Citate despre fericire….

Citate despre fericire….

“Fericirea adevărată e totdeauna o clipă. Mai mult n-ar putea îndura firea omului, care deseori, într-o viaţă de mulţi ani nu are norocul să întâlnească nici clipa aceasta, nici măcar să se apropie de ea.”

Liviu Rebreanu

“Secretul de a fi nefericit constă în a avea răgazul necesar pentru a-ţi bate capul să vezi dacă eşti fericit sau nu. Leacul constă în ocupaţie, căci ocupaţia înseamnă preocupare; iar omul preocupat nu este nici fericit nici nefericit, ci pur şi simplu viu şi activ, ceea ce este mai plăcut decât orice fericire până ce te-ai săturat de ea.”

George Bernard Shaw

“Fericirea este plăcerea sufletului. O simplă senzaţie, un sunet, o culoare, atingerea mâinii unei femei, dacă angajează sufletul, devine o fericire.”

Garabet Ibraileanu

“Fericirea este o cumpănire lăuntrică, o armonie, o limpezime interioară, care este totdeauna aceeaşi, în omenire la deosebiţi inşi şi deosebite epoci.”

Mircea Florian

“Am învăţat că toată lumea vrea să trăiască pe vârful unui munte, fără să ştie că adevarata fericire este în felul în care urci pantele abrupte spre vârf.”

Gabriel Jose Garcia Marquez

“Fericirea… un episod trecător în marea dramă a durerii.”

Fiodor Mihailovici Dostoevski

“Dacă vrei să ai o viaţă fericită, leag-o de un scop, nu de oameni sau lucruri.” Einstein

“Personal, experimentez cel mai mare grad de plăcere când iau contact cu opere de artă. Îmi oferă un sentiment de fericire de o intensitate pe care nu o pot obţine din alte surse.”

Einstein

“O masă, un scaun, un bol de fructe şi o vioară; ce altceva îi trebuie unui om pentru a fi fericit?”

Einstein

“Izvorul cel mai direct al fericirii este o fire veselă; această calitate îşi găseşte numaidecât rasplata în ea însăşi.”

Arthur Schopenhauer

“Fericirea trebuie să fie o răsplată, nu un scop.”

Antoine de Saint-Exupery

“E fericire pentru toată lumea. Mai întâi ai fericirea pe care ţi-o dă raza dinăuntru, lumina minţii tale şi bunătatea inimii tale. Dar natura cu bogăţia priveliştilor ei, cu farmecul veşnicei reînnoiri a podoabelor ei! Dar fericirea de-a putea face pe altul fericit! Dar speranţele! Dar visurile!”

Alexandru Vlahuţă

 “Fericirea adevărată n-o are, nu poate s-o aibă decât acela care o dă…Şi, ca s-o dai, nu e nevoie s-o ai; iar ca s-o ai, trebuie sa incepi prin a o da.”

Alexandru Vlahuţă

 “Nu există nici fericire, nici nenorocire pe lume; există doar compararea unei stări cu cealaltă şi atâta tot. Doar cel care a simţit nefericirea cea mai cumplită e în stare să simtă cea mai mare fericire.”

Alexandre Dumas

 

 

 

Liviu Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885 – d.1 septembrie 1944)

Liviu Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885 – d.1 septembrie 1944)

„Numai credinţa neclintită mântuieşte pe om aici şi dincolo deopotrivă. Credinţa e puntea vie peste prăpăstiile dintre sufletul zbuciumat şi lumea plină de enigme, şi mai cu seamă între om şi Dumnezeu.” (Pădurea spânzuraţilor)

„Niciun paradis nu e frumos ca acela pe care şi-l zugrăveşte omul în sufletul său. Raiul unuia poate să fie iadul altuia. Fericirea e clădită de închipuirea fiecăruia şi fiecare şi-o potriveşte ca o haină. Poate eu sunt croitor prea neîndemânatic. Şi poate că, din pricina aceasta, niciodată n-o să-mi găsesc haina râvnită…” (Ion)

„Iubirea îmi ajunge, căci ea îmbrăţişează deopotrivă pe oameni şi pe Dumnezeu, viaţa şi moartea. E în mine şi în afară de mine, în tot cuprinsul infinitului. Cine n-o simte nu trăieşte aievea; cine o simte trăieşte în eternitate.” (Pădurea spânzuraţilor)

„Sufletul tău să fie totdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba și vorba cu fapta căci numai astfel vei obține un echilibru statornic între lumea ta cea mică dinăuntru și lumea dinafară.” (Pădurea spânzuraţilor)

„Îmi fac impresia, când mă uit înapoi, c-am purtat în mine viaţa unui străin… Totdeauna mi-am închipuit sufletul omului ca o visterie cu odăi multe, unele pline de comori, altele deşarte. Mulţi oameni, cei mai mulţi, trăiesc toată viaţa în cămăruţele cele goale şi veşnic deschise, căci celelalte sunt zăvorâte cu lacăte grele, şi cheile lor zac tăinuite în focul chinurilor. Pe mine golul m-a înfricoşat ca şi întunerecul. De aceea m-am străduit să găsesc cheile comorilor mele. Dar şi comorile sunt înşelătoare. Îndată ce ai descoperit una, râvneşti pe cele mai ascunse? Poate cea mai de preţ nu ţi-o dezvăluie decât moartea, şi totuşi o doreşti cu lăcomia avarului? O fi deşartă chiar râvna aceasta? Fără ea însă viaţa n-ar mai avea nicio valoare şi nu s-ar deosebi întru nimic de viaţa unei gângănii!? Azi simt c-am descoperit o comoară nouă şi trebuie s-o apăr cu orice jertfă!” (Pădurea spânzuraţilor)

„Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări plăpânde într-un uragan uriaş.” (Ion)

„Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc: aci începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii.”

citat din Liviu Rebreanu

 

Eugène Ionesco, Testament

Eugen Ionescu (n. 26 noiembrie 1909, Slatina – d. 28 martie 1994, Paris), cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, Testament

 

Nu, nu este vorba de vreun act notarial, prin care reputatul dramaturg îşi împarte bunurile. Probabil că nici nu a existat aşa ceva. Este vorba de un document deosebit, apărut în publicaţia pariziană „Le Figaro Litteraire” a doua zi după moartea lui Eugene Ionesco, survenită în 1994.

„Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut. Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente. Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig.

Mi-e greu să continui, din pricina acestui vid existenţial

Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc. Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte? Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van. Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid. Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu. Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc. Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog. Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că după va fi bucuria. Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală.

Am fost ajutat de mulţi oameni cărora le datorez recunoştinţă

Am fost ajutat în carieră – carieră, cum se spune – de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă. A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris. Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. Le datorez şi le dedic întreaga mea operă. Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti. Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu Rinocerii la New York, ceea ce lui I-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea. Au fost, apoi cronicile literare engleze şi franceze. În plus aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta. Apoi, încă o dată soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă. Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă). Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse. Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu. Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940 de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge. A murit cu această nădejde.

Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa şi eu nu mi-am dat seama

Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!). Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor! Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl. Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate trimis de Domnul.

În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului

Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri. El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: „Doamne, fă-mă să cred în Tine”. Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte? Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului.

Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu

Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu. S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii, etc. Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea.

În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu

Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov? În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu”

 

 

 

 

Părintele Dumitru Stăniloae ( n. 16 noiembrie 1903 – d. 5 octombrie1993 )

Părintele Dumitru Stăniloae
( n. 16 noiembrie 1903 – d. 5 octombrie1993 )

„Poporul nostru nu e sceptic, ci realist; are o judecată lucidă şi un calm pe care nu şi-l pierde uşor. El intuieşte just până unde poate fi modificată realitatea cu puterile omeneşti.”

„Trăsătura cea mai cuprinzătoare şi mai definitorie a neamului nostru: armonia.”

„Naţiunile sunt, după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. În fiecare se arată o nuanţă din spiritualitatea Sa nesfârşită.

„Îmi eşti necesar mie nu pentru a te face subordonatul meu şi slujitorul meu, ci pentru a-mi fi tu mie centrul meu de preocupare şi de slujire. Îmi eşti necesar pentru a înlocui grija de mine cu grija de tine, pentru a te pune în locul eu-lui meu.”

Părintele Constantin Galeriu (21 noiembrie 1918, Răcătău, Bacău – † 10 august 2003, București)

Constantin Galeriu (21 noiembrie 1918, Răcătău, Bacău – † 10 august 2003, București) a fost unul dintre cei mai importanți duhovnici ai Ortodoxiei române.

“Sfinţenia nu înseamnă să mergi pe ape, nu înseamnă să zbori prin vazduh, nu înseamnă să înviezi morţii. Cea mai mare virtute a sfinţeniei la care poate ajunge un om în zilele noastre este să se învieze pe sine, din propriile păcate.“

„Înainte de a-ţi da crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreapta Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o cu mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât o poţi duce. Şi după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci o poţi duce! Ţine-o bine şi urcă pe Golgota spre Înviere!”

„Singurătatea este încăperea unde Dumnezeu ne acordă audienţă.”

Luzern şi mesajul “aurorei boreale”

Luzern şi mesajul “aurorei boreale”

( file de jurnal )

Duminică, 22 iulie 2012

E o duminică tristă. Sunt în tratament pentru zona Zoster. Urmez recomadarea medicului dermatolog şi evit să merg în colectivitate. Săptamâna viitoare voi merge la control, după care îmi voi relua plimbările în parc. Tratamentul cu citostatice finalizat în luna august 2011 continuă să aibă efecte negative asupra imunităţii organismului.

Mă bucur de tihna căminului şi de susţinerea afectivă  a soţului. Anul trecut, mi-ar fi fost aproape imposibil să-mi imaginez cum relaţia noastră aflată atunci în aparentă derivă, va evolua spre această stare de normalitate şi firesc. Suntem aceeaşi şi totuşi diferiţi. Ca şi în atâtea alte cazuri, am înţeles şi noi, că prin credinţă, suferinţa devine un bun profesor care te ajută să accepţi şi să înveţi lecţiile de viaţă aşa cum vin. Spun cu toată convingerea că această trăire dureroasă ne-a apropiat, învăţându-ne să trăim în armonie. O linişte interioară adâncă ne învăluie sufletele iar orice rezistenţă pe care logica minţii ne-o dictează uneori, este inutilă. Compasiunea, iubirea unuia dintre noi, sunt stări capabile să dizolve ostilitatea şi lipsa de toleranţă a celuilalt. Am început prin a nu mai reacţiona la replicile care de obicei declanşau între noi un conflict  lipsit de temei. Am luat această atitudine, fiindcă nu mai aveam forţa să reacţionez, aşa cum făceam de obicei. Citisem că, situaţiile conflictuale consumă energia vitală a organismului, atât de necesară vindecării. A urmat încă un pas, şi am continuat să mă schimb în relaţiile, pe care le am cu fiul,  cu tata, cu prietenii, cu oamenii în prezenţa cărora îmi petrec timpul liber. Să facem pace în jurul nostru e un proces dinamic şi permanent. Am dobândit  răbdarea de a asculta părerea celorlalţi, şi chiar dacă uneori am idei diferite, acum comunicarea e posibilă, fapt greu de imaginat cu ceva vreme în urmă.

