deși locul unde mă aflu are ferestre
orientate spre soare, uși ce se deschid
spre ziua de mâine, totuși, percep spațiul
ca fiind o colivie. orice intenție de a afla
raza de senin eșuează. pereții, de neclintit.

o creștere atipică a celulelor
o tulburare a ritmului cardiac
o îngustare a capilarelor
corpul nu trăiește altceva
decât o diminuare drastică
a procesului vital. frica există.
îmi spun: trebuie să fie un drum
care să mă ducă spre miezul ființei!

pentru a recunoaște direcția,
ar fi bine să citesc câteva poeme
de Tudor Arghezi, să ascult Rapsodia
Română a lui George Enescu și, uimită,
să mă opresc pentru a admira Anemonele
sau celelalte flori ale lui Ștefan Luchian.

în lipsa artei, voi ignora drumul
esențial, sensul îmi va rămâne
necunoscut, fără să știu de ce.

Rodica Dascălu

9 ianuarie 2021