Călătorim cu mașina spre Sinaia. Ne oprim pentru un mic popas la marginea unei păduri din apropiere. Privesc copacii. Stejari, fagi, mesteceni, arțari, dar și câțiva brazi, pini, molizi. Sunt unici, precum oamenii. Diferă forma tulpinii, a coroanei, a frunzelor, a fructelor. Chiar și felul în care frunzele reflectă lumina e mereu altul. Unele par sidefii, altele par a fi strălucitoare iar acum, la început de octombrie, sunt mai ales aurii. Împreună, brodează o adevărată tapiserie. Prin foșnetul lor, frunzele parcă ar șopti o poveste despre vremelnicia existenței. Uneori, la cea mai mică adiere, cântă. Crengile grele de brad, veșnic verzi, aparent neclintite, bat ritmul, legănându-se. Se înfiripă suave armonii, iar eu admir în liniște o ploaie mai puțin obișnuită, cea a frunzelor galbene, roșiatice, ovale, aciculare sau rotunde. Ici-colo, se desprind. Nu pică pur și simplu în linie dreaptă, ci, prelungindu-și căderea, alunecă în spirală. Sau, ajutate de curenții de aer, plutesc, apoi dansează ușor, amintindu-și. Au fost mai întâi muguri aprinși, apoi frunze brăzdate de nervuri complicate precum căile lumilor interioare. Numite și laboratorul arborelui, ele au hrănit florile, fructele. E greu de înțeles cât de repede s-au perindat anotimpurile. Frunzele își încep pregătirile pentru ultima călătorie. Măreață și de neegalat în frumusețe, pădurea multicoloră așteaptă temătoare căderea brumei. Pentru a îmbrățișa pădurea, ce își pierde zilnic din intensitate, trăiesc starea de smerenie. De-aș fi bănuit, măcar pentru o clipă, infinitul din mine și însușirea lui de a cuprinde! Miracolul se produce. Nu mai sunt singură. Om și natură, mereu împreună, pe drumul vieții. Naștere, moarte, renaștere, înviere.…
Natură îmi dezvăluie, de fiecare dată, ceva tainic, subtil. Un crâmpei din ceea ce văd devine parte din sufletul meu. Nu descoperirea unor peisaje noi mă atrage ci mai degrabă un alt mod de a privi în jur. Pe măsură ce pașii existenței mă poartă în lume, oferindu-mi prilejul de a vizita parcuri, crâmpeie de pădure, muzee sau străzi mai vechi și mai noi, continuă și călătoria interioară. Renunț la prea multele șovăieli. Dincolo de negru și alb, de frumusețe și dizarmonie, de iubire și indiferență, mă aliniez făgașului firesc al curgerii.
Ascult povestea învăluită în mister a Casinoului Sinaia, vechi de peste un secol. Mă simt prinsă în păienjenișul gândurilor. Credeam că doar oamenii au un rost în marea arhitectură a existenței. Acum sunt convinsă că fiecare loc are o poveste, purtând amprenta perioadei pe care a traversat-o. Orice clădire este expresia vie a epocii, dar și a spiritului celor care au locuit, au iubit, au creat, au trădat și au suferit între zidurile ei. Ea trăiește și prin cei care, cândva, i-au trecut pragul. Pereții păstrează timbrul vocilor, acordurile unui pian, vibrația rostirii cuvintelor. Fotografiile în alb-negru, înfățișând portrete sau scene de viață, aduc la lumină piese dintr-un puzzle uriaș, realitatea însăși. Trecutul, fie el personal sau cel al unui neam, are rolul de a mărturisi. Sunt însușiri sau trăsături negative ascunse sub văluri grele de timp. Din când în când, acestea vor să respire. Să transmită ceva esențial. Să fie acceptate.
Astăzi am făcut o incursiune în istoria orașului Sinaia, ale cărui începuturi se confundă cu istoria celei mai vechi clădiri din oraș, o reședință de vară construită la dorința fiicei domnitorului Barbu Bibescu-Știrbey. Proprietatea Alinei Știrbey și a generalului Emanuel Florescu, un adevărat castel, poartă semnătura arhitectului olandez Josef Jacob Schieffleers.
