Sâmbăta Învierii lui Lazăr. La Biserica „Sfântul Gheorghe” se săvârșește Sfânta Liturghie. Se pomenesc sufletele celor adormiți. Ne rugăm în tăcere, aprindem lumânări în amintirea celor care ne-au fost: părinți, bunici, rude. Fiecare a adus o mică jertfă. Așa se exprimă preotul. Colăceii, coliva, vinul, fructele sunt luminate de flacăra tremurătoare a unei candele. Lângă mine se află o tânără, nu cred că are mai mult de 25 de ani. Mi-a rămas întipărit chipul ei luminos întâlnit, de mai multe ori, cu prilejul pomenirii celor trecuți în veșnicie.
La sfârșitul slujbei îmi oferă o carte scrisă de Preotul Alexandru Argatu. În mulțumesc și apreciez acest gest. Mai ales că vine din partea unei tinere. O cheamă Ana Maria. Este a doua carte primită astăzi. În biserica noastră se află icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Giurgeni. Preotul de la mănăstire ne binecuvântează apoi ne oferă acatiste. Eu am primit Acatistul Sfântului Ioan Botezătorul. Am mulțumit și m-am rugat la icoana Maicii Domnului pentru sănătate, iertare, mântuire. Pentru familie și pentru cei dragi ai noștri: prieteni, colegi, cunoscuți, dar și pentru necunoscuți. Deschid cartea primită și citesc Cuvânt înainte. Este despre Învierea lui Lazăr, despre învierea noastră din moarte. Nimic nu este întâmplător.

Rodica Dascălu

24 aprilie 2021

periodic îmi fac un control al inimii. să văd dacă lăcașul iubirii pulsează în același ritm cu universul. așez filele medicale într-o anumită ordine, în funcție de diagnostic. deodată, un gând se înfiripă, nu-mi dă pace. oare, cum am reușit să „colecționez” un număr atât de mare de: răni, dezamăgiri, traume? nu cred că, prin boli și mai ales prin cele grave, Dumnezeu ne pedepsește. El este Iubire. având mereu în minte cuvintele părintelui Pantelimon de la Oașa, încep să deslușesc felul cum Dumnezeu ne mângâie. prin încercări, o boală, o despărțire sau o pierdere de orice fel, El dorește să ne ofere daruri. binele divin nu este compatibil cu un suflet închis, indiferent, ancorat prea mult în lutul existenței. acum, văd încercările trăite precum niște lecții predate la o altfel de școală. înălțarea trăirilor la nivelul harului cere răbdare. acceptare. iertare. iubire. încep să întrezăresc rostul. privesc etapele parcurse dintr-o altă perspectivă. un lung șir de sfaturi părintești, mesaje de încurajare și infinite dovezi de încredere se perindă cu încetinitorul, ca și cum aș trăi un miracol. toți acei nori cenușii, gata să cearnă asupra mea o ploaie amenințătoare, se transformă într-un stol de păsări albe. sau poate sunt îngeri. zborul lor împrăștie lumină ori de câte ori cineva pornește să caute calea transfigurării durerii.

Rodica Dascalu
21 aprilie 2019 ~

prezența copiilor înviorează peisajul cu arbori.
primăvara târzie plină de muguri freamătă.
ascult uimită glasurile zglobii. cântecul
păsărilor, aproape estompat.
copiii, vlăstare vii, apoi arbori în devenire,
își vor picta propria coroană în timp.
prin roadele talentului vor țese
o altă realitate. vizualizez șuvoiul vieții.
curge impetuos. i-ar dori oprirea pandemia.
viața continuă.
ne sincronizăm cu însuși viul cosmic.
numai așa înfruntăm obstacole.
depășim margini,
atingem trepte lăuntrice.
două fetițe mângâie cu duioșie
doi puieți de brad plantați de curând.
copii și brăduți, la fel de înalți.
vor crește împreună.

