las atinsă de taina profundă a  unui lăcaş de cult, totul este o binecuvântare. Micile bucurii ale vieţii datorate lucrurilor simple ne aşteaptă pretutindeni. Alergarea noastră continuă, nu ne dă răgazul de a le vedea. Merg pe străzile aglomerate, scăldate de soarele dogorâtor al verii, îmi bucur ochii cu pâlcurile de copaci şi aranjamente florale din oraşul încins de căldură, admir fântânile arteziene care împrăştie o răcoare binevenită şi  realizez  că totul în jurul meu este un miracol. Asta nu înseamnă că nu sunt şi zile de tristeţe, neputinţă, deznădejde,  dar şi ele fac parte din viaţă. Aflându-mă în Bucureşti, nu pierd prilejul de a merge la Profesor, pentru control periodic. Sunt liniştită, totul este în parametri, nu sunt semne de recidivă sau determinări secundare, această ultimă expresie fiind termenul sofisticat care defineşte stările de  metastază. Durerea reumatică invocată de mine nu are relevanţă oncologică..

Aşteptarea în faţa cabinetului marelui Profesor, îmi oferă  prilejul de a discuta cu femei aflate în ipostaze asemănătoare.

Simt compasiune şi milă pentru Flori, o pacientă care fusese operată anul trecut, de melanom. Ştiam  că Profesorul operează şi astfel de cazuri.

Vestea că făcuse recidivă îi zguduie întreaga fiinţă, urmează o nouă operaţie. Tocmai încheiase un tratament traumatizant despre care vorbea  grav, în şoaptă, şi anume tratamentul cu interferon, iar acum va trebui să  ia totul de la capăt.

Recuperarea postoperatorie nu i-a fost favorabilă. A trebuit să îngrijească o nepoţică abia născută, fapt ce a solicitat-o fizic, peste măsură. Faţa i se luminează când povesteşte despre viaţa ei, cea trăită înainte de a începe lupta cu boala. A trăit frumos, fără drame sau traume psihologice. A călătorit în toată lumea, a vizitat locuri şi ţări exotice. Rar mi-a fost dat să aud asemenea destăinuiri în acest loc!

Alt caz, o fostă directoare de şcoală, cu cancer de colon, are  simptome ce o duc cu gândul la ce este mai rău, metastaze osoase. Cândva în tinereţe trăise o situaţie limită ce o marcase definitiv. Se afla la mare cu 40 de copii minori, când o furtună de nisip s-a stârnit din senin. Spre norocul ei, copiii au scăpat nevătămaţi. Sub presiunea uriaşei responsabilităţi ce o avea pentru viaţa copiilor, în cateva clipe a facut vitiligo, o boala de piele, ca apoi peste câţiva ani să fie diagnosticată cu cancer. Acum, pensionară fiind, nu reuşeşte să facă schimbări majore în modul ei de viaţă. Recomandările medicului privind odihna, alimentaţia sănătoasă, renunţarea la fumat, sunt priorităţi pentru evitarea recidivelor. Îi este imposibil să se schimbe, continuă să fumeze, practică dieta hiperproteica, nu consumă  fructe şi legume, indiferent cât de benefice i-ar fi acestea. Este frumoasă şi distinsă, dar neputinţa ei de a se schimba, mă face să meditez asupra ideii că pentru a-ţi reconfigura viaţa, trebuie să începi prin a accepta boala şi apoi  să vezi  în suferinţă un semn divin dat ţie să afli că nu eşti pe calea cea bună. Este dependentă de copiii ei, oameni maturi, căsătoriţi şi face orice ca să-i poată ţine în preajmă. Are dureri  mari, şi cu toate acestea, pregateşte diverse feluri de mâncare pentru familia sa, stând în genunchi. Să te desprinzi de obiceiul muncii fizice în exces, să ai propriile trăiri şi momente de relaxare sunt tot atâtea moduri pentru ameliorarea stării de sănătate!

Acum când încerc să închei acest episod, realizez că indiferent despre ce încep să scriu, fac ce fac, şi ajung să prezint diverse situaţii, legate într-un fel sau altul de această boală. Obişnuiesc să spun că toamna aurie şi blândă a anului 2010, când am primit acest diagnostic răvăşitor a fost pentru mine momentul dureros al unei naşteri, al trezirii la o nouă viaţă, în care nimic nu mai putea fi lăsat la voia întâmplării. Am început să păşesc într-o  altă lume, o lume pe care doresc să mi-o explic, să o înţeleg şi mai mult de atât doresc să mă înțeleg şi să mă cunosc pe mine însămi.

