Luzern şi mesajul “aurorei boreale”
( file de jurnal )
Duminică, 22 iulie 2012
E o duminică tristă. Sunt în tratament pentru zona Zoster. Urmez recomadarea medicului dermatolog şi evit să merg în colectivitate. Săptamâna viitoare voi merge la control, după care îmi voi relua plimbările în parc. Tratamentul cu citostatice finalizat în luna august 2011 continuă să aibă efecte negative asupra imunităţii organismului.
Mă bucur de tihna căminului şi de susţinerea afectivă a soţului. Anul trecut, mi-ar fi fost aproape imposibil să-mi imaginez cum relaţia noastră aflată atunci în aparentă derivă, va evolua spre această stare de normalitate şi firesc. Suntem aceeaşi şi totuşi diferiţi. Ca şi în atâtea alte cazuri, am înţeles şi noi, că prin credinţă, suferinţa devine un bun profesor care te ajută să accepţi şi să înveţi lecţiile de viaţă aşa cum vin. Spun cu toată convingerea că această trăire dureroasă ne-a apropiat, învăţându-ne să trăim în armonie. O linişte interioară adâncă ne învăluie sufletele iar orice rezistenţă pe care logica minţii ne-o dictează uneori, este inutilă. Compasiunea, iubirea unuia dintre noi, sunt stări capabile să dizolve ostilitatea şi lipsa de toleranţă a celuilalt. Am început prin a nu mai reacţiona la replicile care de obicei declanşau între noi un conflict lipsit de temei. Am luat această atitudine, fiindcă nu mai aveam forţa să reacţionez, aşa cum făceam de obicei. Citisem că, situaţiile conflictuale consumă energia vitală a organismului, atât de necesară vindecării. A urmat încă un pas, şi am continuat să mă schimb în relaţiile, pe care le am cu fiul, cu tata, cu prietenii, cu oamenii în prezenţa cărora îmi petrec timpul liber. Să facem pace în jurul nostru e un proces dinamic şi permanent. Am dobândit răbdarea de a asculta părerea celorlalţi, şi chiar dacă uneori am idei diferite, acum comunicarea e posibilă, fapt greu de imaginat cu ceva vreme în urmă.
Luminiţa Irina Niculescu spune in cartea “ Palmele oamenilor ”:
“E adevărat însă că nu vom putea fi concesivi, înţelegători cu cei ale căror opinii diferă de ale noastre, îngăduindu-le dreptul de a vedea lucrurile altfel, decât păstrându-ne prezenţa lui Dumnezeu în conştiinţa şi viaţa noastră. (…)
E nevoie să fim mai aproape de Dumnezeu pentru a fi mai aproape de aproapele nostru şi, implicit mai aproape de noi înşine.”
Şi din nou, aduceri aminte….
7 iulie 2011
Iată-ne sosiţi acasă, după o perioadă de o lună şi jumătate cât a durat internarea în Institutul Oncologic Bucureşti plus celelalte proceduri. Îmi regăsesc cu emoţie căldura căminului, cărţile, locul de rugăciune cu icoane argintii, florile aproape ofilite, atâtea câte au mai rămas…. Oare ce mi-ar face bine în această stare, când gânduri nu tocmai roz îmi trec prin minte? Ecoul impresiilor şi poveştilor dureroase din spital nu se stinseseră încă.
Şi deodată îmi amintesc de cele mai luminoase momente ale vieţii, călătoriile în Elveţia şi Franţa, pe care le-am făcut în perioada 2008 – 2010. Zurich, Berna, Geneva, Bassel, Luzern, Winterthur…Paris şi multe alte locuri speciale, sunt doar câteva din oraşele vizitate. Evenimente fericite! Prin fiul nostru, angajat în vremea aceea la Google, filiala Zurich, ne-am împlinit visul de a călători. Am vizitat oraşul Paris, de două ori, ultima dată în martie –aprilie 2010. Mă despărţeau doar câteva luni de marea încercare.