Luminiţa Irina Niculescu spune in cartea “ Palmele oamenilor ”:

“E adevărat însă că nu vom putea fi concesivi, înţelegători cu cei ale căror opinii diferă de ale noastre, îngăduindu-le dreptul de a vedea lucrurile altfel, decât păstrându-ne prezenţa lui Dumnezeu în conştiinţa şi viaţa noastră. (…)

E nevoie să fim mai aproape de Dumnezeu pentru a fi mai aproape de aproapele nostru şi, implicit mai aproape de noi înşine.”

 Şi din nou, aduceri aminte….

7 iulie 2011

Iată-ne sosiţi acasă, după o perioadă de o lună şi jumătate cât a durat internarea în Institutul Oncologic Bucureşti plus celelalte proceduri. Îmi regăsesc cu emoţie căldura căminului, cărţile, locul de rugăciune cu icoane argintii, florile aproape ofilite, atâtea câte au mai rămas….   Oare ce mi-ar face bine în această stare, când gânduri nu tocmai roz îmi trec prin minte? Ecoul impresiilor şi poveştilor dureroase din spital nu se stinseseră încă.

Şi deodată îmi amintesc de cele mai luminoase momente ale vieţii, călătoriile în Elveţia şi Franţa, pe care le-am făcut în perioada 2008 – 2010.  Zurich, Berna, Geneva, Bassel, Luzern, Winterthur…Paris şi multe alte locuri speciale, sunt doar câteva din oraşele  vizitate. Evenimente fericite! Prin fiul nostru, angajat în vremea aceea la Google, filiala Zurich, ne-am împlinit visul de a călători. Am vizitat oraşul Paris, de două ori, ultima dată în martie –aprilie 2010. Mă despărţeau doar câteva luni de marea încercare.

Răsfoind albumul cu poze, am retrăit emoţiile excursiei din oraşul Luzern, 19 septembrie 2009. Citesc jurnalul zilei respective. Este singurul text scris pe perioada călătoriilor  în afara ţării, înainte de a primi diagnosticul de boală gravă. Starea de fericire  trebuia împărtăşită cuiva. Şi mi-am spus povestea mie însămi…. Redau emoţia mea de atunci:

19 septembrie 2009……Eu şi fiul meu plecăm împreună într-o excursie în oraşul LUZERN                ( LUCERNE ), situat la o distanţă de mers cu trenul de circa o oră faţă de Zurich. Călătorim cu trenul, admirăm peisajul, gările, locurile şi de ce nu oamenii şi modul lor de a fi. Pretutindeni domneşte o linişte deplină. La sfârşit de săptămână, de la cel mai mic membru al familiei până la cel mai în vârstă, toţi cu rucsacul în spate, fie că folosesc ca mijloc de transport: bicicleta, trenul, automobilul propriu sau merg pe jos, toţi sunt pregătiţi de călătorii, excursii şi mişcare în aer liber.

La sosire în Luzern, între noi are loc o mică dispută cu privire la ce anume doreşte fiecare  să vadă, mai ales că oferta turistică este atât de diversă, iar timpul e scurt. O plimbare cu vaporul pe lacul Luzern e tot ce poate fi mai atractiv şi relaxant pentru Vlad. Eu îmi doresc să vizitez: muzee de artă, monumente, catedrale. Reuşim să cădem de acord asupra celei de-a doua variante.  Oraşul Luzern este precum o bijuterie veche, valoroasă, cu patina autenticităţii. Ceea ce îmi atrage privirea din primul moment, este o clădire modernă cu o arhitectură specială. Citesc emblema: KUNSTMUSEUM LUZERN ( Muzeul de Arta, Luzern ). Acest muzeu de artă, proiectat de renumitul arhitect francez Jean Nouvele, este locul unde se organizează expoziţii internaţionale de artă contemporană şi alternativ selecţii din colecţiile muzeelor de pretutindeni.Toate aceste informaţii, aveam să le aflu mai târziu.

În  zece săli ale muzeului, merită să privim o retrospectivă a lucrărilor pictorului elveţian HANS ERNI, o personalitate controversată, deoarece prin arta sa, a luat atitudine şi s-a exprimat faţă de problemele grave ale umanităţii. Acesta trăieşte şi tocmai a împlinit 100 de ani. A doua ofertă este o expoziţie tematică SILENCE, desfăşurată în celelalte opt săli ale muzeului, care reuneşte opere de artă ( pictură, sculptură, fotografii ) al căror mesaj este liniştea, tăcerea, meditaţia.  Primim un pliant care ne ajută să intuim sau mai bine zis, să întrezărim mesajul lucrărilor de artă expuse. Păşesc prin fiecare sală de muzeu, privesc spre Vlad, îi surprind emoţia din priviri sau poate curiozitatea…..Împreună căutăm să desluşim mesajul picturilor, transmis uneori prin metafore greu de descifrat. Sunt însă şi suficiente creaţii care ne  emoţionează şi ne încălzesc sufletul.