Psihologul Anatol Basarab spune în cartea sa Viaţa care ne trăieşte:

“…nimeni şi nimic nu mai poate opri omul să Fie şi să se bucure de această viaţă. Asta nu înseamnă ca totul va fi numai bine, nu înseamnă ca nu veţi mai suferi, nu vă veţi mai chinui, întrista, plânge,- veţi face şi veţi avea parte de toate. Dar asta înseamnă că toată această clădire sub numele de “Viaţă”, va avea un fundament sănătos ”Bucuria existenţei””.

Dar ziua nu se sfârşise şi mă aştepta un moment plăcut, întâlnirea cu Dana, persoana pe care o cunoscusem anul trecut în Institutul Oncologic. Despre felul cum ne-am cunoscut, am scris într-un episod anterior.

Ne revedem cu multă emoţie, în zona magazinului Unirea, dupa un an în care am fost din ce în ce mai apropiate, ne-am scris mailuri şi am vorbit la telefon.  Dupa ce ne oferim răgazul câtorva clipe fermecătoare la Carul cu Bere, continuăm să ne plimbăm în centrul vechi al oraşului Bucureşti, aşa cum plănuisem cu un an în urmă, când, întâmplările din viaţa Danei  au amânat întâlnirea noastră.

Amintirile mele despre această zonă a oraşului, mai precis despre strada Lipscani sunt vechi de două zeci şi ceva de ani, când m-am aflat în Bucureşti, pentru cîteva luni, cât a durat un curs de perfecţionare.

Ne îndreptăm apoi paşii către biserica Stavropoleos, biserica Mihai Voda şi terminăm periplul nostru de suflet cu descoperirea bisericii Sapienţei, unde ne  apropiem cu sfială şi evlavie de mormântul preotului martir Constantin Sârbu. Anul trecut, imediat dupa operaţie am fost la sfintele liturghii ce se oficiau în biserica Vergului din Piaţa Muncii, unde preotul Constantin Sârbu, slujise cu mulţi ani în urmă, înainte de a fi trimis în temniţele comuniste. Iată, mi se pare o minune faptul că din atâtea lăcaşuri de cult aflate în Bucureşti, Dumnezeu îmi îndreaptă paşii spre doua dintre ele, unde a slujit acest mare preot martir Constantin Sârbu.

Împreună cu Dana, ne rugăm şi ne reculegem la icoana făcătoare de minuni, Odighitria din fosta mănăstire Mihai Voda, loc unde aflăm şi o parte din Acoperământul Maicii Domnului, precum şi moaştele a 23  sfinţi.

Cu siguranţă nu voi uita curând această zi. Mi-a dat Dumnezeu putere şi răbdare să parcurg atâtea stări de spirit de-a lungul unei singure zile…Mulţumesc, Doamne!

Luni, 25 iunie 2012, Bucureşti

Rodica Dascălu

 

 

 

Haruki Murakami, Pădurea norvegiană ( fragmente)

Haruki Murakami, Pădurea norvegiană ( fragmente)

„Tristeţea care mă învăluie profund… nu aveam unde să îndrept o asemenea senzaţie, unde să o încui ca să scap de ea. Nu avea nici formă, nici greutate, nici nu mă puteam înfăşura în ea. Era asemenea vântului ce trecea pe lângă mine.”

(…..)

„Şi pe măsură ce trecea timpul, golul căpăta un contur tot mai limpede, un contur pe care pot să-l exprim în cuvinte astfel:

Moartea nu se află la polul opus al vieţii, ea face parte din viaţă.

Transpus în cuvinte, pare un clişeu, dar atunci nu erau doar cuvinte, ci chiar golul din sufletul meu. Moartea există. (….) Noi trăim şi o inspirăm în plămâni ca pe nişte firicele mici de praf.