Răsfoind albumul cu poze, am retrăit emoţiile excursiei din oraşul Luzern, 19 septembrie 2009. Citesc jurnalul zilei respective. Este singurul text scris pe perioada călătoriilor în afara ţării, înainte de a primi diagnosticul de boală gravă. Starea de fericire trebuia împărtăşită cuiva. Şi mi-am spus povestea mie însămi…. Redau emoţia mea de atunci:
19 septembrie 2009……Eu şi fiul meu plecăm împreună într-o excursie în oraşul LUZERN ( LUCERNE ), situat la o distanţă de mers cu trenul de circa o oră faţă de Zurich. Călătorim cu trenul, admirăm peisajul, gările, locurile şi de ce nu oamenii şi modul lor de a fi. Pretutindeni domneşte o linişte deplină. La sfârşit de săptămână, de la cel mai mic membru al familiei până la cel mai în vârstă, toţi cu rucsacul în spate, fie că folosesc ca mijloc de transport: bicicleta, trenul, automobilul propriu sau merg pe jos, toţi sunt pregătiţi de călătorii, excursii şi mişcare în aer liber.
La sosire în Luzern, între noi are loc o mică dispută cu privire la ce anume doreşte fiecare să vadă, mai ales că oferta turistică este atât de diversă, iar timpul e scurt. O plimbare cu vaporul pe lacul Luzern e tot ce poate fi mai atractiv şi relaxant pentru Vlad. Eu îmi doresc să vizitez: muzee de artă, monumente, catedrale. Reuşim să cădem de acord asupra celei de-a doua variante. Oraşul Luzern este precum o bijuterie veche, valoroasă, cu patina autenticităţii. Ceea ce îmi atrage privirea din primul moment, este o clădire modernă cu o arhitectură specială. Citesc emblema: KUNSTMUSEUM LUZERN ( Muzeul de Arta, Luzern ). Acest muzeu de artă, proiectat de renumitul arhitect francez Jean Nouvele, este locul unde se organizează expoziţii internaţionale de artă contemporană şi alternativ selecţii din colecţiile muzeelor de pretutindeni.Toate aceste informaţii, aveam să le aflu mai târziu.
În zece săli ale muzeului, merită să privim o retrospectivă a lucrărilor pictorului elveţian HANS ERNI, o personalitate controversată, deoarece prin arta sa, a luat atitudine şi s-a exprimat faţă de problemele grave ale umanităţii. Acesta trăieşte şi tocmai a împlinit 100 de ani. A doua ofertă este o expoziţie tematică SILENCE, desfăşurată în celelalte opt săli ale muzeului, care reuneşte opere de artă ( pictură, sculptură, fotografii ) al căror mesaj este liniştea, tăcerea, meditaţia. Primim un pliant care ne ajută să intuim sau mai bine zis, să întrezărim mesajul lucrărilor de artă expuse. Păşesc prin fiecare sală de muzeu, privesc spre Vlad, îi surprind emoţia din priviri sau poate curiozitatea…..Împreună căutăm să desluşim mesajul picturilor, transmis uneori prin metafore greu de descifrat. Sunt însă şi suficiente creaţii care ne emoţionează şi ne încălzesc sufletul.
