nimeni nu-ți poate hotărî
calea spre spațiul vital,
unde, prin darul primit
vei înălța o casă.
cuvântul viu îi va fi temelie.

de prea multe ori, convingeri
false ți-au limitat dreptul
de a fi, de a avea viziuni.
suntem diferiți, aflați mereu
în alte etape de creștere.
dialogul condus de orgolii
înalță ziduri de gheață,
doar smerenia le mai
poate înlătura, topindu-le.
vorbești cu Dumnezeu prin
celălalt. dialogul simplu, în duh,
zidește punți de lumină. creăm
intensitate împreună. în fața
icoanei o fereastră se
deschide spre cer.
îți ridici privirea și
mulțumești.


Rodica Dascălu
18 – 19 martie 2021

plină de elan îmi imaginam
proiecte, încercam etape.
iluzii. destrămare.
un abur se ridică din
pământul pe care tocmai
s-a topit orice urmă de nea.
mă întorc în spațiul unde
au rămas uși în așteptare.
pe o spirală a curgerii
transfigurez orice provocare.
învăț. în procesul trecerii totul
se repetă, dar o altă treaptă
găzduiește popasul,
amplu amfiteatru, unde
se predă cursul închiderii
conexiunii cu înțelegere.
cu eliberare în lumină.
în locul unde am renunțat
desprinzându-mă
mă regăsesc.
îmi potrivesc pasul
torentului. nu suntem
decât ferestre deschise
fugar pe ecranul nemărginirii.

Rodica Dascălu

15 – 16 martie 2021

într-o noapte ploioasă
în lumina palidă a unui neon
se ivesc zeci de steluțe, podoabe
pentru crengile salcâmilor goi.
cerne bolta cenușie șiruri
prelungi. sunt lacrimi
ale celor plecați
sau dorul lor aprins
de a mai avea o primăvară.
câtă bucurie radia chipul tatei
când se aprindeau primii muguri.
acum, pe mormânt înfloresc
ghiocei. veseli și plini de viață
stăm la sfat în câte-o amintire.
iubirea este liantul, doar ea
poate șterge hotarul
dintre acum și
dincolo.

Rodica Dascălu

12 martie 2016 ( poem revăzut 14 martie 2021 )

uneori suntem veseli, extrovertiți
alteori melancolici, interiorizați.
diferitele nuanțe ale firii ne
cheamă apropiindu-ne.
în urma întâlnirii cu prietenii
rămâne mereu un parfum
a cărui intensitate
crește în timp.
luminile s-au stins.
în spațiul ușor întunecat
trandafirii sângerii continuă
să mângâie sau chiar îți vorbesc.
urările, cuvinte scrise
cu cerneala inimii, încălzesc.
îi văd oriunde privesc. retrăiesc
bucuria. în jur, doar semne ale
primăverii din noi.
o clipă de comuniune
îmbracă rosturi profunde.
când ți-e greu îți amintești:
mâinile unite într-o îmbrățișare
și mai ales că nu ești singur, singur.

Rodica Dascălu

13 martie 2021

despre clipa prezentă
nu sunt prea multe de spus.
vie recunoștință pentru darul
de a privi răsăritul și astăzi.
pe măsură ce înaintez spre anii
copilăriei, secvențele trăite
devin tot mai limpezi.
dar încercările unde sunt?
cum de nu le văd în marea
învolburată sau lină a trecerii?
aproape că uitasem. rănilor adânci
le-am dat sens, transfigurându-le.

o clipă de răgaz pe țărmul pustiu.
abia atingând apa, pescărușii
tulbură liniștea amiezii. fâlfâit
de aripi larg deschise.
zbor înalt.

Rodica Dascălu ~
11 martie 2021 ~

în casa copilăriei fac primii pași.
roșul bujorilor prefigurează viața.
fluxul ei începe să curgă prin
vasele capilare. observ
cum firul plăpând răzbește
prin frunzișul veșted.
în mine se naște dorința
de a lucra ogorul cunoașterii.

familia, numele ei – statornicie.
din centrul micului univers,
destinul mă poartă
pe tărâmuri nebănuite.
mi-a devenit cuib chiar
și o țară îndepărtată unde
fiul a ales să rămână o vreme.

un domiciliu al durerii, trupul.
experiența este atât de intensă
încât pe fila aproape albă a inimii
scriu cu emoție cele dintâi cuvinte.

căminul de bătrâni,
loc al înstrăinării unde
bătrânul tată își petrece
ultimii ani. mai mult ca
oricând are o imensă
nevoie de iubire.
trăiește despărțirea
de satul natal ca și cum
cineva i-ar fi retezat fără
milă toate legăturile de sânge.
port pe umeri povara desprinderii.

peste tot am lăsat fărâme din mine.
e timpul să-mi regăsesc ființa.
păstrând doar esența călătoriei,
adevărul se reîntregește din cioburi.