Ca ofertă pentru faptul că am ales să vizităm muzeul, avem acces la vizionarea unui mixaj electronic de muzică şi lumini, având ca temă fenomenul real ce se întâmplă la Cercul Arctic şi anume aurora boreală. Intrăm în sala de audiţie, o sală mică, unde totul e cufundat în întuneric. Suntem singuri, ne aşezăm în nişte fotolii negre, foşnitoare, practic stăm direct pe podea, şi aşteptăm filmuleţul, care rulează din jumătate în jumătate de oră şi durează 16 minute. Când păşeam prin sălile muzeului, auzeam în surdină o muzică nu tocmai prietenoasă, aşa că imediat am făcut o asociere între acea muzică şi locul unde ne aflăm cufundaţi în beznă. Cu glasul stins îi propun lui Vlad să plecăm, am un sentiment vag de teamă. Acesta, cu fermitatea-i caracteristică, îmi spune că e vorba doar de o altă formă de cunoaştere, dacă ne va emoţiona sau nu, rămâne de văzut. Continui să stau ţintuită în fotoliul negru şi foşnitor, în aşteptarea mixajului de sunet ( armonii muzicale ) şi lumini, care avea să înceapă. Pe ecranul imens, negru şi el, sugerând un cer acoperit de stele şi constelaţii, începe un joc de lumini, culori şi nuanţe, într-o concordanţă deplină cu armoniile muzicale, totul sugerează splendoarea aurorei boreale. Muzica instrumentală prin intensitatea ei se armonizează cu imaginile luminoase, de diverse amplitudini şi culori, de pe cerul înstelat. Încerc să înţeleg  acest concept cu ochii inimii, încerc să aflu cheia, mesajul, dincolo de muzică şi lumini. La început, percep totul ca fiind zbucium, zvârcolire, suferinţă a sufletului, cu furtunile şi căutările sale, ca apoi totul să se liniştească, să se limpezească, acceptarea, aflarea sensului… totul se petrece asemeni fenomenului aurorei boreale. Mesajul, îl voi înţelege mai profund, târziu, în vara anului 2012….. În aceeaşi clădire a Muzeului de Artă din Luzern, se află una din cele mai mari şi performante săli de concerte din întreaga lume. La plecare din Muzeul de Artă, aflăm că în costul biletelor cumpărate, există posibilitatea vizitării Muzeului Transporturilor şi Comunicaţiilor, acesta fiind situat în altă zonă a oraşului la o distanţă apreciabilă de mers pe jos. După o clipă de răgaz, Vlad cu harta în mână, eu cu rucsacul în spate, pornim la drum, amuzându-ne de expresia “călătorului îi şade bine cu drumul“. Între timp, reuşesc să fotografiez diferite crâmpeie de parc, statui, aranjamente florale. Totul în jur e minunat!

În sfârşit, ajungem la un complex de agrement, destinat persoanelor de toate vârstele şi potrivit pentru toate gusturile şi preferinţele. Aici poţi vizita Muzeul Transporturilor şi Comunicaţiilor, sunt expuse diferite mijloace de transport de la trăsura trasă de cai la locomotive de toate tipurile, apoi avioane de toate generaţiile, culminând cu cele marca SWISS AIR.

În incinta complexului, la doi paşi de noi, descoperim cu bucurie, Muzeul HANS ERNI. În muzeu sunt expuse alte lucrări: picturi, sculpturi, fotografii dedicate marelui artist si familiei sale. Liniştea noastră se termină repede, mai sunt atatea de vazut! Colindăm sălile muzeului, admirăm picturile expuse, mult mai accesibile ca mesaj, facem chiar câteva fotografii.

Mă impresionează cataloagele cu fotografiile lucrărilor pictorului, dar mai ales preţurile de achiziţie ale acestora. Picturile sunt evaluate, de la cateva mii de franci elveţieni până la cateva zeci de mii de franci..

În acest complex, avem acces şi la Planetariu sau la filmele ce rulează în sala de proiecţii cinematografice foarte renumită în lume, IMAX THEATRE SWISSARENA.

Următorul pas, Planetariu. Este un obiectiv pentru care nu am mare afinitate, în septembrie 2008  vizitasem Planetariul Urania din Zurich şi păstram încă vii emoţiile de atunci, aşa că îmi este uşor să renunţ.

Urcăm în avionul SWISS AIR, ale cărei uşi larg deschise ne întâmpină, iar intrarea în cabina piloţilor, e o altă provocare. Urcând scările avionului, Vlad imi zice “mami, uşile acestea se pot închide în orice moment, e aproape de ora închiderii”, glumea, desigur. Vizităm aeronava, fotografiem câteva detalii în cabina piloţilor. La ieşire  respirăm cu nesaţ aerul proaspăt al serii.

Iată câte se pot face într-un spaţiu de agrement, unde cultura se îmbină cu ştiinţa şi cunoaşterea. E vorba de relaxare şi odihnă activă: vizitarea unui muzeu de artă pentru cei adulţi, vizitarea unui muzeu al transporturilor (copii erau tare încântaţi de acest tip de cunoaştere), vizitarea unui Planetariu ( interesant pentru copii si adulţi ), vizionarea de filme într-o sală cu un ecran uriaş, pentru cinefili. Nimeni nu avea cum să se plictisească, totul m-a impresionat, avusese dreptate Vlad, nu se cade să refuzi o astfel de ofertă, poate fi unică în viaţa noastră, de oameni simpli.

Dar ziua încă nu s-a încheiat, mai avem de vizitat un obiectiv turistic, monumentul “Moartea Leului din Lucerne “.  Acest monument, unul din cele mai renumite din lume, este sculptat în rocă naturală în memoria morţii eroice a mercenarilor elveţieni căzuţi la Tuileries, în anul 1792. Mark Twain descria acest monument ca fiind cea mai tristă şi mişcătoare piesă în piatră din toată lumea.

