iubesc simplitatea vieții

cum cântul din fluier al unui păstor

în amurgul zilei de vară

bogația gloria puterea ne despart

cât de efemere sunt toate!

și totuși ceva ne unește

iubirea

ea ne face egali cu zeii noi alegem dacă trăim

după chipul și asemănarea lui Doamne

El ne-a dat în dar viața și talanții iar noi zidim

suntem creatorii propriei noastre opere conștiința

glob de cristal la început lipsit de strălucire

îl șlefuim în cât mai multe fațete

fiecare făptură o operă unică

răbdare talent înțelepciune

și un laser numit iubire

nimic nu e încremenit

pretutindeni e viață

perpetuă zidire…

/ Rodica Dascălu / Zidire /

regina nopții

își deschide corola la venirea serii

își dăruiește parfumul

apoi se dezvăluie lumii cupă pentru roua dimineții

se ofilește rămâne senină

dizolvându-se în solul care a hrănit-o

așa e viața

o paradă a formelor

iată aici sunt copil fericit uneori trist

admir cerul plin de stele

însingurat plutesc în vise iluzorii

iată și clipa când adolescent

înaintez și caut

să-mi ating fruntea împovărată de aripa unui înger

în jur himere

mă retrag fie în încăperile reci ale minții

unde vorbesc cu mine umbră întrupată

din neputințe judecăți

fie

după îndelungi încercări acceptate

mă retrag în încăperea inimii inundată de lumină

scânteie într-un tărâm etern de iubire

a iubi nu e deajuns

da, acum știu

să dăruiești firesc iubire

cum regina nopții își dăruiește parfumul

și se dezvăluie lumii cupă pentru roua dimineții…

/ Rodica Dascălu / Să dăruiești /

se retrag norii cenușii

plânsul lor încetează

revin în matcă râurile

deși ploaia e prilej de bucurie

când poposește-ndelung și uită șirul zilelor

îmi amintesc câtă viață sălășluiește într-o rază de soare

dacă întunericul îmi învăluie sufletul

îl cufundă în abisul disperării

curajul e cel care-l salvează

cuibărite în mine tenebrele își pierd puterea

mă conectez la fluxul vieții

absorbind seva perpetuă a iubirii

lumina revigorează arborele

răsărit în solul reavăn al inimii

El dăruiește lumină peste cei buni și peste cei răi

arareori ridic privirea spre a-I mulțumi

învăț din mers armonia contrastului întuneric – lumină…

/ Rodica Dascălu / Contraste /

amăgire e traiul în lume

tinerețea sănătatea frumusețea

durează cât bătaia de aripi a unui înger

oglindită în bani relații podoabe

bogăția este efemeră

cum zborul unei petale purtată de vânt

teama de boală sărăcie

de intemperii dezastre

de întuneric și oameni

ne abate din drum

uităm să privim în lăuntrul nostru

universul plin de taine

aplecându-mă spre interior

văd iluzii patimi neiertare

doresc să mă desprind

înot prin apa plină de amăgiri

– drumul spre lumina sinelui profund ființial

e însuși vasul vieții, Doamne,

pe care Tu îl golești și îl umpli,

șuvoi de har! –

fiecare scrie cu lacrimi propriul poem

mișcare suplă vie veșnicia…

/ Rodica Dascălu / Vasul vieții /

ropotul nesfârșit al ploii tâlcuie armonii:

foșnetul difuz al ramurii de tei înflorit

tremurul abia perceput al iasomiei

tainica legănare a florilor albe de soc

stropii de ploaie

scriu un scenariu trist

semn subtil că cerul plânge

iar lacrima sa mângâie florile arborii oamenii

mai presus de toate El privește către noi

când uităm că sub stratul de neputințe

stă ascunsă

cum parfumul discret al florii de iris

propria splendoare

așteptăm s-o aducă la lumină

o altă încercare a vieții …

acompaniată de muzica ploii

tandră melancolie în sufletul gol…

/ Rodica Dascălu / Tâlcuirea ploii /

pierdem de-a lungul vieții

calități prețioase deprinse în copilărie

cum inocența mirarea întrebarea

și definim drept priorități

lucruri inutile

hrana copilului interior

nu-i costisitoare

o clipă de răgaz

cu amintiri duioase

regăsirea în fața icoanei

aflată într-un colț al casei

unde în singurătate

înalțăm o rugă:

omul de lângă noi să reușească!

