existența curge monoton zilele sunt cenușii

modelul ne vine mănușă nu avem prea multe dileme

nevoia de poveste încă există

vorbim ore în șir despre alții mai puțin despre noi

ne e frică să rămânem singuri

anotimpurile trec

natura îmbracă veșminte noi

cu vigoarea unui torent de munte

în ritmul armoniilor unui cântec

bucurii tristeți dureri vin spre noi

toate sunt viață au un rost

mișcarea e de neoprit

treptat pierdem naturalețea de a suporta povara rutinei

începem să trăim sub semnul întrebărilor

cu înfrigurare ne desprindem din circuitul dezolant

trăim întâlnirea cu Dumnezeu

în străfulgerarea unei clipe filonul creator ne învăluie

când creezi un univers sau inspiri trezirea unui suflet

faci primul pas spre paradis plutești câteva clipe în lumină

rareori te desprinzi fără ca o suferință

sau un șoc să-ți fi zguduit ființa…

/ Dascălu Rodica / Existență, viață… /

* * *

frumusețea lacului îmi încântă privirea

apa limpede liniștită este o oglindă fidelă

nori albi pufoși plutesc pe cerul senin

pădurea îmbracă mantie verde de brad

presărată ici colo cu nuanțe ruginii

totul se reflectă o simetrie se naște

o pasarelă îmi poartă pașii

spre un foișor în mijlocul lacului

sufletul se scăldă în baia de frumusețe a lumii

măreția naturii oglindindu-se în ea însăși…

* * *

oare ce este frumusețea?

știu există frumusețea naturii

dar și a muzicii a artei și a cuvântului

și câte alte forme necunoscute mie

aceste forme oglindesc lumea

sau ele sunt mai presus de ea

și ne poartă sufletul în nevăzut?

nu nu muzica arta poezia ele nu sunt simple oglinzi

așa cum lacul oglindește lumea înconjurătoare

ele sunt vehicul spre o lume interioară

ele sunt armonie adevăr bunătate

într-un cuvânt frumusețe

ea nu moare nu se micșorează

nu sporește nu poate fi explicată…

* * *

frumusețea oamenilor

de dincolo de chip de culoarea ochilor și a părului

izvorăște din dramele acceptate când oamenii renasc

ea se vede cu ochii inimii

se întrezărește

mai ales la oamenii fericiți în solitudine

ei nu aleargă să umple golul

cu bogății jocuri de noroc ori muncă în exces

nu schimbă partenerii nu sunt tânguitori

nu sunt veșnic revoltați

în plenitudinea fericirii lor ei dăruiesc

fără să fie conștienți că o fac

e o binecuvântare să fii în preajma lor…

* * *

iată cum gândul despre oglindirea lumii

în tihna unei zile de toamnă capătă sens

mă îndepărtez

trăiesc regretul morții

unui moment irepetabil de frumusețe

altul se naște…

/ Rodica Dascălu / Frumusețe – armonie, adevăr, bunătate… /

într-o pădure de brazi cât cuprinzi cu privirea

se-ntinde un tărâm magic Valea Zânelor

doar susurul apei șuierul vântului și cântul păsărilor

îndrăznesc să tulbure liniștea

izvoarele minerale mofetele aerul fac minuni

iar oamenii trăiesc bucuria tămăduirii trupului

apoi tot oamenii au hotărât să doboare falnicii brazi

îngrijorate zânele se retrag în ascunzișul cetății

armonia se destramă haosul umple golul rămas

de curând s-a aflat că o comoară

tocmai din vremea dacilor dăinuie prin părțile locului

nimeni nu-i poate opri să o caute

un lucru simplu nu știu oamenii

ei înșiși ascund în lăuntrul lor o scânteie

aprinsă devine o torță

la lumina ei adevărata bogăție se dezvăluie

alergarea încetează…

/ Rodica Dascălu / Tărâmul magic /

cuvântul zidește mângâie iartă umple goluri

tăcerea pare lipsită de sens de adâncime

uităm prea ușor că mesajul Lui subtil

îl vom auzi dacă în noi e liniște deplină

poți învăța curajul privind

cum floarea de anghinare sfidează frigul

sau cum un fir de trandafir continuă să fie

sub stratul gros de brumă

ramurile brazilor sugerează zborul

/ priviți spre cer, veți afla nemurirea,

dacă știți să scrieți cu folos în suflete! /

frunzele ruginii în cădere dau mărturie

moartea are propria ei măreție

soarele înainte de apus își ia rămas bun

pădurea se aprinde arde vâlvătaie

presimțire a morții înaintea învierii

mereu în alergare uităm să fim

ne pierdem la răscruce…

/ Rodica Dascălu / La răscruce /

în jur o lume în perpetuă cădere

cum coexistă mânia agresiunea intoleranța

ce irump precum lava din adâncuri,

în preajma neasemuitei frumuseți a Creației?