După un alt drum destul de obositor, dar plăcut, fiindcă la fiecare pas ne întâmpina alte şi alte minuni, ajungem la monumentul amintit. Pretutindeni vezi turişti din toate colţurile lumii. Ne permitem câteva momente de contemplare în faţa acestui simbol al oraşului Luzern, apoi, ne grăbim spre gara oraşului, destinaţia Zurich. În drum spre gară, descoperim alte simboluri: Turnul de Apă, poduri, catedrale, şi poate ar mai fi fost nevoie de alte câteva zile pentru a epuiza măcar o mică parte din bogaţia spirituală a acestui oraş elveţian, situat chiar în centrul ţării. A fost o zi deosebită, de aceea am şi simţit nevoia de a scrie impresiile trăite sub forma acestei file de jurnal/22 septembrie 2009.

Au trecut aproape trei ani, dacă mă raportez calendaristic la momentul când am călătorit în Luzern. Acum, mă întreb ce ecou ar avea, oare, asupra mea, vizionarea filmului SILENCE! Constat cu bucurie că în prezent surprind cu multă uşurinţă  mesajul filmului! Titlul filmului, Linişte, nu sugerează liniştea exterioară, ce se aşterne ca urmare a încetării  zgomotelor care se petrec la suprafaţa lucrurilor. Nu, este vorba de ceva mult mai complex! Împăcaţi cu noi înşine, acceptând conflictele interioare, noi renaştem, redescoperim tinereţea, zborul, veşnicia. Procesul devenirii şi redescoperirii propriei noastre identităţi este însăşi viaţa, aflată într-o continuă transformare şi evoluţie. Trăindu-ne viaţa în mod conştient, omul ajunge să se desluşească pe sine. Adică să desluşească vocea conştiinţei sale, vocea vieţii, în relaţie cu ceilalţi şi mai presus de toate vocea lui Dumnezeu Însuşi “exprimată în Sfânta Scriptură, vocea care rasună mai tare şi cuprinde mai multă dreptate şi adevăr decât propria conştiinţă”. La sfârşitul filmului, muzica capătă accente divine, amplitudinea şi nuanţele luminilor se potolesc. Se aşterne iubirea, liniştea şi calmul. Acestea sunt calităţi pe care nu le primeşti cadou doar privind, sunt un produs al ascensiunii reuşite către noi înşine, iar devenirea e asemeni măreţiei aurorei boreale.

“Dar în faţa unei aurore boreale, ţi-ai lăsa prietenul să doarmă? Nimeni nu trebuie să doarmă dacă o poate cunoaşte. Şi desigur acela îşi iubeşte somnul şi se înfăşoară în el: totuşi, smulge-l şi aruncă-l afară, ca să se poată înălţa.” Citadela, Antoine de Saint Exupery.

 

22 iulie 2012

Rodica Dascălu

 

 

Cuviosul Paisie Aghioritul (1924 – 1994)

Cuviosul Paisie Aghioritul (1924 – 1994)
„Simplitatea este frumoasă. Dumnezeu a imprăştiat stelele pe cer. Pe una a făcut-o mai mică, pe alta mai mare. Iar noaptea, cât de mult îl odihnesc pe om atunci când le priveşte!”.

„Câtă nefericire există în lume! Când pe cineva îl doare şi se interesează de ceilalţi şi nu de sine, atunci el vede întreaga lume ca la radiografie, cu raze duhovniceşti…”

„Omul merită să fie iubit numai pentru că este chipul lui Dumnezeu. Nu are importanță nici dacă este bun sau rău, virtuos sau păcătos. Omul merită să fie iubit pentru ceea ce este. Hristos a iubit și S-a jertfit pentru oameni păcătoși, destrăbălați: N-am venit să chem pe cei drepţi ci pe păcătoşi la pocăinţă. (Marcu 2, 17). În acest fel trebuie să-i iubim pe toți, fără deosebire.”

„Dacă o întâmplare este de la Dumnezeu și tu o treci cu vederea din precauție duhovnicească, atunci Bunul Dumnezeu va găsi o modaliate mai evidentă pentru a-ți vorbi.”

„Mulţi dintre studenţi, deşi au învăţat bine lecţiile, nu se duc să-şi dea examenele, pentru că se tem că nu vor scrie bine. Şi cu toate că ei ar putea face faţă cu uşurinţă examenelor, îşi creează ei înşişi, din pricina fricii, o stare de panică. Dar dacă ei ar spune cu smerenie: „Rugaţi-vă pentru mine ca să merg bine la examene, pentru că singur nu cred că o să reuşesc. Dar cu rugăciunile voastre voi încerca”, atunci, prin faptul că se smeresc, vor primi şi harul Iui Dumnezeu şi iluminarea dumnezeiască. Pe lângă aceasta, înainte de a începe examenele, să se roage Sfântului lor ocrotitor, iar acela îi va ajuta potrivit cu credinţa şi evlavia pe care o au.”

„Ascultaţi, atunci când celălalt este mânios, orice i-ai spune nu poţi face nimic. Este mai bine ca în clipa aceea să taci şi să te rogi. Prin rugăciune acela se va calma, se va linişti şi după aceea te vei putea înţelege cu el. Uită-te şi la pescari! Ei nu merg la pescuit dacă marea nu este liniştită, ci fac răbdare până ce se va îndrepta vremea.”

„Asigură-te, bre, copilaşule, în Dumnezeu! Ştii numai de asigurarea maşinii? Fă-ţi cruce şi, înainte de a face orice, spune: „Hristoase al meu, Maica Domnului, ajută-mă!”. Există asigurare mai mare decât încrederea în Dumnezeu? Atunci când omul se încredinţează pe sine lui Dumnezeu, primeşte mereu de la Dumnezeu benzină „super”, iar automobilul său duhovnicesc nu se opreşte niciodată, ci aleargă mereu. Pe cât poţi, ia aminte, roagă-te şi încredinţează-te lui Dumnezeu, iar El te va ajuta în orice greutate. Simplifică-ţi viaţa prin încrederea desăvârşită în Dumnezeu, ca să te eliberezi de stres şi de nelinişte.”

