Hermann Hesse ( 2 iulie 1877-9 august 1962 ) scriitor german, laureat al Premiului Nobel pentru literatura pe anul 1946
Dacă, într-o viață de om, are vreun rost să accepți inevitabilul în mod conștient, să savurezi cum se cuvine binele și răul și să-ți cucerești, pe lângă destinul exterior, unul lăuntric, mai adevărat, neîntâmplător, atunci înseamnă că viața mea nu a fost săracă și nici rea. Dacă destinul exterior a trecut peste mine, ca peste toți ceilalați, inevitabil și de zei rânduit, soarta mea lăuntrică a fost chiar opera mea, a cărei dulceață sau amărăciune mi se cuvin și pentru care gândesc să-mi iau toată răspunderea.
(…….)
Dar așa cum simțeam sfânta frumusețe a munților și tot ceea ce simțurile mele au gustat în fiecare zi, ajungând la mine doar printr-un văl și vorbindu-mi doar de la o stranie depărtare, tot așa au apărut între mine și acea suferință, care adesea izbucnea atât de sălbatic, un văl și o blândă înstrăinare și, în curând, am ajuns până acolo încât percepeam atât strălucirea zilei cât și geamătul nopții ca pe niște glasuri venind din afară, pe care le puteam asculta fără ca inima să-mi fie rănită. Mă simțeam și îmi păream asemenea unui cer pe care trec norii, unei câmpii plină cu stoluri în luptă și fie că era dorință și desfătare fie suferință și tristețe, ele sunau mai clar și mai pe înțeles, se desprindeau din sufletul meu si se apropiau de mine din afară, în armonii și înșiruiri de sunete pe care le percepeam ca prin somn și care, fără voia mea, au pus stăpânire pe mine. (….).Și o dată cu amintirea a revenit și acea minunată limpezime, luminozitatea și transparența aproape de sticlă a sentimentelor, dintre care nici unul nu purta mască și nici unul nu se mai numea durere sau fericire, ci însemnau doar forță și sunet și torent. Forfota, sclipirile și lupta simțirilor mele întețite deveniseră muzică.
(………)
Abia acum am putut să văd totul, cu ochii minții, pe scenă, abia acum propria mea flacără m-a izbit și m-a făcut să-i simt căldura; ea nu-mi mai aparținea și nu mai era opera mea, ci avea o viață proprie și se abătea asupra mea ca o fortă străină. Am simțit pentru prima oară acea desprindere a operei de creatorul său, în care nu crezusem cu adevărat până atunci. Opera mea începea să existe, să se miște, să prindă viață; tocmai o ținusem în mână și deja nu mai era a mea, era ca un copil care era prea mare pentru părintele său, care trăia și avea forțele sale proprii, care mă privea independent, cu ochi străini, dar purta totuși numele și însemnul meu pe frunte. Același sentiment contradictoriu, chiar înspăimântător uneori, l-am avut, mai târziu la spectacole.
(……….)
Simțisem uneori și înainte, nelămurit, că viața este greu de trăit. Acum aveam un nou motiv de meditație. Nici până astăzi nu mi-a dispărut sentimentul contradictoriu care își are rădăcinile în ceea ce am descoperit atunci. Fiindcă viața mi-a fost săracă și chinuită, dar altora, și uneori chiar mie însumi, le apare bogată și minunată. Pentru mine existența omului este ca o noapte adâncă, tristă, care n-ar putea fi suportată dacă nu s-ar aprinde ici și colo câte un fulger, a cărui lumină bruscă este atât de consolatoare și de minunată încât secundele sale pot face să dispară anii de întuneric și să le dea un temei.