Nu aș putea spune de ce am ales să vizitez Muzeul Orașului Sinaia, găzduit de celebrul Castel Știrbey. Nu doresc să pătrund în taina istoriei familiei Știrbey și nici în profunzimea istoriei orașului. Acest fapt cere răbdare și documentare intensă. La intrare în clădire, tânărul muzeograf îmi spune, pe un ton neutru:
– Începeți să vizitați, vă rog, mai întâi, latura dreaptă, respectiv Salonul aristocratic, apoi coborâți scara interioară la subsolul muzeului. După revenire, vă sfătuiesc să vedeți celelalte exponate de la parter și să finalizați călătoria în timp, vizionând latura stângă a castelului, respectiv perioada comunistă.
Sunt singurul vizitator și urmez întocmai sfatul primit. Îmi arunc o privire în salonul mobilat în spiritul epocii începutului de secol XX. Cobor pe scara interioară din lemn lăcuit, sprijinindu-mă ușor de balustradă. Mi-e teamă. Am coborât câteva spirale. Nu văd semne încurajatoare. Treptele scârțâie supărător și par nesfârșite. Bănuindu-mi neliniștea, lumina aurie a toamnei pătrunde printr-o fereastră. Cu deschidere asupra unui platou cu gazon verde, presărat cu frunze ruginii. Îndrăznesc. Îmi urmez drumul început. După parcurgerea altei spirale, ajung în subteran. Ziduri masive din piatră despart spațiul subsolului în încăperi dreptunghiulare, de mici dimensiuni, iluminate palid. Înaintez cu atenție. Sunt afișate și expuse informații, documente, efigii, machete. Zăbovesc câteva minute în fața Arborelui genealogic al familiei Știrbey. Privesc și alte secvențe, aparent nu au legătură între ele. Sunt lumi care uneori se suprapun, se intersectează, se potențează reciproc… Când am ajuns la intrarea în Sala Media, cufundată în întuneric, aud cum scara geme sub pașii cuiva neștiut. Prind curaj. Nu voi mai fi singură în explorarea acestui univers necunoscut. Tocmai trăiam un moment de maximă tensiune, gândindu-mă dacă nu cumva ar fi cazul să renunț. Reușisem să-mi înving cu greu frica în fața unui perete, acoperit cu blana imensă a unui urs și a altor trofee. Auzindu-mi bătăile inimii, mult prea accelerate, Dumnezeu mi-a trimis un înger pentru a-mi alunga neliniștea. Pe culoarul complicatului labirint întâlnesc chipul blond și luminos al unei doamne, sosită și ea în vizită la muzeu. Totul a devenit mai ușor. Am aprins lumina în Sala Media, unde scaune verzi și negre aliniate în fața unui ecran mare își așteptau vizitatorii. A urmat o incursiune în istoria sporturilor de iarnă, specifice orașului. O minunată expoziție de fotografie în culori demne de lumea nevăzută a raiului, având tema „anotimpuri”, ne aștepta la finalul călătoriei. După o scurtă ezitare, găsim scara salvatoare, ce ne poartă spre lumina zilei. Ultimul popas îl facem în camera destinată perioadei comuniste a orașului. Ne întâmpină simboluri specifice, uniforme de șoimi și pionieri, fotografii alb-negru, vizite de lucru, întâlniri… Telefonul mă anunță că spațiul de stocare e plin. Mărturiile aceastei perioade, pe care am trăit-o din plin, sunt ancorate definitiv în memorie. La plecare, îmbrățișez îngerul trimis în ajutor și ca orice înger adevărat îmi spune:
– Știți, eu nu am telefon, Facebook sau adresă de e-mail, adăugând pe un ton nostalgic: cât de simplă era viața fără avalanșa de neoprit a tehnicii!