o lume nevăzută ne dăruiește:

anotimpurile în trecerea lor firească

nașterea plutirea destrămarea norilor

mișcarea ritmică a valurilor

și la alegere chiar câteva insule de iubire

iar noi înclinăm balanța interioară în direcția răului

de tristețe se cutremură din temelii pământul

ce înțelept ar fi

să păstrăm fragilul echilibru vindecându-ne…

/ Rodica Dascălu / Vindecare /

cu rădăcinile suspendate

nicicând înfipte în alt tărâm

Ovidiu visează la Roma lui

în capătul lumii mările sunt negre

Danubiu un cântec în exil

totul îi este potrivnic

săgețile năvalnicilor geți șuieră

cât vezi cu ochii se întinde pustiul

vânturile înghețate bântuie cu sălbăticie

pelinul mai puțin amar decât amarul unui destin

crește în voie pe câmpuri

dezonorat de Augustus

Ovidiu se-ntoarce în sine

ce mai contează încă un exil

când frica vinovăția speranța

îi istovesc însinguratul lui suflet

iubirea și tot ce-a pierdut îi răsar în minte

se așterne o liniște a morții și a înfrângerii

o înțelegere că începutul înseamnă sfârșit

și sfârșitul înseamnă un alt început

drumul născut din carmen et error

o fereastră între două lumi se deschide

trăim într-un etern exil interior

depășindu-l ne ridicăm din abis

o lume se dezvăluie…

ce arc peste timp este acum fiul Sulmonei?

/Rodica Dascălu / Exilul /

El mă îndeamnă să privesc în mine

nu cumva povara vieții depășește

puterea mea de a îndura?

se știe când ai prea mult zahăr în sânge

ca celula să-l recunoască drept hrană

e nevoie de o substanță cheie insulina

altfel dulcele în exces devine boală

cu atât mai grav când vorbim de tristețe

viul lăuntric e invadat de temeri iluzii

îmbraci haina cernită a disperării

o prăpastie te desparte de viață

construiești cu migală o punte

ierți și îți spui /a fost doar o etapă un dar /

într-un pumn de cenușă sunt precum un lăstar viu

pregătit să iubească mai mult ca niciodată lumina…

/ Rodica Dascălu / Limite /

„Limpede nu vezi decât cu inima / miezul lucrurilor

nu poate fi văzut cu ochii” Micul Prinț, Antoine Saint

Exupery

fără a se opri vreo clipă

din bătaia sa ritmică

inima mi se destăinuie:

/ eu sunt lăcașul tău, suflete!

prin mine poți vedea esența vieții

e trist că îți amintești atât de rar

să te întorci Acasă

răbdătoare eu te aștept chiar și o viață

înainte de a dărui celuilalt,

iubește-mă, vei fi iubire! /

strângându-și mantia ei mohorâtă

înfrântă precum o umbră la apus

frica se retrage

ochii mei stinși se aprind

un surâs îmi luminează chipul

parcă aș primi un trandafir abia cules

inima se prinde în hora amintirilor

vin și eu ca dintr-o grădină

copilul de odinioară…

/ Rodica Dascălu / Limpede nu vezi decât cu inima /

ascuns ochilor lumești

propriul paradis îl regăsesc în oamenii întâlniți

reflexii ale unui univers ce există în mine

sau poate ale celui pierdut cândva

în drumul sinuos al vieții

sub straturi grele de zgură

cu raze sidefii o perlă luminează

în acea tăcere ochiul vede în nevăzut

descopăr raiul escaladând ziduri

cum minereul aurifer

cere răbdare să fie verigă

aproape că nu mai e vreme să mă bucur

când ajung la esență

las aurul moștenire

lumina pentru alt suflet neîmpăcat

aflat în călătorie…

/ Rodica Dascălu / Reflexii / 2

noaptea se destramă în freamăt de frunze

amiaza zilei pictează universul

spre seară cenușiul învăluie lumea

nebănuitele nuanțe dau farmec existenței

timpul lăuntric mă absoarbe

în lumina făuririi unui destin

e fascinația întalnirii cu propria ființă

cad din ce în ce mai rar mă ridic tot mai ușor

cu brațele deschise a îmbrățișare…

/ Rodica Dascălu / Fascinație /