Până în momentul acela eu înţelesesem moartea ca fiind complet separată şi independentă de viaţă. Coasa morţii pluteşte deasupra noastră, ştiam, dar la fel de bine ştiam şi că ne lasă în pace până vine după noi. Mi se părea cel mai simplu şi mai logic adevăr. Viaţa e aici, moartea e dincolo. Eu sunt aici, nu dincolo. În noaptea în care a murit Kizuki, mi-am schimbat complet optica. N-am mai fost capabil nici o clipă să consider moartea ( respectiv viaţa ) o problemă atât de simplă. Moartea nu mai era la polul opus vieţii, ea era în mine, fusese întotdeauna în mine. Oricâte eforturi aş fi făcut, nu puteam uita lucrul acesta. În noaptea aceea de mai, când l-a luat pe Kizuki, care împlinise doar şaptesprezece ani, m-a luat şi pe mine.”

(…….)

„Noi nu ne aflăm aici pentru a ne îndrepta, ci pentru a ne obişnui cu metehnele noastre şi pentru că una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă lumea este tocmai incapacitatea de a le recunoaşte. Aşa cum fiecare îşi are propriul lui mers, fiecare gândeşte, simte sau vede lucrurile în felul său. Chiar dacă vrei să corectezi ceea ce nu merge ca lumea, lucrul acesta nu se poate face peste noapte, iar dacă forţezi lucrurile, repari într-o parte şi strici în alta. Normal că el mi-a explicat în cuvinte foarte simple şi aceasta nu este decât una dintre problemele care mă frământă, dar cred că am înţeles ce-a vrut să spună. Probabil că nu ne vom putea obişnui niciodată cu metehnele noastre. Incapabili să găsim în noi înşine un locşor pentru durerea sau suferinţa provocată de aceste metehne, venim aici ca să scăpăm de ele. Atâta vreme cât ne aflăm la sanatoriu, nu supărăm şi nu deranjăm pe nimeni şi nici nu ne simţim deranjaţi, pentru că ştim cu toţii că suntem „anormali”. Este o lume cu totul diferită de cea în care am trăit înainte de a veni aici. ”

(…….)

„Din moartea lui Naoko am învăţat însă că nimic nu poate alina durerea pe care o simţim la pierderea cuiva drag.

Nici adevărul, nici sinceritatea, nici forţa, nici blândeţea, nimic, absolut nimic nu poate atenua durerea, tot ce ne rămâne de făcut este să luăm lucrurile până la capăt şi să încercăm să învăţăm ceva, chiar dacă ştim că ceea ce învăţăm nu ne va fi de niciun folos atunci când va trebui să ne confruntăm cu un nou eveniment neaşteptat. Cu vuietul valurilor şi cu şuieratul vântului în urechi, apăsat de asemenea gânduri, zilele treceau pe nesimţite.”

(….)

„Te rog, nu te mai consuma fără rost. Totul se petrece aşa cum îţi este scris şi chiar dacă faci eforturi să nu superi pe nimeni, lumea tot se supără dacă a venit momentul să se supere. Aşa-i viaţa, ce să-i faci! Nu vreau să-ţi fac morală, dar chiar cred că a venit timpul să înveţi asemenea lucruri. Eu am impresia că uneori vrei să determini viaţa să intre într-un calapod de-al tău. Nu se poate! Dacă nu vrei să-ţi petreci zilele într-un spital de boli mintale, deschide-ţi puţin sufletul şi lasă viaţa să-şi urmeze cursul ei firesc. ( ….) Te implor, fii mai fericit! Te rog să faci în aşa fel încât să fii fericit. (….) De aceea, sinchiseşte-te mai puţin de alţii şi, ori de câte ori ţi se iveşte prilejul, te rog să fii fericit. Îţi spun din propria experienţă că dacă scapi asemenea şanse – şi ele nu sunt decât două – trei în viaţă – o să regreţi apoi câte zile vei avea.”

Haruki Murakami, Pădurea norvegiană ( fragmente )

 

 

 

DIN ZICERILE PĂRINTELUI ARSENIE BOCA

DIN ZICERILE PĂRINTELUI ARSENIE BOCA
EXPLICATE DE PĂRINTELE TEOFIL PĂRĂIAN

„Naşteţi-vã sfinţi!”

Părintele Arsenie îi îndemna pe oameni sã nascã sfinţi. Bineînţeles cã pentru a naşte sfinţi trebuie sã fii sfînt sau trebuie sã tragi de tine spre idealul sfinţeniei. Si cînd începem sã ne ocupãm de noi înşine, putem sã ne cunoaştem, sã aflãm negativele noastre, sã cunoaştem încãrcãtura datã de alţii şi pusã în noi, s-o rezolvãm, dar aceasta cere timp şi ostenealã.