Ca ofertă pentru faptul că am ales să vizităm muzeul, avem acces la vizionarea unui mixaj electronic de muzică şi lumini, având ca temă fenomenul real ce se întâmplă la Cercul Arctic şi anume aurora boreală. Intrăm în sala de audiţie, o sală mică, unde totul e cufundat în întuneric. Suntem singuri, ne aşezăm în nişte fotolii negre, foşnitoare, practic stăm direct pe podea, şi aşteptăm filmuleţul, care rulează din jumătate în jumătate de oră şi durează 16 minute. Când păşeam prin sălile muzeului, auzeam în surdină o muzică nu tocmai prietenoasă, aşa că imediat am făcut o asociere între acea muzică şi locul unde ne aflăm cufundaţi în beznă. Cu glasul stins îi propun lui Vlad să plecăm, am un sentiment vag de teamă. Acesta, cu fermitatea-i caracteristică, îmi spune că e vorba doar de o altă formă de cunoaştere, dacă ne va emoţiona sau nu, rămâne de văzut. Continui să stau ţintuită în fotoliul negru şi foşnitor, în aşteptarea mixajului de sunet ( armonii muzicale ) şi lumini, care avea să înceapă. Pe ecranul imens, negru şi el, sugerând un cer acoperit de stele şi constelaţii, începe un joc de lumini, culori şi nuanţe, într-o concordanţă deplină cu armoniile muzicale, totul sugerează splendoarea aurorei boreale. Muzica instrumentală prin intensitatea ei se armonizează cu imaginile luminoase, de diverse amplitudini şi culori, de pe cerul înstelat. Încerc să înţeleg acest concept cu ochii inimii, încerc să aflu cheia, mesajul, dincolo de muzică şi lumini. La început, percep totul ca fiind zbucium, zvârcolire, suferinţă a sufletului, cu furtunile şi căutările sale, ca apoi totul să se liniştească, să se limpezească, acceptarea, aflarea sensului… totul se petrece asemeni fenomenului aurorei boreale. Mesajul, îl voi înţelege mai profund, târziu, în vara anului 2012….. În aceeaşi clădire a Muzeului de Artă din Luzern, se află una din cele mai mari şi performante săli de concerte din întreaga lume. La plecare din Muzeul de Artă, aflăm că în costul biletelor cumpărate, există posibilitatea vizitării Muzeului Transporturilor şi Comunicaţiilor, acesta fiind situat în altă zonă a oraşului la o distanţă apreciabilă de mers pe jos. După o clipă de răgaz, Vlad cu harta în mână, eu cu rucsacul în spate, pornim la drum, amuzându-ne de expresia “călătorului îi şade bine cu drumul“. Între timp, reuşesc să fotografiez diferite crâmpeie de parc, statui, aranjamente florale. Totul în jur e minunat!
În sfârşit, ajungem la un complex de agrement, destinat persoanelor de toate vârstele şi potrivit pentru toate gusturile şi preferinţele. Aici poţi vizita Muzeul Transporturilor şi Comunicaţiilor, sunt expuse diferite mijloace de transport de la trăsura trasă de cai la locomotive de toate tipurile, apoi avioane de toate generaţiile, culminând cu cele marca SWISS AIR.
În incinta complexului, la doi paşi de noi, descoperim cu bucurie, Muzeul HANS ERNI. În muzeu sunt expuse alte lucrări: picturi, sculpturi, fotografii dedicate marelui artist si familiei sale. Liniştea noastră se termină repede, mai sunt atatea de vazut! Colindăm sălile muzeului, admirăm picturile expuse, mult mai accesibile ca mesaj, facem chiar câteva fotografii.
Mă impresionează cataloagele cu fotografiile lucrărilor pictorului, dar mai ales preţurile de achiziţie ale acestora. Picturile sunt evaluate, de la cateva mii de franci elveţieni până la cateva zeci de mii de franci..
În acest complex, avem acces şi la Planetariu sau la filmele ce rulează în sala de proiecţii cinematografice foarte renumită în lume, IMAX THEATRE SWISSARENA.
Următorul pas, Planetariu. Este un obiectiv pentru care nu am mare afinitate, în septembrie 2008 vizitasem Planetariul Urania din Zurich şi păstram încă vii emoţiile de atunci, aşa că îmi este uşor să renunţ.
Urcăm în avionul SWISS AIR, ale cărei uşi larg deschise ne întâmpină, iar intrarea în cabina piloţilor, e o altă provocare. Urcând scările avionului, Vlad imi zice “mami, uşile acestea se pot închide în orice moment, e aproape de ora închiderii”, glumea, desigur. Vizităm aeronava, fotografiem câteva detalii în cabina piloţilor. La ieşire respirăm cu nesaţ aerul proaspăt al serii.
