Crestele munților abia se întrezăresc,

În fâșii orizontale, nori plumburii alunecă

Printre culmile împădurite,

Cu brazi veșnic verzi,

Adânc înrădăcinați în oceanul de liniște.

Crengile lor sub forma unor aripi

De păsări,

Trepte spre vârful coroanei,

Săgeată îndreptată spre cer,

Sugerează zborul și destinul omului,

Acela de a-și accepta existența

Și a-i găsi sensul…

Un ceas de singurătate în fața măreției naturii,

Bucură sufletul, hrănindu-i rădăcinile

Împlântate în realitatea aceea vie,

Stare în armonie,

De a asculta vocea divină,

Grăind prin glasul conștiinței,

Apoi prin fiecare arbore…

Și de a-L slăvi în liniște

Printr-un permanent imn de iubire,

Închinat naturii

Și semenilor!

/Rodica Dascălu / Hrana sufletului/

În mine curge un râu magic,

Scăldate-n umbre și lumini-i sunt malurile…

În drumul lui spre oceanul de liniște,

Răul coboară-n trepte de piatră,

Se odihnește, formând mici oaze de lumină

Și ca prin minune, din apa plină de senin,

Cresc stânci abrupte,

Ce străjuiesc râul șerpuind printre munţi de neputințe.

Scânteia divină, sursa luminii ce tot crește,

Alungă pâcla de pe creste,

Descoperind ochilor,

Imagini de o neasemuită frumuseţe.

În drumul lui, râul trece chiar

Pe lânga cimitirul unui sat de munte,

Își ingroapă acolo mândria, orgoliu, trufia,

Devine limpede și curat,

Așa cum se cuvine,

Când ajungi în preajma acelei întinderi infinite,

Lumină devenită acum covârșitoare, asupra umbrei

Ce se risipește…

/ Rodica Dascălu/ Maluri de lumini și umbre

În imensa pădure verde-arămie,

Care împrumută culoarea dominantă a acestui loc,

Chiar cerului,

Caut un arbore,

O pată de culoare,

Vie, roșie, îndrăzneață,

Între potolitele culori ale toamnei.

La fiecare drum pe munte,

La fiecare popas,

Doresc să-l descopăr,

Este arborele scoruș

Sau merișor,

Prin forma lor de ciorchine,

Fructele lui îți atrag privirea,

Iar culoarea lor roșie, atât de exotică,

Răsare ca din senin,

Între culorile calde de toamnă ….

Un tânăr, sub privirile mele încărcate de reproș,

Retează fără milă o ramura de scoruș cu fructe cu tot.

Gândul mă duce la suferința copacului,

Căruia i-a fost smulsă o parte din trup.

Încerc să transform gândul rău în gând bun,

Oare reușesc?

Și atunci văd în ramura cu fruct roșu,

O ramură înflorită,

Simbolizând toamna,

Semn al prefacerii într-o primăvară ce va să vină.

Cine știe?

Poate, tânărul, dăruind iubitei,

Ramura de scoruș,

Va depăși o barieră difuză,

Ce se ridicase între ei,

Roșul aprins al acestui fruct,

Regăsindu-se

În cele două inimi rănite,

Îi va tămădui,

Pregătindu-le sufletul pentru o nouă iubire….

/Rodica Dascălu / Ramura de scoruș

Într-o poiană,

Plină cu flori mov de anghinare,

Stau pe o grămadă de pietre uriaşe,

Având tovarăş de contemplare,

Un brăduţ, cu ramuri colorate-n verde crud.

Sper că, pentru a împodobi, cine ştie ce casă,

Cu ocazia sărbătorilor de iarnă,

Viața nu-i va fi curmată…

Aici, în preajma pădurii,

Îi este locul!

Îl privesc: în el,

Și printre crengile lui,

Văd munții din jur, acoperiți cu păduri de brazi,

În apropiere, pe şosea,

Cărând lemne de foc,

Trec căruţe cu cai voinici în mers avântat,

Atinşi uşor,

Cu biciul legat cu panglică roşie,

Mânuit cu dibăcie,

De câte un ţăran vânjos cu pălărie verde.

Îmi este bine, brăduţul e lângă mine,

Aud susurul pârâului

Și vuietul monoton al cascadei…

Înainte ca ziua să-și ia rămas bun,

Soarele mă priveşte cu căldură,

Și apune dincolo de culmea muntelui.

Îmi rotesc ochii de jur împrejur,

Trăiesc o clipă de fericire.

Brazii falnici,

Oamenii plimbându-se,

În acest blând peisaj,

Apoi munții,

Unii atât de aproape,

Că aș putea să-i ating cu mâna,

Alții îndepărtați,

Plutind în ceaţă,

Toată această minune a Creaţiei

Se oglindeşte în mine însămi,

Sunt o fărâmă în această imensitate,

De pace…

Smerindu-mă, toate grijile,

Nemulțumirile,

Gândurile despre lucruri urgente şi nerezolvate,

Dispar.

