Liniștea seninului

Unei nopți de vară,

Mă ajută să redevin copil,

Contemplarea universului

Îmi insuflă smerenie,

Suntem atât de mici,

În raport cu imensitatea acestuia…

Lumina lăuntrică tânjește

S-ajungă pe bolta senină,

E precum un dor de Acasă…

O rază rătăcită-n univers,

Ce vine tocmai din Steaua Polară,

Îmi propune o călătorie,

Pentru suflet…

Pornim la drum,

Parcă-i un vis,

Atâta doar că raza mă poartă

Spre lăuntrul din mine,

Călătorind spre adânc,

Lumea exterioară,

Acea identificare cu griji, dorințe și iluzii,

Devinte tot mai neînsemnată…

Daca sufletu-mi va atinge cerul nemuririi,

Nimeni nu știe,

Importantă rămâne alegerea

Unui suflet de a se desăvârși…

/ Rodica Dascălu / Contemplare

Gândurile negre își iau zborul,

Sunt fluturi negri cu viață de-o zi,

Ei părăsesc lumea,

Fără a ajunge să cunoască strălucirea nopții…

Mintea despovărată de griji coboară în inimă,

Contopindu-se,

Plâng continuu, sfâșietor,

Prin perdeaua tremurătoare de lacrimi,

Luminițile ochilor privesc în jur,

Nimic neobișnuit, o zi însorită…

Doar în spatele privirii,

Mult zbucium,

Singurătate,

Sunt prima lacrimă, primul om pe pământ…

Prin perdeaua tremurătoare de lacrimi,

Se apropie de mine un înger,

Are chip de om,

Îl cunosc,

Apoi alți și alți îngeri îmi dăruiesc mângâiere,

Cum de nu i-am văzut?

Rodica Dascălu / Chip de înger /

Bucuria, că ai primit în dar încă o zi însorită,

Devine povară, când afli că-n alt colț de lume,

Vieți frânte, n-au mai ajuns să trăiască

Încă-un răsărit de soare…

Când vieți nevinovate-s curmate,

Îți faci iluzii, gândind,

Că au fost tragedii destule,

Că e timpul,

După atâta tristețe,

Sufletul să respire: liniște și pace,

Că e timpul,

Unui răgaz, să-nvățăm lecțiile primite…

Dar, oamenii continuă să fie victimele

Altor întâmplări neașteptate,

Mor înainte de vreme,

Chiar vindecate,

Ranile din sufletele celor salvați,

Rămân vii-ntreaga lor viață…

Doamne, ce sensuri adânci să deslușim,

Ca sânge să nu mai curgă-n lume?

Privind în voi înșivă,

Veți descoperi Iubirea,

Ea este cea care alungă întunericul,

Spune glasul conștiinței,

Însăși vocea lui Dumnezeu…

Rodica Dascălu / Întrebare

Orientate spre Înalt,

Crengile desfrunzite ale copacului,

Ne îndeamnă să privim adâncul senin al cerului…

Pășesc cu teama de a nu sfărâma

Conturul delicat al frunzelor inimi,

Așternute într-un strat fragil.

O boare de vânt,

Împrăștie covorul auriu,

Iar frunzele căzute,

Se-nalță-ntr-un vârtej diafan,

Ultim dans al vieții,

Un vis la clipa, când,

Precum niște inimi rănite,

Vor renaște din ele însele…

Rodica Dascălu / Visul unei frunze

A făuri un om,

Ce lucrare sublimă,

Și plină de taină!

Nu suma cunoștintelor dobândite

Este importantă,

Și nici mulțimea lucrurilor adunate

Cu sârg…

Devii om,

Descătușându-te din barierele fricii

Și ridicându-te mai presus

De cunoștințe și lucruri…

Și totuși, acestea,

Te ajută să vezi,

Dacă sunt precum o simfonie a inimii

Și au drept înțeles,

Că ai în grijă un suflet.

Și totuși, acestea,

Te ajută să vezi,

Că omul este creatorul propriei lui povești.