Întunericul, bezna dezolantă, acesta este circuitul cumplit al existenței zilnice. Pentru ce te trezesti dimineata, mănânci, bei, te culci din nou? Copilul, sălbaticul, tânărul sănătos, animalul, nici unul nu suferă sub povara acestui circuit de lucruri și fapte lipsite de importanță. Pe cel care nu stă mult pe gânduri îl bucură trezitul de dimineată, mâncarea, băutul, el găsește o plăcere în ele și nici nu vrea să fie altfel. Cel care a pierdut această naturalețe caută în timpul zilei, cu aviditate și atenție, acele clipe de viață adevărată, a căror străfulgerare îl face fericit și stinge sentimentul timpului o dată cu toate celelalte gânduri despre sensul și scopul întregii existențe. Aceste momente pot fi considerate cele creatoare, fiindcă ele dau impresia împreunării cu Creatorul, fiindcă în timpul lor simți că totul, chiar și ceea ce alminteri este întâmplător, devine intenționat. Este ceea ce misticii numesc unirea cu Dumnezeu. Poate că tocmai lumina prea strălucitoare a acestor clipe face ca restul să ni se pară atât de întunecat, poate că din cauza fermecătoarei senzații de ușurime și a deliciului plutirii din acele clipe, simțim că tot ce mai rămâne din viață este atât de greu , de cleios și de apăsător. Nu știu, n-am ajuns prea departe gândind și filozofând. Un lucru știu însă: dacă există o fericire și un paradis, atunci ele trebuie să fie o dăinuire nestingherită a unor asemenea clipe și dacă poți atinge această fericire prin suferință și durere purificatoare, atunci nici o suferință și nici o durere nu este atât de mare încât să fugi de ea.
(……….)
Acum gândeam altfel. O zguduire a întregii mele vieți, o jumătate de an de singurătate sufletească și despărțirea conștientă de tinerețe mă schimbaseră. Acum eram de părere că ar fi nechibzuit și primejdios să te amesteci în destinul altor oameni și nici nu aveam vreun motiv să cred în priceperea mea și să mă pot considera un ajutor și un cunoscător al oamenilor, după ce toate încercările mele în această direcție nu-mi reușiseră și mă umiliseră amarnic. Chiar și acum mă îndoisc foarte tare de capacitatea omului de a construi și modela, cât de cât conștient, viața sa și a altora. Poți obține bani, onoruri și decorații, însă fericirea sau nefericirea nu se poate dobândi, nici pentru tine, nici pentru alții. Poți să primești doar ceea ce vine, și poți s-o faci, firește, în chipuri cu totul diferite. În ceea ce mă privea, nu mai voiam să mă silesc făcând încercări de a-mi trece viața, pe furiș, dincolo, pe partea însorită, ci să accept ceea ce-mi era hotărât, să duc totul după putință și să văd partea bună a lucrurilor.
(……….)
În sală s-a făcut întuneric și din adâncuri, spre mine s-a înălțat, solemnă, uvertura mea. Atunci m-am mail liniștit.
Acum, în fața mea se ridica și răsuna, bine cunoscută și totuși străină, opera mea, care nu mai avea nevoie de mine și avea propria ei viață. Plăcerea și strădania zilelor care trecuseră, speranțele și nopțile fără somn, pasiunea și dorurile acelor vremi mi se înfățișau slobode și în alte veșminte, emoțiile ceasurilor de taină sunau în sală, liber și ademenitor, către o mie de inimi străine.
(……….)
Mă duceam adesea până la țărm și ascultam marea gândindu-mă cu uimire și groază, la fel cum o făcusem cu ani în urmă, în prima tinerețe, la hățișul întristător, nebunesc al vieții la faptul că iubirea poate fi zadarnică și că oameni care nutresc gânduri bune, unul față de altul, trec unul pe lângă celălalt, trăindu-și soarta, fiecare pe a sa proprie, de neînțeles; și fiecare ar vrea să-l ajute și să-i fie apropiat celuilalt și nu poate, ca în coșmarurile tulburi, lipsite de sens. (…….) Numai că indiferent cum stăteau lucrurile, gândurile și frământările mele n-au schimbat nimic. Când muzica îmi punea sufletul în mișcare, atunci înțelegeam totul, fără cuvinte, simțeam în adâncul întregii existențe armonii pure și credeam a ști că în orice se ascunde un sens și o lege frumoasă. Chiar dacă era o iluzie, trăiam în ea și eram fericit prin ea.
Hermann Hesse, Gertrud ( fragmente )