„În mintea strîmbã şi lucrul drept se strîmbã”

Aşa obişnuia sã spunã pãrintele Arsenie, care urmãrea pentru oameni o minte dreaptã şi lucruri drepte şi îndreptate de mintea cea bunã. Valoarea acestui cuvînt o intuiesc toţi cei ce îl aud, şi asta se întîmplã des, cãci noi îl aducem înaintea vizitatorilor şi închinãtorilor noştri, mai ales atunci cînd au prilejul sã vadã o picturã a pãrintelui Arsenie reprezentînd Adormirea Maicii Domnului, picturã în faţa cãreia se opresc cu admiraţie mulţi dintre cei ce viziteazã Mãnãstirea Brîncoveanu de la Sîmbãta. Mintea se strîmbã în urma patimilor şi se îndreaptã pe mãsura curãţirii de patimi. Cînd mintea se îndreaptã, vede lucrurile drept, deci aşa cum sunt ele. „In mintea strîmbã si lucrul drept se strîmbã”. Asta le place la mulţi, am bãgat de seamã cã le place. Cînd le spun cã Pãrintele a zis cã „în mintea strîmbã şi lucrul drept se strîmbã”, oamenii rîd în general. De ce rîd? Pentru cã îşi dau seama cã aşa e. Numai cã e greu sã ştii cînd ţi-e mintea strîmbã.

„Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse”

Cuvîntul acesta ne aduce aminte de un cuvînt asemãnãtor, cu circulaţie mai ales în lumea din Apus: „Un sfînt trist este un trist sfînt”. Pãrintele a fost întotdeauna pentru optimism, pentru bucurie, credinţa noastrã fiind „izvor de bucurie”, creştinismul fiind „religia bucuriei”. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Sãi : „Acestea vi le spun cã bucuria Mea sã fie întru voi şi cã bucuria voastrã sã fie deplinã” (Ioan 15, 11).

„Ajutaţi-mã sã vã pot ajuta”

Asta înseamnã cã nu cel care vrea sã te ajute te ajutã cel mai mult, ci tu eşti cel care poţi sã fii ajutat. Dacã eşti deschis spre ajutor te poate ajuta omul de lîngã tine şi omul superior ţie; dar dacã nu-l recunoşti superior, ba, dimpotrivã, îl judeci şi-l calci în picioare, atunci nu te poate ajuta, pentru cã omul este fiinţa care poate zice nu, şi zice nu!

„Să ai înţelegere faţã de neputinţa omeneascã”

Am fost odatã la Pãrintele Arsenie Boca – Dumnezeu sã-l odihneascã! –, la Bucureşti, cu un student la teologie de atunci, care acuma-i preot – au trecut anii peste toţi de-atunci… a fost asta în 1965 –, şi Pãrintele vorbind cu el, desigur sã aud eu, i-a spus un cuvânt care mi-a rãmas mie pentru cealaltã vreme a vieţii mele şi cred cã şi pentru veşnicie. N-am sã-l uit niciodatã! Zice: „Uite, mãi frate. O sã fii preot. Sã fii înţelegãtor faţã de neputinţa omeneascã!” Nici nu vã puteţi închipui cât m-am gândit eu la cuvintele acestea, de atunci încoace; cât le-am urmãrit în viaţa mea şi în viaţa oamenilor. Şi mi-am dat seama cã neputinţa omeneascã e o realitate. Sunt atâţia oameni rãi în lumea asta, şi nici ei nu vor sã fie rãi… Şi-s rãi, şi noi trebuie sã înţelegem rãutatea lor de pe poziţia noastrã, din situaţia noastrã. Sã înţelegem cã ei nu pot mai mult, cã ei înşişi sunt nemulţumiţi de rãutatea lor – „Pe cel rãu rãutatea îl ucide”, îi scris în Psalmi: „pe cel rãu rãutatea îl ucide”, îl nimiceşte, rãutatea îl nemulţumeşte. Pomenirea de rãu spun pãrinţii cei duhovniceşti cã e o rãutate fãrã margini, e o rãutate ca o ruginã care mãnâncã fierul, aşa mãnâncã sufletul; rãutatea-i cui înfipt în suflet. Pomenirea de rãu, nemulţumirea, neiertarea este viermele minţii. Un pãrinte spune cã „rãul sã-l scrii pe apã”.

http://www.nistea.com/boca_ziceri.htm

 

 

Călătorie spre mine însămi

Călătorie cu trenul spre Bucureşti. Noapte de vară, atmosferă răcoroasă, plăcută. Linişte, oamenii încearcă să doarmă sau discută şoptit între ei. Citesc câteva rânduri dintr-o revistă, apoi am aţipit, oboseala zilei de ieri, pregătirile de drum, şi-au spus cuvântul.

