Mi-e dor de mine cea de demult,

În mediul mirific al copilăriei,

Aveam un anume talent de a trăi simplu,

Anii au trecut, m-am îndepărtat de perioada aceea,

Când, dacă o gâză își rupea o aripă, plângeam…

Am început să pășesc indiferentă prin viață,

Convinsă fiind că A AVEA este tot ce contează.

O mână din înalt dorea să mă salveze

Să-mi modeleze sufletul,

Să-nțeleg că A FI e chiar sensul vieții…

Și testele au venit în avalanșă

Sub diverse chipuri, al părăsirii de către un prieten

Cel mai adesea,

O boală…

Corigentă mereu la lecțiile vieții,

Percepând că totul se repetă,

Întocmai ca la o școală adevărată,

M-am întors spre mine însămi,

Să găsesc răspunsuri

La lecțiile ce nu conteneau să trezească în mine

Reflecții și întrebări…

Într-o zi, fericită,

Credeam că m-am trezit,

Și,

Că prin călătoria-n adânc am aflat liniștea dătătoare de viață.

Dar m-am înșelat,

La cel mai mic obstacol,

Tot ce-am clădit se prăbușește,

Dar ceva tot s-a schimbat:

Am învățat

Să nu zăbovesc prea mult în genunchi

Și ridicându-mă,

Să accept că chiar în suferință,

Există viață și bucurie de A FI…

/ Rodica Dascălu, Lecții /