Părintele Vasile Radu a plecat la Ceruri.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Biserica „Sfântul Gheorghe” se află la doi pași de blocul unde locuiesc. Au trecut mulți ani până când, copleșită de griji, de boală și neputințe sufletești, m-am hotărât să-i trec pragul. Am pășit cu evlavie în sfântul lăcaș. Mergeam și până atunci, destul de rar. Aprindeam lumânări. Mă rugam.
La sfatul unei bune prietene, prin anul 2000, am ajuns pentru taina Sfintei Spovedanii la preotul Emilian Gălușcă. A fost o întâlnire izbăvitoare. Dumnezeu să-l odihnească! M-a încurajat, spunându-mi că niciodată nu e târziu să te întorci cu fața spre Iisus Hristos. Apoi, treptat, am început să vin la Sfânta Liturghie. Au urmat: Taina Sfântului Maslu și Acatistul Maicii Domnului. L-am admirat mereu pe preotul Radu Vasile, preotul paroh de atunci, purtându-i un respect deosebit. Era un moment al slujbei, punctul ei culminant, când, cu mult har, părintele cânta dumnezeiește: „Luați mâncaţi, Acesta este Trupul Meu, Care Se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Beți dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.”
Era atâta har, emoție și trăire în acel glas încât instantaneu începeam să plâng. Simțeam mângâiere și alinare. „Grija lumească să o lepădăm.” Dumnezeu era acolo, printre noi, și ne ridica de pe umeri povara, neliniștea, îndoiala. Parcă ne șoptea să nu deznădăjduim. Totul va fi bine. Am mers la multe biserici, în alte locuri din țară, dar starea lăuntrică, plină de taină, pe care o trăiam ascultându-l pe preotul Radu Vasile mi-a rămas vie pentru totdeauna. Unică. Profundă.
Apoi era slujba din Duminica Învierii, aceeași emoție. Un cuvânt, o binecuvântare. „Să fiți fericită!”, mi-a spus. Și privirea părintelui, ațintită mereu pe deasupra capetelor noastre. Vedea ceva ce noi nici măcar nu puteam întrezări.
Acum, simt cum cineva drag și foarte apropiat sufletului a plecat la Cer. Să se roage pentru noi, cei care trăim într-o lume aflată în derivă, la răscruce de drumuri.
Vă mulțumim, părinte Radu Vasile! Odihnă veșnică! Condoleanțe familiei!
*
Rodica Dascalu, 19 mai 2021 ~

Imagini: Preotul Vasile Radu și preoții Bisericii „Sfântul Gheorghe” Bacău ( preot paroh Gheorghe Chirica, preot Constantin Gherasim, preot Ciprian Ignat, preot Ioan Butuc )

pentru cel rămas corigent
iar și iar la școala vieții
ușa cosmică
se poate închide.
vei continua să exiști
fără a mai avea un umăr
pe care să-ți apleci fruntea
tulburată de gânduri, emoții.
într-o zi vei obosi să mai lupți
pentru supraviețuire. ești înfrânt.
afirmi fără șovăială:
viața este partenerul meu,
însăși ființa pe care o descopăr
călătorind într-un neștiut labirint.
e posibil să vă întâlniți târziu
sau poate niciodată.
când tu și viața veți fi în armonie
universul își va deschide uriașul portal.
cel care s-a împăcat cu sine, cu neamul,
cu natura are acces la infinite soluții.
știi cine ești
îți cunoști menirea
e timpul să acționezi.
bazează-te pe tine însăți
și nu uita să ai mereu o sursă
de rezervă. din ea îți vei absorbi
seva pentru a-ți șlefui darul primit.

Rodica Dascălu

19 mai 2021 –

se furișează printre crengi lumina.
privind spre fereastră, nucul
îi vorbește salcâmului
despre singurătate sau despre
cât de greu i-a fost omului. l-a
ținut captiv în sine însuși pandemia.
de astăzi suntem liberi. ne descoperim
chipul. soarele tânjea să ne aducă alinare.
suntem palizi. cearcăne adânci ne împodobesc
obrazul brăzdat de griji. trăim mereu în așteptare.
într-un parc secular, zeci de nuanțe
de verde îți îmbată simțurile.
cel mai albastru cer te îndeamnă
să faci fotografii, să fie o amintire
pentru
mai târziu când
castanii vor înflori iarăși.
numai tu nu vei mai fi să-i admiri.
anii au trecut, chiar așa unde s-au dus?
tineri îndrăgostiți te privesc zâmbind
îngăduitor. nici nu bănuiesc cât de iute
se perindă zilele, anotimpurile, anii. zâmbim
și noi amintindu-ne cum îi priveam pe cei mari:
ai văzut cât sunt de bătrâni, au treizeci de ani.
e ziua familiei și, cu recunoștință, pentru
fericirea că suntem, mulțumim.

15 mai 2021 ~
Rodica Dascălu

liniștea dimineții se așază
precum o pulbere fină aurie.
un mănunchi firav de maci,
câteva fericiri. e tot ce ai strâns.
retrăiești starea de euforie pe care
ai aflat-o în vârful muntelui, un reper
al bucuriei. vezi oglinda apei, conturul.
urmărești cum izvorăște râul, albia lui.
în după-amiaza aceleiași zile ești acolo,
în peisaj. astfel de clipe rămân definitiv.
universul mare se restrânge. ai cuibul
tău unde ferestrele, obiectele proprii
capătă onoare și noblețe. într-un
ungher întunecat, la lumina unei
lumânări te rogi pentru tine,
pentru pacea lumii. cuvintele
tale vor primi răspuns
sau poate nu.
exersezi creativitatea
un spațiu generos se deschide.
prin smerenie te vei ridica
deasupra încercării.
mintea atotcuprinzătoare percepe
altfel realitatea. ești tu însăți un vas
pregătit pentru a primi darul cosmic. să
nu invadezi spațiul celuilalt, ți se spune.

