tristețea face-un popas

în albia secată a unui pârâu

se așază la sfat cu pietrele / martori

ai apelor învolburate ce poartă încă vii

amintiri cu pești și șoapte și susur de izvoare

tristețea braț la braț cu liniștea învăluie spații

inima ascultă plânsul padurii dorul ei de ape repezi

vântul a tăcut a încetat orice foșnet / împietrire moarte

pe neașteptate în tăcerea deplină țâșnește viața

zborul diafan al fluturilor albi / un dans în doi rotire

în spirală spre cer / se opresc o clipă pe corola unei flori

câte un fluture singuratic se avântă în căutarea celuilalt

zborul are sens doar în doi

o bucurie umple valea / sunt glasurile copiilor

Maria și David aleargă desculți pe pământul însetat

vocile lor cum susurul apei / tăcerea prinde viata / copiii

inventeaza jocuri cu viteza curgerii unei cascade

liniștea viața bucuria creației unde pier toate?

/ Rodica Dascălu / Zbor în doi /

aerul fierbinte dansează-n văzduh

mă voi întâlni cu mine într-o lacrimă limpede

cum apa unui lac aproape de cer în creier de munte

captivă în ea privesc tremurul fin al frunzei de nuc

fereastra întredeschisă oglindește o lume apusă

uneori tristă alteori vis spulberat sau bucurie

sparge lacrima dangătul unui clopot aducându-mi aminte

de morminte de-o cruce prea grea pentru umeri plăpânzi

arbustul cu flori portocalii răsărit de niciunde îmi grăiește

sunt șoapte ce vin din adânc / noi suntem vii atât timp

cât voi mai trăiți și învățați că pentru a renaște

sunteți datori cu o moarte /…

/ Rodica Dascălu / O lacrimă /

îi simt căldura mâinii

o lacrimă îi brăzdează chipul

transfigurat de suferință

flacăra lumânării abia pâlpâie

e ultima respirație a tatei

înfiorați asistăm la nașterea unui

suflet din el însuși pentru nemurire

o desprindere tainică din chingile trupului

învelișul altă dată falnic se-ntoarce în

pământul din care a fost plămădit

cerul și-a aprins luminile stelele ard

sufletul deși se mută-ntr-o stea

continuă să fie în viul din noi

iar tot ce a iubit îl însoțește

în zborul lin spre Tatăl

Ceresc în tovărășia

acelui arhanghel

care l-a însoțit

atâta vreme

în rugă…

/ Rodica Dascălu / Zbor lin /

îi recunosc zâmbetul

îi disting pașii plini de grație

suspinul lui mă cheamă din adânc

îmi tulbură liniștea

e blândul cânt al iubirii

în întregul plin de forță sunt unda unui gând

eu însămi învăț inspirându-i pe alții

mă rescrie poezia pe care o scriu

și sufletul celuilalt mă completează

trupul îmi devine un poem

pier și sporesc

deși dimineața am inocența unui copil

peste zi exersez aceleași căderi

un fluid împodobit cu agoniseala de-o viață

curge prin inimă: traume alegeri încercări

e un drum din umbră spre lumină

e însăși bucuria de a respira…

/ Rodica Dascălu / Bucuria de a respira /

jocul cu mingea între un tată și fiii lui

de patru-cinci ani pare un dans

un iureș perpetuu al vieții

cei doi copii cum

niște lujeri fragili crescuți la umbra unui copac

în contrast tatăl aleargă sare aruncă mingea

încântați copiii intră-n joc mişcarea

îi învață bucuria de a fi împreună

îngândurat priveşte la jocul alert

un băiat cu ochelari păr ondulat

are şi el o minge e nou nouță

o poartă într-o plasă împletită

ce mult își dorește să alerge cu ei

în lipsa tatălui nu-ndrăznește e timid

da, știe îi despart râuri mări chiar oceane

bariere de netrecut în calea

unei îmbrățișări sau strângeri de mână

ca fiului să-i fie bine tatăl muncește în altă țară

deși ține strâns mâna bunicii

copilul e trist închis în el însuși

noi, oare cine suntem? dansatorii sau cei

ce privim la dansul vieții…

/ Rodica Dascălu / Jocul /

natura săvârșește minuni asupra ei însăși

frunze ruginii în cădere dansează

tremurul lor o vagă presimțire a toamnei

neliniștea curgerii timpului

transfigurarea omului

taina unui urcuș pe scara virtuţilor

spre muntele Taborului

părăsesc anevoie palierul neputințelor

îmi luminează drumul candela nădejdii

mă îndeamnă la introspecţie

oare există în mine o licărire de schimbare la față

de alegere a binelui?