A rămas doar adierea trecerii unui suflet frumos. Mă opresc și, în liniște, îmi dau seama că, de fapt, astăzi am călătorit în interiorul ființei. Acolo, în adânc, sunt multe zone neexplorate. Acum, am înțeles de ce am ales să fac această călătorie.
Continuând să vizitez și alte obiective turistice din oraș, trăiesc o gamă variată de sentimente. Frica, extazul, bucuria, admirația, compasiunea, mila, neputința, toate există în mine. Uneori sunt ascunse în camere încuiate cu lacăte grele, ale căror chei nu sunt ușor de găsit. Mi-e teamă, oare, să mă văd așa cum sunt? De exemplu, nu aveam nici cea mai vagă idee despre faptul că păsările migratoare au nevoie de ajutorul și protecția noastră, a oamenilor. O expoziție intitulată „aripi frânte”, organizată în spațiul special amenajat al „Muzeului Rezervației Bucegi” din Sinaia, mă provoacă să trăiesc un moment de conștientizare. În vitrinile cu exponate, în dreptul fiecărei păsări se aude un „strigăt”. Printr-un text scurt, simplu, fără reproș, păsările ni se adresează. Nu ne dăm seama că, prin felul nostru de a fi, le văduvim de bucuria zborului. A vizita o expoziție, indiferent de tema propusă, înseamnă a avea curajul să privești în propriul suflet. Îndoiala, lipsa credinței sau a unui ghid spiritual sunt factori care te opresc să aprofundezi căutarea. Parcurgerea drumului sinuos spre cunoașterea lăuntrică nu este nici simplă și nici ușoară. Dar merită să încerci. Niciodată nu știi ce colț întunecat va fi brusc iluminat. Iată un astfel de text, al cărui autor îmi este necunoscut. L-am copiat drept exemplu.
„Ciocârlia de câmp:
– E primăvară. Se încheie o perioadă lungă de așteptare. Mă grăbesc să părăsesc țărmurile Africii. Urmează anotimpul cel mai dorit al anului, anotimpul regăsirii. Al familiei, al ciocurilor mici care ciripesc înfrigurate în cuib, așteptând hrana. E anotimpul în care fac inimile oamenilor să zâmbească, cu zborul meu avântat spre soare și cântecul măiastru. Ei mă iubesc atât de mult încât le asemuiesc cu mine pe cele mai bune cântărețe ale lor… Dar, ce s-a auzit? O împușcătură! Vrăbiile speriate îmi spun:
– Ascunde-te! Vânătorii au ieșit din umbrele pădurii!
Ce priveliște! Rudele mele, aleasa mea, nu mai sunt decât ghemotoace însângerate, înghesuite în genți. Unde pleacă? Încerc să înțeleg ce vorbesc oamenii, dar viersul lor mi-e străin. O gaiță mă lămurește, ea știe glasurile oamenilor și… grozăvie! Cei dragi mie nu mai sunt decât mâncare. Pentru ființele astea ce seceră cu atâta nepăsare familii întregi. Auzi, mâncare! O delicatesă plătită cu bani grei! Mă uit cum dispar în gențile vânătorilor iubiții mei. Am scăpat de data asta, dar primăvara nu mai există în jurul meu. Pentru cine să mai cânt, să construiesc un cuib, să zbor spre soare?”
Și am auzit zeci, sute de strigăte ale păsărilor, implorându-ne să luăm aminte.
Contrar prognozelor pesimiste, cerul continuă să fie senin iar soarele mângâie și astăzi, cu tandrețe, chipurile noastre ușor abătute. Adesea, noi confundăm toamna cu etapa stingerii vieții. Curajoasele păsări ale pădurii, rămase pentru a înfrunta iarna, încep un dialog vesel, delectându-ne cu ciripitul lor primăvăratic. Este începutul unui lung șir de întâmplări fericite. Inima își deschide larg brațele pentru a se bucura de liniștea unei mănăstiri. De pâlpâirea făcliilor aprinse pentru vii și adormiți sau de pașii măsurați ai unor regi și regine, care străbat în tăcere meandrele timpului. Susurul pârâului, coborând zglobiu treptele de piatră, se adaugă alaiului culorilor. Soarele grăbit să apună incendiază mai întâi pădurea, apoi aruncă o privire prietenoasă castelului falnic, ce își așteaptă, stăruitor, oaspeții. Este imposibil ca vremelnica noastră existență să nu ascundă rosturi mult mai înalte decât cele pe care le percepem la simpla trecere prin lume. Uneori, o clipă de reverie te poate îmbogăți cât să faci față tuturor obstacolelor vieții. Când întâlnim bariere, praguri, opreliști apelăm la rezerva interioară, pentru a trăi, iarăși, răsăritul din noi.