Rodica Dascălu

13 aprilie 2021

mi-e sufletul greu, precum aripile unei păsări surprinse pe câmp de o ploaie torențială. ce pot face să nu-mi pierd bucuria? o simt încă vie într-un cotlon al inimii, împrăștiind câteva raze palide. primăvara țâșnește prin mii de muguri. alerg aproape de la un arbore la altul, în parcul singuratic. în câteva zile se va întâmpla o minune, explozia multicoloră a florilor. e minunată prietenia copacilor. ei îți ascultă tumultul gândurilor. sunt discreți. nu îți reproșează. nu te rănesc, ei înșiși fiind plini de răni. sunt fericiți că le ești în preajmă și îi admiri. astăzi, pe lângă prietenul meu prețios, mălinul încovoiat de o iarnă prea grea, am aflat la câțiva pași distanță o poveste emoționantă. observ silueta unui alt mălin, având tulpina aplecată, frântă brutal din rădăcină. dar pomii ca și oamenii nu acceptă să moară așa ușor. în cădere, mălinul descoperă o soluție salvatoare, un pin. poate de aceeași vârstă, dar drept, maiestuos, cu o coroană vie, foșnitoare. mălinul se oprește din cădere. se sprijină de trunchiul puternic al pinului și rămân împreună. aproape îngenungheat își urmează destinul. crește, înmugurește, înflorește și chiar rodește. o îmbrățișare demnă de lumea oamenilor. pinul are încă o coroană, pe cea a mălinului, ale cărui ramuri sunt orientate spre pământul ce îi hrănește deopotrivă. dar minune, vârful crengilor se înalță, în căutarea luminii. cerul îi veghează și le binecuvântează prietenia. dacă iubim natura, ea ne vorbește. nu sunt puține poveștile ei… o bucurie fără motiv mă inundă…

Rodica Dascălu

12 aprilie 2021

12 aprilie 2021

merg pe aleea grădinii și șoptesc: îți mulțumesc, Doamne, pentru o nouă primăvară! simt căldura respirației Tale prin fiecare celulă a inimii. îmi ești atât de aproape încât oprindu-mă din alergare, Te recunosc în liniștea profundă a naturii, tulburată ușor de trilurile păsărilor. te văd în poienița cu toporași, în galbenul tufelor de forsiția și în orice rază de soare. mă bucur când îmi văd umbra. e dovada vie că trăiesc. iartă-mă, dacă, absorbită prea mult de împlinirea propriilor dorințe, uit de Tine. îmi dai putere când celălalt este pe primul loc în sfera frământărilor, iar eu învăț să uit de îngrijorările mele. e singura cale de a ajunge la Tine. doar atunci pot accesa darul, o infinitate de lumi ce abia așteaptă să se trezească la viață…

Rodica Dascalu

9 aprilie 2021

motto:
”Şi numai când pămantul vă va cere ce i trupesc în voi,
veţi dansa cu adevărat.” Kahlil Gibran

~ la plecarea unei mame ~

copila șoptește: vă rog, aș vrea
să o mai pot privi, măcar o dată!
nu e posibil, vine răspunsul
stins al celor din jur care
au ales să fie sprijin,
mângâiere.
pășesc îndurerați
în urma unui sicriu închis.
mama nu mai poate privi cerul.
nu-și mai poate lua rămas bun.

ușile bisericii sunt larg deschise.
la câțiva pași distanță, doi preoți
slujesc, își stăpânesc cu greu emoția.
fiica cea mare găsește tăria în ea însăși
să mulțumească mamei.
cuvintele rostite sunt energie.
un fior îi străbate întreaga ființă,
îi va purta vie recunoștință.
va avea grijă de sora mai mică.
câteva candele luminează. pâlpâie.
primăvara continuă să aprindă
mugurii pomilor pe care ea,
cea care a trecut hotarul,
i-a sădit în curtea casei.
spera din toată inima
să le admire florile,
să-i vadă cum
rodesc.

chiar dacă nimic nu va mai fi la fel,
lucrarea solidă, căreia mama
i-a pus temelie, va dăinui
mai mult decât fragila
picătură de sânge.
două surori îmbrățișate suspină.
tatăl le cuprinde cu brațele
sale vlăguite de boală
învăluindu-le.