M-am trezit când se lumina de ziuă. Prin fereastra trenului, privirea-mi încă somnoroasă  distinge profilul gărilor, câmpurile cu porumbul abia dat în copt, lanurile de floarea soarelui, aflate deja pe rod. Doar ici, colo, mai puteai zări pâlcuri sau câteva tulpini răzleţe de floarea soarelui, în plină splendoare de înflorire, pregătite să dea bineţe soarelui, ce abia îşi trimitea, timid, primele raze peste lumea străvezie a acestei dimineţi de vară.

De cum s-a luminat de ziuă, o forfotă ne cuprinde pe toţi, încep să sune telefoanele mobile, părinţii îşi sună copiii, aceştia îşi caută părinţii, soţii doresc să vorbească cu soţiile care călătoresc şi invers. Văd totul ca o imensă conexiune a inimilor, în permanentă căutare, de drag, de dor, de aproape.

Când trenul staţionează în gări, mulţime de pasageri obişnuiţi sau turişti aflaţi în vacanţă, aleargă să se urce în trenurile oprite pentru câteva minute în oraşul lor.

Merg cu gândul mai departe, de fapt şi viaţa e o călătorie, o călătorie a spiritului. Uneori întâlneşti oameni care pot intra în viaţa ta, definitiv, alteori te afli alături de cineva, doar pentru o perioadă scurtă de timp, atât cât e nevoie să înveţi o anumită lecţie. Un lucru e sigur, nimeni şi nimic nu este întâmplător în viaţa noastră. Trenurile, oprite pentru câteva minute în gări sunt şansele noastre pe care viaţa ni le oferă. Uneori ele revin, alteori nu mai apar vreodată. Peisajul ce se perindă prin faţa ochilor, vegetaţia abundentă şi câmpurile bogate, sunt pline de prospeţime, iar ploile căzute recent nu numai că au revigorat natura, dar au dat şi speranţe oamenilor. Pe marginea căii ferate, surprind o livadă de meri pitici, încărcaţi de fructe mici roşiatice, altădată îngrijită, acum lăsată în paragină şi năpădită de buruieni şi ierburi. Cu toate acestea, în sălbăticia lor, merii continuă să înflorească, să rodească şi să ofere oamenilor fructul lor parfumat. Apoi disting câţiva pruni sălbatici, unii, cu fructele lor galbene asemeni unor boabe de chihlimbar, alţii cu fructele lor albastre vineţii, numite poroambe, acestea din urmă sunt fructe specifice zonei Buzăului, din ele se prepară o dulceaţă acrişoară, foarte parfumată. Fiind copil, consumam cu mare plăcere aceste fructe, deşi gustul lor acru, ne făcea sa ne schimbăm fizionomia feţei, obişnuiam să ne amuzăm, spunând că ni s-a făcut „gura pungă”. Cât de vii au rămas în amintire, culorile, gusturile si aromele fructelor, aceste minunate delicii ce ne bucurau zilele copilăriei! Apoi, ne continuăm călătoria şi trenul defilează prin faţa tufelor de  cătină, cu fructele lor roşii portocalii,  ne aflăm în aceeaşi zona a Buzăului, ţinutul meu natal, unde, din păcate, ajung din ce în ce mai rar.

În micuţul univers, cu meri şi pruni sălbatici, cătină şi mure, disting silueta câtorva ţigănci, cu fustele lor creţe şi batice colorate, culegând aceste fructe de sezon, într-o atmosferă de mare zarvă şi gâlceavă prietenească.

Trenul îşi continuă drumul lui drept, trece nepăsător din staţie în staţie, oprind, când şi când prin  gări frumoase, vechi, uneori proaspăt renovate,  oportunitate pentru cine ştie care pasager, ajuns la timpul potrivit, în locul potrivit.  Mă sună Vlad, îmi promite că mă aşteaptă în gară la Bucureşti, nu e sigur că va fi punctual, va trebui să aştept câteva minute, poate şi mai mult. Ajung în Bucureşti, Vlad întârzie. Mă aşez pe o băncuţă, chiar în zona unde pasagerii coboară din tren. Ridic ochii, observ oamenii, mulţime de oameni într-o continuă alergare, călătoresc singuri sau împreună, în familie, în grupuri, pregătiţi de vacanţă.