Rodica Dascalu

12 mai 2021

când treci pe sub Sfântul Aer,
icoană a înmormântării lui Iisus,
se spune că egoul accentuat moare
iar odată cu Învierea Lui și tu vei renaște.

îți este atât de greu să-i adresezi un cuvânt
încât preferi să-i vorbești în gând. în liniște.
îți este imposibil să-i dai un semn deși
ați trăit împreună zile pline de miez.
au fost clipe când i-ai promis:
poemele pe care le scrii în cartea
vieții vor fi pe primul loc în inima
mea. acum, după atâta timp, păstrezi
aceeași convingere. fără aproapele tău
nu poți înainta pe sinuoasa cale a destinului.

iată, de ce sunt nedumerit, Doamne.

Rodica Dascălu

3 mai 2021

grădina casei părintești devenea
un mic rai în fiecare primăvară.
acum admir un copac înflorit
în parcul orașului și
uit unde mă aflu.
îi spun fiului meu: târziu,
peste ani, așază-te la umbra
unui arbore inundat de flori albe.
ei îmi vor supraviețui. amintește-ți
un gest, o emoție pe care am
trăit-o împreună, o stare.
voi veni negreșit
sub forma unui fir de iarbă
sau poate voi fi o păpădie ori
câteva picături fragile de rouă,
mărgăritare ce se destramă
la cea mai mică adiere.
timpul își va opri curgerea.
ne vom îmbrățișa strâns, cum
obișnuiam în zilele noastre senine.

Rodica Dascalu ~
3 mai 2021

în fiecare zi lumea este iarăși creată
sub blânda mângâiere a luminii.
în zori gândurile nopții devin muguri.
se aprind pe ramuri. ești un pom al vieții.
firea ta este cea a unui om senin.
îți vei folosi imaginația,
ghidul potrivit, în călătoria spre
orizontul nemărginirii sau vei tânji
mereu să atingi vârful muntelui.
spiritul ți-e presărat cu ghimpii neîncrederii.
vei înainta cu trudă, te vei poticni la fiecare pas.
pielea catifelată a nopții îți va fi obstacol.
nu observi modelul floral,
pete vii de culoare,
tot atâtea ferestre deschise
către nevăzutul plin de taine.
dar când vei vedea explozia de flori
a unui mălin să știi că ai primit răspuns
la rugăciunea îndelung rostită în clipe
de încercare. nu mai erai atent la semne
gândindu-te: și tăcerea este un răspuns.

Rodica Dascălu

30 aprilie 2021

printre copacii grădinii vântul adie ușor. îi simt respirația proaspătă. frunzele fragede și florile delicate par niște aripi, gata să se înalțe și, o dată cu ele, întreaga pădure abia trezită din amorțeală. universul, această energie domoală, e cuprins de febra înnoirii. primăvara, iată, a devenit biruitoare asupra iernii. mătură crengile și frunzele uscate. acoperă solul cu o pătură verde, viu colorată cu păpădii, toporași, iar cât de curând cu trandafiri catifelați. seva continuă să urce din adâncuri. tot acest flux năvalnic mă amețește puțin, dar treptat mă cuprinde în mreaja lui. trăiesc un sentiment ciudat. mi-e dor de ceva înalt, esențial. de ceva nelămurit care nu-i din lumea imediată. văd cum orașul sufocă pământul, prin clădirile sale, locul unde aerul și oamenii sunt parcă într-o colivie. claxoanele mașinilor țin să ne atenționeze că alergarea spre nicăieri nu a încetat. a fost doar o părere. grădina lasă pământul să respire, eliberează toate energiile, toate forțele. doar aici întrezăresc o lume adevărată ale cărei tainice nervuri creează o vrajă. simt că am aripi precum ale păsările iar zborul, zborul interior, la fel de spectaculos. mă scutur de cenușiul zilei. să scap de timp, să ies din timp, să economisesc timp. timpul care nu iartă pe nimeni. nici nu știu când am ajuns spre apus. neputințele încep să mă țină strâns în fașa lor nevăzută. călătoria lăuntrică mă salvează.

Rodica Dascălu

28 aprilie 2021

mă îndeamnă
să fac un exercițiu
de imaginație, o anticipare.
există viață și după pandemie.
gândul că vom retrăi
normalitatea e o iluzie.
pandemia Corona
se va sfârși în curând
cum orice anotimp se stinge
treptat pentru a renaște altfel.
dar cum rămâne cu pandemiile
ascunse: poluarea, foametea.
schimbarea. numai așa poți
face alegerea cea mai
eficientă din evantaiul
de provocări,
o alternativă viabilă,
alta decât cea existentă.
fară a avea încredere în viață
nu sunt altceva decât un om
inert deși biologic vorbind
sunt încă vie.

Rodica Dascalu
27 aprilie 2021

o durere îndelungată căreia
nu-i găsești semnificație
îți poate împietri inima.
simți cum o stâncă te apasă.
dă piatra la o parte,
ți se pare că auzi.
fulgerător, te trezești din somn.
un pescăruș bate din aripi
tulburându-ți aprig sufletul.
se aude un cântec dinspre
locul difuz unde cerul
atinge marea.
îți ridici privirea.
e uimitor cum se înalță
iedera pe zidul despărțitor.
pentru câteva clipe ieși din timp.

Rodica Dascalu

24 aprilie 2021