„Ca să ne fie de folos, cărţile patristice trebuie citite cu smerenie, atenţie şi rugăciune. Ele se aseamănă cu tomografele, căci aşa cum acelea „fotografiază” starea trupească a omului, la fel şi prin acestea „se fotografiază” starea lui duhovnicească. Însă duhul Părinţilor se face sensibil doar prin duh. Citiţi-i pe Sfinţii Părinţi, chiar şi o pagină, două pe zi. Sunt „vitamine” foarte energizante!”

Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur ( 13 noiembrie)

Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur ( 13 noiembrie)

„Dacă pierzi bani, poţi să-i faci înapoi. La fel se întâmplă dacă îţi pierzi casa sau orice alt lucru pe care îl ai. Dar dacă pierzi sufletul, un alt suflet nu vei putea dobândi.”

„A-I mulţumi lui Dumnezeu când vântul este prielnic pe mare nu este ceva deosebit; a-I mulţumi însă când este furtună, atunci se arată adevărata recunoştinţă.”

„Cel ce iubeşte niciodată nu poate urî, chiar de ar fi orişice împrejurare, şi aceasta este tocmai cel mai mare bun al dragostei.”

„Nu există artă mai frumoasă decât arta educaţiei. Pictorul şi sculptorul fac doar figuri fără viaţă, dar educatorul crează un chip viu; uitându-se la el, se bucură şi oamenii, se bucură şi Dumnezeu.”

„Fă toate cu judecată şi nu te apuca de nimic înainte de a te gândi bine. Lucrurile făcute fără chibzuinţă, atrag după ele căinţă.”

„Nu este bun mai mare decât a fi prietenul lui Dumnezeu.”

„Noi ne facem griji pentru averea copiilor noştri, nu pentru ei înşişi. Tu observi cât de absurd e acest lucru? Formează sufletul copilului, celelalte se vor găsi de la sine. Dacă sufletul nu e bun, atunci banii nu au nici o valoare pentru copil. Dacă sufletul e în ordine, atunci nici sărăcia nu-l afectează. Dacă vrei să-i laşi moştenire bogăţie, atunci deprinde-l pe copil cu obiceiul bun.”

„Neliniştile şi tulburările vieţii nu vin din schimbarea norocului, ci cauzele acestora sunt în noi înşine şi în puterea sufletului nostru.”

„Dumnezeu a dat fiecăruia minte, ca astfel, uitându-se la tot ce-l înconjoară, să înţeleagă ceea ce trebuie.”

„Darul suferinţei este mai mare decât darul învierii morţilor, pentru că cel care înviază morţii îi este dator lui Dumnezeu, iar celui care suferă Dumnezeu îi este dator.”

„Dragostea este scut al credinţei, fortăreaţă a nădejdii, chezăşie a mântuirii, medicină contra păcatului, coroană a păcii, slujbă adevărată pentru Dumnezeu. Necesară pentru cei slabi, ea onorează pe cei puternici. Prin ea îşi păstrează credinciosul harul lui Dumnezeu.”
Troparul Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur
Din gura ta ca o lumină de foc stră­lu­cind harul, lumea a luminat. Vistie­riile neiubirii de argint lumii a câștigat. Înălțimea gândului smerit nouă ne-a arătat. Iar prin cuvintele tale învățându-ne, Părinte Ioane Gură de Aur, roagă pe Cuvântul, Hristos Dum­nezeu, să mântuiască sufletele noastre.

RUGĂCIUNI: PĂRINTELE GHEORGHE GHELASIE

RUGĂCIUNI: PĂRINTELE GHEORGHE GHELASIE

„RUGĂCIUNEA VIEȚII”

În NUMELE TATĂLUI și al FIULUI și al SFÂNTULUI DUH.
„VIAȚA este DARUL Tau DOAMNE. Noi prin păcat l-am rupt și distrus. Revarsă-l din nou, ca să nu piară CHIPUL Tău din Făpturile Tale.
Nu există moarte, ci doar VIAȚĂ.
Făptura noastră este ca un „Vas”, care dacă este spart nu mai poate ține DARUL VIEȚII în el. Noi încercăm să „reparăm” Vasul, dar fără o încă Readucere a DARULUI Tău, VIAȚA ne lipsește.
DOAMNE Cel în TREIME IUBIRE și VIAȚĂ, Miluiește Zidirea Ta cu Mângâierea PALMEI Tale. Binecuvântează-ne PĂRINTE DUMNEZEU, iartă-ne FIULE MÂNTUITOR și Tămăduiește-ne DUMNEZEULE DUHULE PREASFINTE.
Șfinții Tăi sunt Mărturia DARULUI VIEȚII. Fă-ne și pe noi Părtași acestora. Pentru Rugăciunile Preacuratei MAICII Tale în deosebi, dă-ne și nouă SĂNĂTATEA VIEȚII, IUBIREA cea ÎNTREITĂ și absolută. Miluiește-ne și pre noi păcătoșii, ca iarăși să căpătăm ASEMĂNAREA CHIPULUI Tău, care este VIAȚA cea nepieritoare.”
Amin!