Iar mă întreb, care este sensul vieţii?  Încotro alergăm, noi, oamenii? Toată viaţa, suntem într-o continuă căutare,  cu toate că privind lucrurile în aparenţă, superficial, destinaţia finală o ştim cu toţii. Dar privind lucrurile în esenţa lor, aceşti oameni ce merg grăbiţi încolo şi încoace nu sunt de fapt nici aceşti părinţi, nici aceşti copii, nici aceşti tineri dornici de distracţie.

Noi suntem de fapt cei ce ne desăvârşim, călătoria este spre noi înşine, spre fiinţa interioară, de care ne e dor şi suntem nerăbdători să o regăsim. Lepădându-ne  de prejudecăţi, măşti, neputinţe, vicii şi păcate, ne îndreptăm spre scânteia divină din noi, fiinţa autentică, sensul călătoriei noastre. Calea spre noi înşine este una singură, aşa cum frumos spunea părintele Arsenie Boca, calea crucii, iar singura uşă, în spatele căreia ne regăsim se numeşte Iisus. Iarăşi îmi dau seama că la naştere am primit în dar viaţa şi mai mulţi talanţi, sau doar unul, sau jumătate de talant. Sigur am venit aici pe pământ cu un sens, să ne bucurăm şi să sporim, să valorificăm talentele noastre. Depinde de noi ce vom face cu viaţa şi cu darurile primite. Noi alegem să trăim cu bucurie, să ne aducem aportul nostru unic pentru acest univers, atât de perfect şi armonios în integritatea lui. Dar la fel de adevărat, e posibil să alegem o altă cale, aceea de a îngropa talanţii, iar vieţii să nu-i găsim rostul, sau uneori îl găsim foarte târziu, ceea ce nu este rău de loc. Mă regăsesc în aceste ipostaze, până la 60 de ani viaţa m-a trăit pe mine, a fost mai mult o derulare a existenţei copilăria, adolescenţa, studiile, căsătoria, familia, copilul, slujba. Le-am parcurs pe toate aşa cum m-am priceput, cum am crezut că e mai bine folosindu-mă de intuiţie, moralitate, responsabilitate.

La anii maturităţii, îmi este dat să trăiesc crucea, diagnosticarea cu o boală gravă. Aveam de ales deznădejdea, plânsul, tristeţea sau să mă vindec, acceptând şi aflând sensul suferinţei.

În acest proces de vindecare ce s-a declanşat în mine, încep să înţeleg că rostul meu pe pământ este nu să las o urmă, ci să-mi găsesc sensul prin contopire cu ceilalţi, contopirea se face prin iubire, înveţi de la alţii şi transmiţi altora doar dacă există iubire. M-am cufundat în credinţă, şi am început  anevoioasa călătorie de regăsire, prin iubire, prin iertare, prin acceptare, prin Iisus. Cu adâncă smerenie spun că mă aflu la începutul acestui tainic drum. Treptele existenţei, pe care le-am parcurs, sunt situaţii de viaţă, ce au generat lecţii, cu ajutorul lor păşesc pe calea aflării sensului. Acum, abia desluşesc faptul că nu am înţeles lecţiile la timp, şi atunci ele s-au repetat, au revenit. Gândurile de faţă, au răbufnit cu forţă, pe măsura trăirilor, de-a lungul acestei călătorii.

Între timp vine Vlad, ne îmbrăţişăm. Doamne, mulţumesc că mi-ai deschis fereastra inimii. Închid ochii şi revăd peisajul pe toată durata călătoriei, o alternanţă de frumuseţe a florilor şi câmpurilor, dar şi a  grămezilor de gunoaie, gata să ne inunde pe alocuri. Iată, o altă metaforă a vieţii, şi toate acestea, cu bune şi rele sub un cer senin de un albastru intens şi binecuvântat.