În creierul meu liniştit,

Precum un flux continuu,

Pătrunde o binecuvântare,

Care leagă totul printr-un fir divin:

Păsări, flori, copaci, ape, nori,

Oameni,

Viața însăși…

/ Rodica Dascălu / Simplitate

Profilându-și propria siluetă

Pe fundalul cerului,

Copacii își încredințează

Coroanele lor verzi

Unui pictor nevăzut,

Care folosind paleta de nuanțe a toamnei,

Colorează…

Curgând la vale-n cascadă, pârâul de munte,

Indiferent și tainic,

Născându-se mereu din el însuși,

Sculptează vijelios stânci din veșnicie,

Apoi, odihnindu-se,

Susură un cântec de leagăn, pădurii.

Simplu observator la început,

Mă integrez treptat acestui peisaj,

Pârâul își schimbă albia și curge prin mine,

Preia și duce la vale: gânduri, trăiri, sentimente

Devenite inutile,

Iar sufletul, îngânând același cântec de leagăn,

Capătă limpezimea apei.

Viața-i precum o pădure, toamna,

Tapiserie de culori,

Murmur de ape și foșnet de frunze ruginii,

Cânt al unui suflet împăcat

Ce arde până la capăt,

Înainte de o nouă naștere,

Pentru veșnicie…

/Rodica Dascălu / Viața tapiserie de culori/

Plouă neîntrerupt,

Iar zilele mohorâte de toamnă,

Devin cenușii,

Asemeni norilor

Ce nu contenesc

Să-și scuture aripile, plouând.

Depănând firul amintirilor,

Cobor în adânc,

Redevin copil,

Și descopăr

Bucuria de a-mi oglindi chipul

În picătura de ploaie,

De a privi florile împrospătându-și culorile,

Înfiorate de atingerea apei…

Apoi nu mică-i veselia iscată

De apariția primei raze de soare,

Care, întâlnindu-se cu misterioasa picătură

Își schimbă brusc drumul,

Dăruind lumina cine știe cărui colț umbrit

Al inimii…

Și deodată ziua mohorâtă de toamnă,

Primește din miracolul copilăriei

Lumina, ce transformă cenușiul

În culoare…

/ Rodica Dascălu, Lumina ploii

Pășesc prin tunelul

Îmbrățișării crengilor de brazi,

Purtătoare a unor ghirlande,

Făurite din lacrimi de ploaie.

Plouă mărunt,

În ritmul bătăilor inimii mele…

În căderea lor din norii plumburii,

Se opresc pe crengile de brad, picăturile,

Minuscule boabe transparente,

Univers magic.

La cea mai mică undă de gând

Ce se propagă în văzduh,

Acestea, fragile și delicate, curg.

Mă-ntreb: sunt lacrimile mele neplânse

Sau clipa mea de veșnicie încorporată în divina picătură?

Rodica Dascălu / Lacrimi neplânse

Vuiește pădurea de salcâmi,

Frunzișul colorat, precum o acuarelă

În nuanțele verzi-gălbui ale toamnei,

Permite unei raze de lumină,

Să fie…

Deodată, vântul se oprește,

Liniștea ia în stăpânire valea,

Doar pârâiașul-ndrăznește și susură ușor,

Jucăuși fluturi albi și negri dansează-mpreună

Acompaniați de zumzetul unei albine.

Simt liniștea pătrunzându-mi în suflet,

Înaintează în mine, separând lumina de-ntuneric

Arătându-mi drumul spre casă.

La un semn din nevăzut,

Vântul surprinde blânda rază de lumină,

Cu vuietul lui,

Aceasta, mesageră a unui tărâm din alte lumi

Spre care sufletul tânjește să ajungă,

Se retrage, luând cu ea tăcerea…

Uvertură a unui cânt nesfârșit,

Din Împărăția lui Dumnezeu…

/ Rodica Dascălu / Cânt nesfârșit

Atingând, măcar o clipă,

Tărâmul tainic din noi înșine,

Descoperim cheia înțelesului

Că viața lăuntrică,

Nu-i în opoziție și nici-n conflict,

Cu lumea exterioară,

Acestea în armonie fiind,

Se naște tandrețea,

Când totul începe să se transforme

Și să devină iubire….

/ Rodica Dascălu, Rezonanță

Plimbându-mă pe aleile bătrânului parc,

Natura îmi dă binețe la fiecare pas,

Privesc spre înalt și admir

Graţia arborelui exotic catalpa,

Împodobit cu păstăi verzi

Și frunze mari în formă de inimi,

Ruginii acum, toamna.

Mi-am amintit,

Iunie…

Pășeam absentă printre florile,

Așternute pe alei,

Până-ntr-o zi, când, privind copacul

Încărcat cu flori albe,

Suav parfumate,

Grupate în ciorchini piramidali,

Am trăit miracolul,

De a vedea frumusețea.

Absorbit de gânduri, sufletul meu,

Să observe atent natura și darurile ei,

Uitase.

Căutăm adesea să trăim o minune,

Așeptând să o găsim la capătul

Unor drumuri lungi

Și obositoare.

De fapt, miracolul se află

În noi și lângă noi,

Deghizat, uneori, într-un copac înflorit

În bătrânul parc al orașului….

Să ne reamintim,

Pentru darul de a vedea frumusețea Vieții

Să mulțumim.

Rodica Dascălu / Miracol