„RUGĂCIUNEA PĂRINTELUI GHEORGHE GHELASIE”

„Iartă-mă, DOAMNE, Părinte a toate!
Îmbrăcat în Chipul Fiului Tău, vin și eu, făptura Ta și stau cu închinare în făptura Ta, într-o fericită oprire de taină, în care aș dori să stau o veșnicie. Fac ALTARUL de taină al Fiului Tău și transfigurat, prefăcut și eu în chipul de fiu de Creație, iată-mă primit în fața Ta, unde nu poate sta nimeni decât în chipul Fiului Tău, peste care se odihnește Duhul Preasfânt.
Rugăciunea mea de făptură este ALTAR, chip de Fiu și ritual de a sta la hotarul iubirii de Fiu, că iubirea este Rugăciune.”
Amin!

Rugăciune către Domnul nostru Iisus Hristos

Doamne Iisuse Hristoase, vino să prefaci în icoană mintea și inima mea unite în rugaciune! Ca pe o prescura îmi pun mintea în mâna Ta, o jertfesc pe altarul inimii și mă las în Liturghisirea Ta. Prin taina Ta, Doamne, ajung și eu la taină. Prin slăbiciunea minții am căzut din rai, crezând amăgirea diavolului. Dar Tu, Iisuse, îi chemi pe cei ce vor taina Vieții să se descalțe ca Moise în fața rugului învăpăiat de Revelația Divină. Învață-mă ce este Iubirea! Vino în inima mea și dezvăluie în mine chipul Iubirii. Spun „Doamne Iisuse…” și, iată, în rugăciunea inimii împletești iubirea Ta, o împletești cu puțina mea iubire. Am întunecat prin păcat chipul Tău, Hristoase, umbrind sufletul cu trupul. Neîncetat mă rog: vino în inima mea și fă să apară Iubirea, înviază conștiința sufletului meu ca icoană a Ta. Tu ești Icoana Iubirii dumnezeiești, arată-mi acest chip de Icoană pe care l-am uitat datorită păcatului. Miluiește-mă, risipind întunericul ce mă învăluie cu strălucirea Iubirii Sfintei Treimi și cuvintele Vieții veșnice.
(http://ghelasiegheorghe.blogspot.ro/2013/10/rugaciune-catre-domnul-nostru-iisus.html)

Haruki Murakami, 1Q84 ( fragmente )

Haruki Murakami, 1Q84 ( fragmente )

„Tengo se ridică şi se uită pe fereastră. La capătul gazonului se vedeau rândurile întunecate de pini plantaţi să protejeze de vânt, iar dincolo de ei se auzeau valuri. Erau valurile aspre ale Pacificului, cu rezonanţe întunecate şi grele, în care găseai îngrămădite multe suflete, fiecare murmurându-şi povestea. Căutau să atragă şi mai multe suflete, şi mai multe poveşti.”

(…..)

„Când se sătura de citit cu voce tare, rămânea pur şi simplu acolo, uitându-se la tatăl său în comă. Încerca să ghicească ce se întâmpla în creierul lui. În interiorul craniului aceluia zdravăn ca o nicovală veche oare ce gânduri se ascundeau şi sub ce formă? Sau nu mai rămăsese nimic? Era oare ca o casă părăsită, din care a fost scoasă toată mobila şi în care nu a mai rămas nici un semn că acolo a locuit vreodată cineva? Dar chiar şi aşa, în pereţi şi în tavan trebuie să se fi impregnat imagini şi amintiri. Lucrurile crescute vreme îndelungate nu pot dispărea dintr-o dată în neant. Poate că bătrânul era întins pe patul de spital, în acel sanatoriu de la malul mării, dar în acelaşi timp, era înconjurat de amintiri şi de imagini pe care nu le vedea nimeni altcineva, ascuns în întunericul mut din mintea sa.”

(…..)

„Primul lucru pe care-l făcu Tengo fu să tragă în lături draperiile şi să deschidă larg geamurile. Era o dimineaţă plăcută şi trebuia să aerisească. Afară era răcorică, dar nu chiar frig. Razele soarelui pătrundeau prin ferestre, iar briza mării flutura draperiile. Un pescăruş lunecă peste rândul de pini, purtat de curenţii de aer, cu picioarele strânse. Un stol de rândunele oprite în dezordine pe cablurile de curent îşi schimbau fără încetare poziţia, ca nişte note muzicale pe care cineva le rescria de zor. Un corb cu ditamai ciocul poposise pe un felinar de stradă şi se gândea încotro să o apuce, scrutând precaut împrejurimile. Câteva firişoare de nori pluteau în înaltul cerului, atât de sus şi atât de departe, încât păreau o abstracţie care nu are nici un fel de legătură cu treburile oamenilor.
Întors cu spatele la tatăl său, Tengo privi o vreme pe fereastră lucrurile însufleţite şi cele neînsufleţite. Cele care se mişcau şi cele imobile. Era priveliştea obişnuită, nimic nemaivăzut. Fiindcă lumea trebuia să meargă înainte, mergea înainte. Ca un ceas deşteptător ieftin, îşi îndeplinea inofensiv funcţia care-i fusese încredinţată. Tengo privea această lume absent, încercând să mai amâne un pic să-şi privească tatăl în faţă, dar nu putea, bineînţeles, să evite lucrul acesta la nesfârşit.”

(…..)

„Acolo unde e lumină e şi umbră, iar acolo unde e umbră e şi lumină. Nu există umbră fără lumină şi nici lumină fără umbră.”

(…..)

„În văzduhul iernatic pluteau ca de obicei două luni, una mare şi galbenă, una mică şi verde. Nori de felurite forme şi mărimi alunecau cu iuţeală pe cer. Erau albi şi compacţi, clar conturaţi şi arătau ca nişte sloiuri de gheaţă purtate către mare de un râu dezmorţit. Privind norii aceea apărând de nicăieri şi dispărând în neant, Aomame se simţi transportată la capătul lumii. Sunt la Polul Nord al raţiunii, îşi spuse. Mai la nord de aici nu există nimic. De aici încolo se întinde doar o nebuloasă de neant.”

