Cândva mi-am împotmolit pașii pe drum,

Aveam de trecut o barieră,

Aceea de a fi refractară la adevărul

Că cerul și pâmântul sunt în comuniune,

Iar temelia existenței e bucuria.

Vedeam bezna învăluindu-mă,

Iar tristețea devenise un mod de a fi.

Cu blândețe te-ai apropiat, om bun,

Spunându-mi:

„Soluții există

Deschide-ți ochii să le deslușești

Și roagă-te!”

Orice încercare de a-mi deschide sufletul

Se lovea de propria-mi neputință,

Nu găseam înțelesul

Minunii de a trăi fără frică,

De a mă lăsa îmbrățișată de iubirea divină.

A fost de-ajuns străfulgerarea unei clipe,

Ridicându-mi ochii spre cer am primit

O blândă mângâiere,

Facă-se voia Ta, Doamne!

_ Rodica Dascălu, Om bun

Dacă pentru a-mi vedea chipul

E de-ajuns o oglindă bine lustruită,

Adevărat mister este să-mi văd

Sufletul, exprimat prin propria-mi privire,

Reflectat de omul din preajmă-mi,

Oglindă vie pentru lăuntrul din mine.

/ Rodica Dascălu, Oglindă vie

Îmi încep povestea zilei întrebându-mă,

Ce aleg să trăiesc pentru a fi fericit?

Geana roșiatică a unui răsărit de soare,

Culorile ce îmi încântă privirea,

Armonia unui cântec

Sau poate surpriza din glasul unui prieten

Căruia îi urez o zi bună,

Toate îmi înduioșează sufletul.

Apoi, ar mai fi sănătatea

Pentru care îmi exprim recunoștința,

Darul primit sub forma gândului curat,

De ce nu, parfumul desprins din raiul copilăriei,

Dar și tăria de a trăi singurătatea,

Ca pe o binecuvântare

Sau de a suporta mai ușor indiferența,

Scăldându-mi sufletul în acel ocean de pace,

Aflat în mine, unde doar credința îmi este călăuză.

Rodica Dascălu / Ce mă face azi fericit?/

O continuă alergare-i existența,

Trăiesc, uneori, la suprafața lucrurilor,

Judec, compar, stabilesc ierarhii.

Caut cu frenezie fericirea,

Umplând cu obiecte, golul din suflet.

Când e vorba de introspecție

Timpul nu e prea generos,

Înaintez greoi spre adâncuri.

Nu suntem un simplu șir de oglinzi,

Care reflectă fidel lumea de-afară,

Noi, oamenii, mai mult de-atât,

Suntem prefacere continuă,

Devenire,

La orice pas greșit, aripa unui înger

Din alte tării pe creștet ne-atinge,

E timpul să găsiți drumul drept, ne spune.

Dacă suntem prezenți, înțelegem

Că renunțând la prejudecăți și orgolii,

Învățam să prețuim sufletul,

Dând valoare și vieții unui om de alături.

/Rodica Dascălu/Devenire

Stau și observ în liniște,

O ciocănitoare cu penaj multicolor,

Străpungând liniștea pădurii,

Toacă în scoarța unui mesteacăn.

În cădere, frunzele galbene

Descriu traiectorii în spirală,

Spre covorul arămiu.

Generos, soarele își trimite razele,

Iar umbra copacilor

Desenează forme de vis.

Copiii cu bucle aurii se învârt

În ritmul dansului frunzelor,

O mirare-i lumea pentru ei,

Și, lipsiți de teamă, iscodesc în jur.

Gândurile mele se prind

În dansul amintirilor din alte toamne,

În lăuntrul meu pășește

Bucuria de a fi un minuscul pas

În marele dans al vieții. / Dascălu Rodica / Dansul vieții

O blândă lumină de toamnă

Îmbracă-n straie arămii, pădurea.

La momentul ales de vântul cosmic,

Arborii dau glas propriei lor simfonii,

În armonie, foșnesc bătrânii plopi,

Cu înălțătoarea partitură

A frunzelor de arțari, stejari și frasini.

Uimitor, acest cânt

Dăruit universului,

În prag de toamnă!

Om și natură

Într-o continuă îmbrățișare,

Totul are un rost

Scris cândva, la începuturi…

/Rodica Dascălu, Simfonia toamnei

Plânge cu lacrimi limpezi natura,

Cad monoton și sacadat picuri de ploaie

Reverberând în mine însămi,

Să șterg măcar o lacrimă de pe chipul naturii…

Îmi amintesc că în mine sălășluiește

O scânteie divină, la ea nu pot ajunge

Decât în tăcere și rugându-mă.

Pentru a șterge lacrima lumii, îmi spune,

Să iubești și să dăruiești iubire…

_ Dascălu Rodica, Plânsul naturii

„Liniștea” este tema unui mixaj

De muzică și lumini,

Pe ecranul imens sugerând un cer

Presărat cu stele şi constelaţii,

Începe un joc lin de lumini multicolore

În nuanțe de verde, galben, mov și doar

Din când în când, de roșu sângeriu.

Armoniile muzicale capătă și ele nuanțe

Vizibile mai ales cu inima,

Treptat luminile cresc în amplitudine,

Culorile se intensifică și se suprapun,

Iar muzica devine gravă

Cu inflexiuni dramatice.

Apoi totul se stinge domol,

Dar nu înainte de a-mi atinge delicat sufletul.

Dincolo de cântec şi lumini

Percep totul ca fiind viața însăși,

Sufletul cu furtunile şi căutările sale.

În final se așterne o liniște deplină,

Nu este încetarea vacarmului exterior

Și nici un dar al acestei lumi,

Liniștea o dobândim la capătul unui drum sinuos,

Aflarea sensului e însăși măreția aurorei boreale. Dascălu Rodica, Aurora boreală

Visez că zbor prin noaptea din mine

La fiecare bătaie de aripă,

Dăruiesc un strop din lumina

Neînsemnatelor mele fapte bune.

Și ca un miracol cu fiecare strop dăruit,

Fluxul de lumină crește și alungă întunericul,

Dezvăluind un crâmpei

Din bolta cerului senin al inimii.

Deodată trăiesc coșmarul că

Rezerva mea de lumină s-a sfârșit,

Mă trezesc din somn cu gustul amar

Al zborului frânt.

Rodica Dascălu, Zbor frânt

Sunt eu și totuși nu mă recunosc

Mi-am pierdut bucuria de a fi

Încerc să o descopăr în lucruri

Gri și cenușii-s toate în jur

Doar o rază a soarelui ce apune

Îmi dă speranță zâmbind

Și atunci mă trezesc și tresar

Voi căuta bucuria în mine însămi

Raza îmi va fi tovarăș de drum

E o cale plină de obstacole și neprevăzut

Ca să ajung în adânc unde-și are lăcaș bucuria

_ Dascălu Rodica, Bucuria regăsită