motto:
”Şi numai când pămantul vă va cere ce i trupesc în voi,
veţi dansa cu adevărat.” Kahlil Gibran

~ la plecarea unei mame ~

copila șoptește: vă rog, aș vrea
să o mai pot privi, măcar o dată!
nu e posibil, vine răspunsul
stins al celor din jur care
au ales să fie sprijin,
mângâiere.
pășesc îndurerați
în urma unui sicriu închis.
mama nu mai poate privi cerul.
nu-și mai poate lua rămas bun.

ușile bisericii sunt larg deschise.
la câțiva pași distanță, doi preoți
slujesc, își stăpânesc cu greu emoția.
fiica cea mare găsește tăria în ea însăși
să mulțumească mamei.
cuvintele rostite sunt energie.
un fior îi străbate întreaga ființă,
îi va purta vie recunoștință.
va avea grijă de sora mai mică.
câteva candele luminează. pâlpâie.
primăvara continuă să aprindă
mugurii pomilor pe care ea,
cea care a trecut hotarul,
i-a sădit în curtea casei.
spera din toată inima
să le admire florile,
să-i vadă cum
rodesc.

chiar dacă nimic nu va mai fi la fel,
lucrarea solidă, căreia mama
i-a pus temelie, va dăinui
mai mult decât fragila
picătură de sânge.
două surori îmbrățișate suspină.
tatăl le cuprinde cu brațele
sale vlăguite de boală
învăluindu-le.

Rodica Dascalu
7 aprilie 2021