Drumul devenirii, desăvârşirii dă posibilitatea fiecăruia de a-şi trăi unicitatea de a-şi folosi calităţile. Am pornit pe drumul scrierii unei cărţi. Citisem undeva că scrierea emoţiilor de orice fel într-un jurnal, funcţionează ca o terapie şi vindecă spiritul şi ca o consecinţă corpul fizic. Dumnezeu a trimis spre mine harul său şi mi s-a deschis fereastra  inimii şi am început să privesc în interiorul fiinţei mele. În momentul când priveşti viaţa şi evenimentele ei din această perspectivă, ai senzaţia că te-ai născut a doua oară. Drumul Bacău – Bucureşti, precum şi alte multe drumuri, le-am parcurs de zeci de ori, de sute de ori, de ce oare doar începând din toamna trecută am avut ochi pentru nucii cu coroanele lor asemeni unor cercuri uriaşe de foc? De ce acum stărui cu privirea asupra fiecărei flori, fiecărui copac, cerului, păsărilor, oamenilor?

Doar ele existau dintodeauna, dar eu treceam absentă prin viaţă, fără să observ, fără să mă bucur, fără să fiu recunoscătoare pentru ceea ce am. Mereu nemulţumită, acaparată cu totul de lucrurile exterioare, fără să înţeleg esenţa vieţii, parcurgeam un drum spre nicăieri. Dar, iată apare crucea suferinţei şi mă trezesc, încep să descopăr miracolul vieţii şi să-mi pun întrebarea: cum n-am observat până acum acest univers minunat, creaţie a lui Dumnezeu?  Da, sunt pe drumul cunoaşterii şi al întâlnirii cu Dumnezeu, drum ce este o continuă mişcare, căutare şi ardere.

Sâmbătă, 3 august 2013

Rodica Dascălu

Scrisoare către tata

Acum, când scriu aceste rânduri, te afli între viaţă şi moarte. Nu ştim dacă ne auzi, când, eu şi fratele meu, îţi spunem că te iubim şi că te rugăm să ne ierţi. Da, să ne ierţi fiindcă nu am ştiut să ne exprimăm iubirea şi recunoştinta pentru grija ce ne-ai purtat-o, decât uneori, destul de rar. Meritai cu prisosinţă să îţi spunem zilnic că te iubim, şi tu ne-ai iubit şi ne-ai dat zeci şi sute de dovezi de iubire! Împreună cu mama, ne-aţi vegheat paşii în viaţă şi aţi dorit să devenim oameni adevaraţi. Dacă am reuşit sau nu, doar Bunul Dumnezeu ştie. Am învăţat de la voi, părinţii noştri să muncim cinstit şi să ne facem datoria oriunde ne-am afla. Ne-aţi învăţat să fim ordonaţi, să ne respectam cuvântul dat şi să mergem întotdeauna mai departe, chiar şi atunci când viaţa ne-a dat încercari, care păreau prea mari pentru umerii noştri. Într-adevar, noi nu am avut energia, forţa şi determinarea ta, dragul nostru tată, dar împreună am învăţat că familia este înainte de toate, lucrul cel mai important. Când, mama a trecut în lumea veşniciei, ţi-ai asumat crucea singurătăţii. Continuam să venim acasa şi nimic nu amintea că din casă lipsea mama, persoana în jurul careia ne adunam cu toţii.

Se spune ca viaţa e dată de amintirile ce trăiesc în sufletul fiecăruia şi pe care le poate povesti mai departe, pentru ceilalţi, spre luare aminte. Amintirile noastre încep, undeva în copilăria îndepărtată, cu primul pom de Crăciun, cu globuleţe argintii, cu emoţia, surpriza şi bucuria ce ne-au învăluit sufletele, atunci când eram foarte mici, dar şi acum când retrăim acele clipe. Am devenit apoi elevi şi dacă ne-a rămas ceva în minte este faptul că eram printre primii copii din sat care începeau încă din luna iulie, pregătirile pentru începerea şcolii. Cumpărarea caietelor, cărţilor şi altor rechizite era lucrul cel mai important, îţi doreai să învăţăm bine, te bucurai de fiecare dată când obţineam premii la şcoală. Şi acum pereţii bătrânei case părinteşti, găzduiesc diplomele noastre înrămate, la un moment dat te-ai oprit, erau prea multe. A fost felul nostru de a răspunde vouă, părinţilor, să învăţăm bine şi să fim conştiincioşi şi responsabili.