Într-o altă zi, 23 octombrie 2018, revăd împrejurimile Castelului Peleș. Refac un drum parcurs cândva, în iunie – iulie 2015. Nu pot să nu-mi amintesc:
Amiaza unei zile superbe de vară. Drumul spre Castelul Peleș șerpuiește printr-o pădure deasă. Culorile, verde intens. În stânga drumului, un pârâu de munte curge în cascade. Vălul de apă cristalină sclipește, reflectând razele soarelui. O frumusețe magică ne împresoară. Urcăm drumul în tăcere. Fiecare om vibrează diferit la frumusețea peisajului. Privește, ascultă și observă, în felul lui. Înaintez agale pe poteca ce duce la castel, un du-te-vino permanent, dar și o călătorie printre amintiri. Îmi stăruie în minte câteva imagini din timpul primei vizite la castel. Eram copil și mă aflam într-o tabără de pioneri. Mă revăd, mai târziu, studentă, „cu capul în nori”. Aveam, poate, 20 de ani și nu prea știam ce înseamnă să vezi cu inima. Să descoperi esența lucrurilor. Descifrarea tainei misteriosului castel cere o anumită stare. Liniștea interioară este cea care îți permite să pătrunzi sensul evenimentelor, mesajul lor istoric. Familiile regale, care au trăit pe aceste meleaguri, au lăsat urme de neșters. Castelul Peleș și Castelul Pelișor, cele două simboluri ale unei perioade importante din trecutul neamului, vizitate într-o după-amiază de vară, îmi devin hrană spirituală pentru mult timp. Simt că voi reveni în aceste locuri. Emoționantele file de istorie, abia răsfoite, vor să-mi dezvăluie multe alte secrete despre demnitate, artă, cultură, rafinament, patriotism…
Vacanța noastră în orașul Sinaia își numără ultimele clipe. Dansul frunzelor arămii se apropie de sfârșit. Cerul pare nehotărât, nu prea știe ce veșminte să-și aleagă. Și aerul din jur freamătă. Ceva se apropie, se schimbă. Mă plimb agale, savurând clipa prezentă. Pretutindeni, amprente aurii. Crengile desfrunzite desenează forme sporadice pe cerul senin sau cenușiu. Cele câteva frunze rămase, prinse pe ram, trăiesc iluzia veșniciei. Toamna țese cu talent covor ruginiu. Cicatrizează răni. Vindecă. Ropotul ploii, o delicată uvertură. Oare, dureroasele armonii preced teama de vuietul iernii.
Nu! Toamna nu este semnul tristeții. În faldurile amplei ei rochii, cel de-al treilea anotimp al anului poartă jocul viu al fulgilor de nea. Aprinderea primilor muguri, primăvara. Mireasma florilor de câmp, în toiul verii. Ciclul cosmic moarte – naștere își continuă calea spre miezul ființei. Altă variantă nu există. Ușor nedumerită, mă întreb de ce m-am îmbrăcat astăzi în negru. Și umbrela imensă, neagră și ea. Iar eu chiar cred în simbolistica nuanțelor, culorilor. Să fie gândul tainic la despărțirea de acest loc de vis. De imaginea tinereții, tot mai îndepărtată. Sau poate gândul nostalgic la timpul rămas, tot mai scurt…

Rodica Dascălu,
10 aprilie 2022, Bacău