Iată câte se pot face într-un spaţiu de agrement, unde cultura se îmbină cu ştiinţa şi cunoaşterea. E vorba de relaxare şi odihnă activă: vizitarea unui muzeu de artă pentru cei adulţi, vizitarea unui muzeu al transporturilor (copii erau tare încântaţi de acest tip de cunoaştere), vizitarea unui Planetariu ( interesant pentru copii si adulţi ), vizionarea de filme într-o sală cu un ecran uriaş, pentru cinefili. Nimeni nu avea cum să se plictisească, totul m-a impresionat, avusese dreptate Vlad, nu se cade să refuzi o astfel de ofertă, poate fi unică în viaţa noastră, de oameni simpli.
Dar ziua încă nu s-a încheiat, mai avem de vizitat un obiectiv turistic, monumentul “Moartea Leului din Lucerne “. Acest monument, unul din cele mai renumite din lume, este sculptat în rocă naturală în memoria morţii eroice a mercenarilor elveţieni căzuţi la Tuileries, în anul 1792. Mark Twain descria acest monument ca fiind cea mai tristă şi mişcătoare piesă în piatră din toată lumea.
După un alt drum destul de obositor, dar plăcut, fiindcă la fiecare pas ne întâmpina alte şi alte minuni, ajungem la monumentul amintit. Pretutindeni vezi turişti din toate colţurile lumii. Ne permitem câteva momente de contemplare în faţa acestui simbol al oraşului Luzern, apoi, ne grăbim spre gara oraşului, destinaţia Zurich. În drum spre gară, descoperim alte simboluri: Turnul de Apă, poduri, catedrale, şi poate ar mai fi fost nevoie de alte câteva zile pentru a epuiza măcar o mică parte din bogaţia spirituală a acestui oraş elveţian, situat chiar în centrul ţării. A fost o zi deosebită, de aceea am şi simţit nevoia de a scrie impresiile trăite sub forma acestei file de jurnal/22 septembrie 2009.
Au trecut aproape trei ani, dacă mă raportez calendaristic la momentul când am călătorit în Luzern. Acum, mă întreb ce ecou ar avea, oare, asupra mea, vizionarea filmului SILENCE! Constat cu bucurie că în prezent surprind cu multă uşurinţă mesajul filmului! Titlul filmului, Linişte, nu sugerează liniştea exterioară, ce se aşterne ca urmare a încetării zgomotelor care se petrec la suprafaţa lucrurilor. Nu, este vorba de ceva mult mai complex! Împăcaţi cu noi înşine, acceptând conflictele interioare, noi renaştem, redescoperim tinereţea, zborul, veşnicia. Procesul devenirii şi redescoperirii propriei noastre identităţi este însăşi viaţa, aflată într-o continuă transformare şi evoluţie. Trăindu-ne viaţa în mod conştient, omul ajunge să se desluşească pe sine. Adică să desluşească vocea conştiinţei sale, vocea vieţii, în relaţie cu ceilalţi şi mai presus de toate vocea lui Dumnezeu Însuşi “exprimată în Sfânta Scriptură, vocea care rasună mai tare şi cuprinde mai multă dreptate şi adevăr decât propria conştiinţă”. La sfârşitul filmului, muzica capătă accente divine, amplitudinea şi nuanţele luminilor se potolesc. Se aşterne iubirea, liniştea şi calmul. Acestea sunt calităţi pe care nu le primeşti cadou doar privind, sunt un produs al ascensiunii reuşite către noi înşine, iar devenirea e asemeni măreţiei aurorei boreale.
“Dar în faţa unei aurore boreale, ţi-ai lăsa prietenul să doarmă? Nimeni nu trebuie să doarmă dacă o poate cunoaşte. Şi desigur acela îşi iubeşte somnul şi se înfăşoară în el: totuşi, smulge-l şi aruncă-l afară, ca să se poată înălţa.” Citadela, Antoine de Saint Exupery.
22 iulie 2012
Rodica Dascălu