Devii om,

Când ești conștient de sufletul tău,

Țesătură prețioasă,

Invizibilă

Și grandioasă,

Cu furtuni și pustiuri de liniște,

Cu versanți acoperiți de flori

Și ape repezi de munte.

Descoperindu-l, afli ce-nseamnă bucuria

Și nicicând nu vei mai putea,

Să nu-l iei în seamă…/

Dascălu Rodica/ A făuri un om

Iubirea aceea care nu poate fi explicată

Fiindcă ea doar este,

Surprinsă într-o mișcare de neoprit,

Plutitoare ca o mare de valuri,

Străbate trupul din creier până-n tălpi,

Năpădit de: griji, frici și iluzii,

Alungându-le…

Ajunge în cele din urmă-n adâncuri de suflet,

Descoperă comori nepieritoare,

Lumină, bucurie, speranță,

Dăruindu-le,

Iubirea se împlinește,

Fără a se sfârși vreodată…

Rodica Dascălu / Iubire

Tristețea plutește în lume,

O inspirăm cu fiecare gură de aer,

Ajunsă în lumea nevăzută a trupului

Se cuibărește într-un colț al inimii,

Plângându-și singură de milă.

Din adânci tăceri vin adieri divine,

Împresoară tristețea cu delicatețe,

Rostindu-i o rugăciune…

Rodica Dascălu / Tristețe

Îndârjindu-ne să rezistăm curenților reci de aer,

Continuăm să stăm pe puntea vaporului,

Ce plutește îndiferent pe apa lacului.

Cu rafale scurte de vânt, frigul ne alungă

În salonul, de la geamul căruia privim ploaia,

Cum dă o tușă finală peisajului.

Singură, în rochie neagră lungă,

Cu voal alb acoperindu-i părul,

Pe punte a rămas o tânără,

Privește, prin perdeaua de apă, culmea munților,

Împodobiți cu nemărginirea clipei.

Singurătatea fetei e molipsitoare și stranie,

Și se strecoară-n noi toți,

Suntem oglindă pentru univers,

Sau universul e oglinda noastră? .

La coborâre ne despărțim,

Fiecare își alege drumul.

/ Rodica Dascălu / Oglindă

Început de noiembrie,

Tristețe profundă, grea, vie,

E ziua dintâi când ridic ochii

Și ies în lume din mine însămi

Cea îndurerată.

Frunzele obosite de-atâta plâns,

Lăsând copacii goi,

Cad palide,

În așteptarea a ceea ce va fi…

Întrezăresc un licăr palid de lumină,

E speranța ce-ncolțește timid,

Grăind că în lume

Totul se rotește…

După durere urmează vindecarea

Și alinarea noastră,

A celor,

Ce vom renaște din noi înșine.

Orice durere nu se uită vreodată,

Dar aflându-ne în suferință,

Vorbind despre cele întâmplate,

Clădim imaginea din detalii,

Deslușind un sens divin în toate…

Ascultându-i

Și oferind prezență duioasă celor încercați,

Un fluid vindecător

Izvorăște,

Acolo-n adânc,

O blândă mângâiere,

Pentru suflete ALESE…

Rodica Dascălu/ Speranță

Așa am ales să trăiesc,

Învârtindu-mă în cerc

Mergând pe căi cunoscute.

A păși pe o traiectorie superioară,

A-mi asuma un risc,

Sunt pentru mine, etape imposibile,

Frica mă oprește să-mi ridic privirea,

Barierele par de netrecut…

Am aflat că cheia eliberării de temeri

Și trofeul libertății

Se dobândesc prin înțelepciune.

Privesc admirativ la învățații lumii,

Înțelepciunea o poți găsi în tine însăți,

Învățând să mori și să te naști în fiecare clipă,

Nu o poți primi sau învăța de la alții,

Și nici împărtăși sau dărui altcuiva,

Ne spun ei…

Învăț că,

Pas cu pas, prin aceste învieri succesive,

Iertând și iubind,

Depășind cercul obișnuinței,

Viața devine un urcuș, o scară,

Simbol al desăvârșirii unui suflet.

/ Înțelepciune / Rodica Dascălu