Rodica Dascalu
7 aprilie 2021

”Principalul nu e gloria, nu e strălucirea, nu e ceea ce visam eu, ci puterea noastră de a îndura. Să ştii să-ţi porţi crucea şi să-ţi păstrezi credinţa.” _ Anton Cehov, Pescăruşul

cine sunt? un om care își poartă crucea. uneori, durerea se cuibărește, crește asemeni bulgărelui de zăpadă, rostogolindu-se. când uiți că viața îți este partener, încercarea rodește. fructele ei se numesc deznădejde, boală, alunecare în abisul singurătății. te învârți într-un cerc fără ieșire. așa se întâmplă când nu ești în dialog cu Dumnezeu. când ai încredere în viață, partenerul tău subtil, descoperi ființa interioară. adică ai acces la intuiție. poți anticipa situații. dovedești rezistență la intimidare. ai însușirea de a lua decizii. privești frontal piedicile ivite. treci mai ușor prin momente limită, chiar dacă acestea îți cer asumarea unui risc major. sau alegerea celui mai eficient drum dintr-o multitudine de soluții posibile. dacă vrei să supraviețuiești va trebui să depășești margini, să respiri în același ritm cu viul cosmic. procesul e rapid. timpul pare tot mai scurt. devin atentă. ascult. învăț. accept. după fiecare ieșire la liman apar scânteieri de bucurie, fulgere răzlețe, ce rescriu cu răbdare o harta interioară. calea spre sursă e atât de îngustă încât nu pot merge doi decât dacă formează un întreg. scrisul în propriul suflet, în permanentă relație cu celălalt…

Rodica Dascălu
5 aprilie 2021

purtată de adierea începutului,
primăvara umple inimi cu petale.
o povară greu de înțeles ne apasă.
umerii noștri fragili, tot mai încovoiați.
în lume e atâta haos încât,
chiar străduindu-ne să ieșim
din labirint, neliniștea pasului în
gol există, nesiguranța zilei rămâne.
doar anotimpul învierii mai poate
alunga ceața. primăvara își vede
de drum. trezește universul
la viață împrăștiind lumină.
ochii prind căteva raze.
trăiesc din plin seninul clipei.

Rodica Dascalu
2 aprilie 2021

e miezul nopții. începe timid
sărbătoarea Bunei Vestiri.
să punem pâine și sare
pe pragul casei
hrană pentru îngeri.
sau poate ar fi bine să presărăm
hrană sfântă pe prag de suflet.
deschidem ușa celor care
aduc vești bune. suntem
mereu în așteptare.
dizolvarea lumii continuă
în ritm alert. tic-tac. tic-tac.
eu și tata, cândva împreună.
tăcerea era adâncă, stranie.
ceasul neobosit puncta trecerea.
acum alt ceas, același mesaj.
timpul nu mai are răbdare.
oare vom ști vreodată
ce este iubirea?

Rodica Dascălu
25 martie 2021

Ieri, 22 martie 2021, dimineață devreme, m-am plimbat pe aleile singuratice ale Parcului Cancicov. Deși atmosfera este gri-cenușie, viața se simte pulsând pretutindeni, în gazonul verde, în fiecare arbore și în fiecare tulpină de trandafir. Dacă vrei, poți auzi sevele cum se pregătesc. Sau cântecele păsărilor, atât cât le poți desluși. Croncănitul ciorilor este mai strident ca niciodată. Astăzi am privit ciorile cu bunăvoință. Sunt harnice, poartă în cioc frunze sau crenguțe uscate și își repară cuiburile. Vizita mea în parc a avut un scop precis. Să văd ce face mălinul încovoiat de zăpezile de altădată, de povara timpului. Anul trecut, intrarea în parc a fost interzisă, chiar în perioada de înflorire a mălinului, la începutul lunii aprilie. Mi-a părut rău că nu-mi pot vedea copacul preferat înflorit. Stând la fereastră, visam la florile lui mici, grupate în buchețele albe, frumos mirositoare. Acum, crengile mălinului sunt pline de muguri. M-am bucurat să-l revăd. I-am fotografiat silueta aplecată. Privindu-l am încercat sentimentul că îmi face o invitație la smerenie, tăcere, reflecție…
Am aflat că ieri a fost Ziua Parcului Cancicov…
Într-o zi de 22 martie, în anul 1935, s-a emis certificatul lui de naștere…

La mulți ani bătrânei noastre grădini!

Rodica Dascalu
23 martie 2021