când privim o floare o gâză sau stelele nopții

copilul din noi e iubire

dacă surprindem

bucuria pe chipul lui nevăzut

când descoperă lumea

învățăm ce e nemurirea…

/ Rodica Dascălu / Copilul interior /

în mijlocul unui câmp un arbore

singurătatea sa e vie

găzduiește păsările le ascultă cântul

dăruiește umbră călătorului istovit

înfruntă primejdia ploii

neclintit în fața viscolului

arborele știe să fie

copleșită de temeri mă întreb

când oare precum arborele

voi avea curajul să fiu?

să mă inspir de la cei din jur

să dăruiesc

să accept

să trăiesc

să aștept un om să-și deschidă inima

da, știu că nimic nu este mai important

decât lumina chipului său

zâmbetul…

/ Rodica Dascălu / Învăț să fiu /

durerea există

neacceptată îmi cufundă sufletul în negura deznădejdii

acceptată îmi umple sufletul cu lumina

marea artă a vieții

transformarea durerii în bucurie

cu lacrima strânsă în potirul florii de mac

scriu un poem

în spațiul dintre cuvinte

scriu despre iubire și trădare

în spațiul dintre privirele noastre

scriu despre indiferență și speranță

viața simplă transfigurată

în lacrima strânsă în potirul florii de mac

garanția bucuriei de a fi…

/ Rodica Dascălu / Floare de mac /

în orice durere este viață

uneori cel pe care-l iubești necondiționat

îți este copil sau prieten

îi simți sufletul în impas

vrei să-i fii aproape

să nu fii indiferent singurătății sale

captiv propriilor idei convingeri

izolat în sine

singurul mod de a-l ajuta este să nu-l ajuți

nu-și deschide ușor inima

să primească blânda adiere a iubirii…

mă duce gândul la imaginea unui fluture

atras de lumina lămpii cu gaz

într-o seară din copilărie

intrat prin fereastra larg deschisă

zboară către flacăra palidă

cu aripile ușor arse

atingând pereții

caută ieșirea

încercând toate direcțiile

nu-i ușor

să regăsești drumul spre libertate

chiar fluture fiind

singurul mod în care poți să-l ajuți

este să rămâi nemișcat

împietrit

aștepți

până când își epuizează resursele

și ostenit se oprește

te apleci delicat asupra lui

și îl ajuți să-și afle calea

sau

extrapolând

să-l inspiri pe propriul copil sau prieten

de a-și găsi drumul către sine

de nu cumva îi va fi hărăzită suferința

spre a-și descoperi propria măreție…

/ Rodica Dascălu / Fluturele /

viața-i piruetă

între bine și rău

între lumină și întuneric

între căutare lăuntrică și lume

îmi spun: oprește-te,

privește, ascultă și fii!

privesc lacul limpede

oglindă pentru cer păsări și nori

străjuiesc lacul pădurile

cochete își oglindesc chipul verde

în limpezimea apei…

la orizont o punte fragilă

unește cerul și pământul

o clipă universul pare încremenit

liniște liniște liniște

noul e pe cale să se nască-n adânc

închid pleoapa ochiului exterior

continui drumul început cândva

raiul e în noi

îl clădim pas cu pas

rugăciunea e cheia

cădem și ne ridicăm pe drumul ales

iar și iar

veșnicia ne găsește prezenți

în luptă cu îndoielile noastre…

/Rodica Dascălu / Piruetă /