Urmează alte şi alte amintiri, ne ajutai de fiecare dată, când începea anul universitar, mergeai cu noi, ne cărai geamantanele grele şi nu îţi găseai liniştea până nu ne vedeai cazaţi în căminele studenteşti. Ne-am întemeiat familii, avem parteneri de viaţă frumoşi şi săritori, pe care i-ai tratat cu afecţiune şi respect, avem copii, nepoţi şi chiar dacă între timp am devenit adulţi şi am început şi noi să îmbătrânim, ne considerai tot timpul copii, fiindu-ne alături cu sufletul dar şi cu ajutorul permanent şi necondiţionat. Cei 27 de ani de singurătate, i-ai trăit cu demnitate, iar noi ţi-am fost alături şi te-am ajutat. În urmă cu doi ani, povara bătrâneţii devenise prea grea pentru tine, iar noi, copiii tăi, parcurgeam nişte etape dificile, care cereau timp pentru rezolvarea unor probleme de sănătate. Ne-am gândit atunci să îţi propunem să stai la un cămin privat de bătrâni, unde îţi erau oferite condiţii decente de viaţă, asistenţă medicală permanentă şi posibilitatea socializării cu persoane de aceeaşi vârstă. Ţi-am mulţumit atunci, îţi mulţumim şi acum!  Acceptând să-ţi părăseşti casa, grădina, via, vecinii, rudele, satul în care te-ai născut şi ai trăit, pentru noi, copiii tăi, a fost dovada supremă de iubire. Ai făcut acest pas dificil, pentru ca noi să ne putem îngriji de sănătate, de controalele medicale, care ne cereau atât de mult timp. Eu, fiica ta, aflându-mă în acelaşi oraş, te vizitam mereu şi am simţit că în primul an de viaţă în noua ta locuinţă, ai fost fericit, te-ai acomodat uşor, te-ai împrietenit cu oamenii. Anul acesta, deşi a debutat destul de bine, treptat starea de sănătate s-a deteriorat şi a început un moment greu, de suferinţă fizica, apoi aceasta a generat neputinţă, disperare, gândul că viaţa nu mai are sens. Am discutat mult în acest timp, am fost  mai apropiaţi ca niciodată, au existat momente de iubire dar şi momente confuze şi tensionate. Dar dincolo de aparenţe, era între noi o emoţie, o comuniune mai presus de existenţa de fiecare zi. Am asistat la întâlnirea cu fratele meu şi fiul tău, atât de drag ţie. Rar mi-a fost dat să văd o asemenea scenă de tandreţe, de iubire, de afecţiune! Plângeai, îl imbrăţişai, îi şopteai cuvinte, doar de tine înţelese. Privindu-vă m-am gândit că aşa a vrut  Dumnezeu, să facem parte din aceeaşi poveste, să primim lumina prin voi, părinţii nostri şi amplificand-o s-o dăm mai departe. Îţi doreai să fim uniti, să ne iubim, să ne înţelegem unii cu alţii. Aveai dreptate, doar acolo unde e linişte, comuniune şi iubire, Dumnezeu îşi găseşte lăcaş şi lucrează prin harul Duhului Sfânt. Spunea monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt:

„Sunt în viaţa aceasta deşartă, totuşi, clipe inimitabile şi incomparabile. Cu ajutorul lor ne răbdăm bătrâneţele, eşecurile, şi cu ele plecăm Dincolo…Ele ne sunt cârjă şi izvor de apă vie, izvor nesecat….Ajungă-ne deci o cât de scurtă clipă de contact cu Fericirea, cu Absolutul, cu Beatitudinea, cu Dumnezeu, dar să fie, să fi fost!

Să nu ne găsească moartea cu mâinile absolut goale, ca pe unii care am făcut degeaba umbră pământului, care ne-am bătut joc de talantul ori jumatatea de talant  ori sfertul de talant care ne-a fost hărăzit, adică încredinţat.”

Da, bunul nostru tată, într-adevăr nu ai făcut umbră pământului degeaba, prin ceea ce ne-ai transmis, prin ceea ce ne-ai dăruit, viaţa ta a avut şi are sens, continui să trăieşti în inimile noastre, iar noi îţi mulţumim, îţi suntem recunoscători pentru toate acestea. Îţi făgăduim că această flacără firavă şi plăpândă a credinţei, care s-a aprins în sufletul nostru, şi datorită iubirii voastre a părinţilor noştri binecuvântaţi de Dumnezeu, o vom da mai departe, şi prin lucrarea Duhului Sfant, ea va face să înmugurească iubirea în alte şi alte inimi.

Dumnezeu să te binecuvânteze cu mare mila Sa!

Doamne ajută!

19 august 2014

Rodica Dascălu