Rodica Dascalu
3-4 martie 2021 ~

viața mă poartă
în teritorii nebănuite.
mi-a devenit cuib chiar
și o țară îndepărtată unde
fiul a ales să rămână o vreme.
un fluid de neoprit curge
prin vasele capilare
ale existenței.
observ
cum firul
plăpând răzbate
prin frunzișul veșted.
în mine se naște dorința
de a lucra ogorul cunoașterii.
încercările sunt atât de adânci
încât încep să scriu prima poveste.
e timpul să-mi regăsesc ființa.
păstrez esența întâmplărilor.
adevărul se reîntregește
din crâmpeie adunate-n buchet.

Rodica Dascălu

3 – 4 martie 2021

te apropii și îmi șoptești:
știi, dincolo de orice fereastră
întrezăresc o poveste. mereu alta.
o pată de culoare în diferite nuanțe.
rutină. privesc absentă. deconectată.
ceva mai puțin firesc mă obligă
să devin lucidă. fac un pas lateral
spre margini. îndepărtându-mă
încep să văd păienjenișul.
mă aliniez întregului.
oare ce ascunde realitatea
aceasta monotonă?
mi se spune: urmăriți cu rigoare
evoluția exciziei neîncrederii.
cât de curând apar picături
de sânge. dezinfectați cu afecțiune.
aplicați pansamentul trezirii din somn.
nu vă speriați, viața începe! pâlpâie.
luna plină mă atenționează.
cu fermitate. e momentul
să te desparți
de cea care ai fost.
dacă vrei să supraviețuiești
transformă indiferența în vedere
cu inima. e chiar timpul vindecarii.

Rodica Dascalu

28 februarie 2021 ~

peisajul se dezvăluie lumii.
sunt o particulă invizibilă.
ca prin minune apa, cerul,
umbra copacilor, podul de
gheață, pescărușii se oglindesc.

încredințez propria neliniște naturii.
ea știe să asculte fără să mă judece.
alteori, mă aflu printre oameni
prinși într-o vie mișcare.
privirile întoarse către ei înșiși.

poți fi liniștea în mijlocul
celei mai mari aglomerații.
plimbându-te pe aleile inimii
descoperi acea stare când iubirea
împărtășită pare strigătul de triumf
asupra morții. într-o anumită zi din
an râul Iordan curge spre izvor. viață.

Rodica Dascalu
24 februarie 2021

La mulți ani, Vlad! 

21 februarie, zi aniversară… 
s-a născut fiul nostru, Vlad. nimic nu a mai fost gri și monoton. ca și cum un vârtej cosmic m-a absorbit și nu mi-a mai dat voie să mă așez. să-mi trag sufletul. să inspir o gură de oxigen… mai întâi, a fost copilăria, cu inocența, rezistența, surprizele care nu încetau să vină… iar eu, o mamă neștiutoare și copleșită de grija creșterii unui copil… nimeni nu te învață să fii mamă. norocul cel mare a luat chipul blând al prietenilor, părinților, al celebrei cărți: ”Mama și copilul”.
a urmat perioada primilor ani de școală. concursuri școlare. comentarii literare. culegeri de algebră, geometrie, trigonometrie…
primul calculator, al doilea, al treilea. internetul și costurile lui exorbitante. pasiunea pentru programare, reviste de specialitate.
lotul național, olimpic, tabere de pregătire în diferite orașe, țări. orice plecare era o aventură, mai ales, călătoriile cu avionul. nu erau telefoane mobile. tremuram zile și nopți până îi auzeam glasul stins de la celălalt capăt al firului. m-a ajutat rugăciunea.
a venit momentul schimbării pentru mine, când a trebuit să învăț să lucrez pe calculator. tot ce știam până la un moment dat s-a transformat în altceva, în forme și structuri noi. învăț sub îndrumarea severă a fiului, îmi configurează primele file de calcul. dar acestea se schimbă în fiecare lună. învăț singură. redefinesc. mă adaptez noilor condiții de lucru. nu e ușor. între timp părinții au nevoie de ajutor. de ajutor are nevoie și copilul stabilit în străinătate, unde ajung de două ori pe an. încep să văd lumea altfel. sunt atât de fascinată de noua perspectivă de a privi natura, arhitectura orașelor, muzeele, încât pentru a nu-mi pierde impresiile încep să scriu, dar nu suficient… nu este timp. vin problemele proprii de sănătate. Vlad și soțul mă ajută, îmi sunt mereu aproape. începusem să cred că sensul vieții mele e copilul, eram precum o umbră a lui. deodată se oprește și spune: mama, să știi că tu ai rostul tău care e diferit de drumul meu. nu mă gândisem niciodată că aș putea face altceva decât să mă dedic trup și suflet copilului. ultima experiență de viață parcursă m-a ajutat să înțeleg că viața lăuntrică e tot ceea ce contează, și că va trebui să-mi aflu propria cale. drumurile noastre curg, sufletele noastre se împlinesc, unul în preajma celuilalt… ne inspirăm, creștem spiritual, într-un ritm mai alert sau mai domol iar uneori chiar ne oprim. dar mișcarea există și continuă…
îți mulțumim, Vlad, fiindcă ne ești umăr în frumoasa călătorie!
îți mulțumim, Vlad, fiindcă de la tine am învățat să simplificăm lucrurile!
îți mulțumesc, Vlad, că m-ai învățat să nu mă opresc, indiferent cât îmi este sau ne este de greu.

Rodica Dascălu

21 februarie 2021