luna plină maiestuoasă

stelele răzlețe

luminează seninul din noapte

îndemn la visare

îmi ghicește gândul luna

joc fantastic

o scară de mătase mă îmbie să urc

călăuză spre înalt îngerul păzitor

privesc în urmă

n-aș vrea să uit de unde-am plecat

dacă rătăcesc drumul

să știu să mă întorc la matcă

prilej de nou început

tresar

devin conștientă

de călătoria interioară

urc spre ființa din adânc

drumul început cândva

devine tot mai anevoios

precum escaladarea

prin viscol furtuni

a unui munte cu panta abruptă

îmi zdrelesc genunchii

lacrimi de neputință curg

rătăcesc drumul

îmi lipsește călăuza modelul

aud glasul Celui care spune

Eu sunt Calea Adevărul și Viața

obstacolele rămân

învăț mergând

le depășesc

inima devine lăcașul

unei forțe care prin simplul fapt că există

alungă întunericul

urc spre înalt și descopăr

izvorul de înțelepciune al vieții

în mine însămi…

Dascălu Rodica / Lună plină /