„Iată, stau la uşă şi bat” – șoptește El…

/ Rodica Dascălu / Neliniște /

pe terasa unei clădiri cu multe etaje

sunt mai aproape de cer de păsări și soare

încerc să deschid o fereastră spre nevăzut

prietenos universul îmi răspunde

defilează în veșminte pline de nuanțe

alunecând pe cerul senin norii albi

îmbrăcă mantii cenușii prevestitoare de furtună

o ploaie de vară stinge arșița zilei

la apus soarele colorează norii

o clipă universul se cufundă-ntr-o tăcere deplină

cum o frumusețe tainică

închid ochii mă regăsesc

crâmpei de liniște

nu zăbovesc mă reîntorc spre lume

copiii gălăgioși au luat cu asalt spațiile de joacă

inundate de verde

de aici de sus oamenii par mici

chipul lor contur șters

nu pot distinge dacă sunt veseli sau triști

zbuciumul interior pare de neluat în seamă

când ne raportăm la nemurire

păsări arbori flori oameni

forme infinite ale aceleiași frumuseți tainice

de dincolo de nori și de noi…

/ Rodica Dascălu / Regăsire /

străzile slab luminate / saci cu deșeuri

depozitați la întâmplare / oameni slabi palizi cu

mâna întinsă pentru o monedă de zece bani și o felie de pâine

totul mă tulbură

zâmbetul vorba bună îmbrățișarea se sting / îmi sunt de prisos

ridic ochii implor: arată-mi ceva frumos, Doamne!

sufletul plânge, e multă tristețe în lume!

cerul senin îmi zâmbește prin mii de stele

l-am recunoscut e bolta cerească

din copilărie / închid ochii sunt în

grădina casei / tata privește

strugurii abia pârguiți

evocă amintiri duioase din tinerețe cu o precizie uimitoare

ascult greierii / dintr-o data

orașul aproape pustiu

prinde viață…

/ Rodica Dascălu / Amintire /

trăim într-o lume stranie: sunt oameni dispuși să renunțe

la viață în numele unor convingeri iluzii ne obișnuim

cu atentate stări de conflict aparent răul

capătă amploare

Dumnezeu respectă libertatea fiecăruia

omul face alegeri deseori în contrast

cu universul al cărui ritm e guvernat

de legea iubirii întâlnești crucea

aceasta lucrează

deschide inimi

descătușează suflete

aduce ploaia în pustiuri de singurătate

omul învață lecții află sensuri

despovărat de a avea el este

Dumnezeu veghează are o dorință: cel înviat

din propria moarte să dăruiască lumină

oameni încercați prin boli grave

cei salvați ca prin minune din atentate

cei care și-au pierdut un copil în accidente colective

și nu numai devin mucenici ai zilelor noastre

într-un spital unde și pietrele plâng un supraviețuitor

este purtător de har pentru cel încercat vezi cum ochii stinși

de temeri de frici prind strălucire e semnul primului pas

învierea din propria neputință nădejdea că binele învinge

se propagă la nesfârșit…

/ Rodica Dascălu / Și binele se propagă… /

e iulie e seară e vremea vacanței

în cartierul cufundat în întuneric

rar vezi o lumină-n fereastră

văpaia zilei plutește

o pâclă apasătoare persistă

verdele se ofilește

gândul confuz rătăcește

pe căi nevăzute

în căutarea oazei de răcoare

bătrâni, tineri fără șansa unei vacanțe

așteaptă răbdători seara

se bucură de-o adiere de vânt

pe-o bancă în parc

doarme un om fără casă

visează o lume mai bună

chipul liniștit vorbește

sufletul freamătă

iluzie

trezirea din vis va fi amară…

/ Rodica Dascălu / Iluzie /