(…..)

„Faptul că tatăl său se prăpădise nu îl tulburase neapărat. Petrecuse două săptămâni alături de el şi părea să-şi accepte moartea iminentă ca pe un fapt împlinit. Suna ciudat, dar parcă odată ce se hotărâse, apăsase singur pe întrerupător şi intrase în comă. Doctorii nu reuşiseră să identifice motivul care cauzase starea comatoasă. Însă Tengo ştia. Tatăl lui se hotărâse să moară. Sau îşi abandonase voinţa de a mai trăi. Împrumutând expresia lui Kumi, ca ” frunza unui copac”, îşi stinsese lumina conştiinţei, închisese toate porţile simţurilor şi aşteptase să-i vină vremea.”

(…..)

„Se gândi apoi la gaura întunecată, rămasă căscată, undeva în lume. Nu era prea mare, dar era adâncă. Dacă se uita înăuntru şi striga tare în ea, oare putea să mai poarte o conversaţie cu tatăl său? Morţii spun adevărul? (….) Dacă ai fost sau nu tatăl meu adevărat, asta nu mai contează, zise Tengo către gaura neagră. Poate să fie cum o fi, nu mă deranjează. Oricum, tu ai murit ducând cu tine o parte din mine, iar eu am rămas în viaţă ducând cu mine o parte din tine. Că suntem sau nu legaţi prin sânge, e un fapt care nu se mai poate schimba. Timpul s-a scurs deja, lumea a mers înainte.”

(…..)

„Tengo se întinse pe pat, îmbrăcat cum era, şi învârti în minte diverse posibilităţi. Ultima dată când o văzuse pe Aomame, avea zece ani. Acum amândoi aveau treizeci. În tot acest timp, amândoi trecuseră prin multe experienţe. Unele plăcute, altele mai puţin plăcute (şi probabil că acelea din urmă erau mai numeroase ). Sigur apăruseră multe schimbări, în înfăţişarea, în firea lor, în mediul lor de viaţă. Acum nu mai erau un băiat şi o fată. Acea Aomame oare chiar era Aomame pe care o căuta el? Era el chiar Tengo Kawana pe care îl căuta ea? Tengo îşi imagină că se întâlneau în seara aceea pe tobogan, se priveau de aproape şi erau amândoi dezamăgiţi. Poate nici măcar nu găseau ceva de spus. Asta chiar se putea întâmpla. Ce mai, ar fi fost de-a dreptul ciudat dacă nu ieşea aşa. Poate că de fapt nici n-ar trebui să ne întâlnim, zise el către tavan. N-ar fi mai bine să rămânem separaţi, gândindu-ne fiecare cu drag cât de mult ne-am dori să ne revedem? Aşa putem să trăim purtând la nesfârşit această speranţă în suflet. Speranţa aceasta e ca o mică, dar foarte importantă sursă de căldură care încălzeşte până în miezul fiinţei noastre. O mică flacără pe care am protejat-o în căuşul palmei, ferind-o de vânt. Dacă ar năvăli peste ea suflul realităţii, s-ar putea stinge cu uşurinţă. (….) În acel moment, cel mai mult și mai mult avea nevoie de înţelepciune. O înţelepciune a nopţii, adânc înrădăcinată în pământ. Un lucru care nu putea fi găsit decât într-un somn profund.”

(…..)

„Tengo se imagină pe tobogan, învăluit în lumina felinarului. La momentul respectiv nu avusese deloc senzaţia că era privit. Oare de unde se uitase la el? Nu contează de unde, îşi zise el. Nu e o chestiune importantă. Indiferent de locul din care mă privea, m-a recunoscut imediat. La acest gând, un val puternic de bucurie îi străbătu întreg corpul. Aşa cum şi eu m-am gândit mereu la ea de atunci, aşa s-a gândit şi ea la mine. Lui Tengo i se părea incredibil că în lumea aceasta ca un labirint mişcător, inimile a doi oameni care nu s-au mai văzut nici măcar o dată timp de două zeci de ani – a unui băiat şi a unei fete – să rămână la fel de legate una de cealaltă.”

(…..)

„Cei două zeci de ani se topiră înlăuntrul lui într-o clipită, amestecându-se într-un vârtej. Toate imaginile, cuvintele, valorile pe care le acumulase între timp se adunară la un loc, luând în mijlocul inimii lui forma unei coloane groase care se învârtea ca roata olarului. Tengo privea scena în tăcere, ca un om care asistă la distrugerea şi renaşterea unei planete. Aomame păstra şi ea tăcerea.Amândoi stăteau muţi pe toboganul îngheţat, strângându-se de mână. Erau din nou băiatul de zece ani şi fata de zece ani. Un băiat singur şi o fată singură. Sala de clasă după sfârşitul orelor, la începutul iernii. Cei doi nu erau în stare şi nici nu ştiau ce anume să-şi ofere şi ce să ceară unul de la celălalt. De când se născuseră, nu fuseseră iubiţi cu adevărat de nimeni şi nici nu iubiseră cu adevărat pe cineva. Nu îmbrăţişaseră pe nimeni şi nimeni nu-i îmbrăţişase. Nu ştiau nici unde avea să-i ducă mai departe gestul lor. Pătrunseseră atunci într-o încăpere fără uşă. Nu mai puteau ieşi de acolo şi nimeni nu putea nici să intre. Ei nu-şi dăduseră seama atunci, dar acela era unicul loc desăvârşit din întreaga lume. Un loc infinit de izolat, dar neatins de singurătate.”