în casa copilăriei fac primii pași.
roșul bujorilor prefigurează viața.
fluxul ei începe să curgă prin
vasele capilare. observ
cum firul plăpând răzbește
prin frunzișul veșted.
în mine se naște dorința
de a lucra ogorul cunoașterii.

familia, numele ei – statornicie.
din centrul micului univers,
destinul mă poartă
pe tărâmuri nebănuite.
mi-a devenit cuib chiar
și o țară îndepărtată unde
fiul a ales să rămână o vreme.

un domiciliu al durerii, trupul.
experiența este atât de intensă
încât pe fila aproape albă a inimii
scriu cu emoție cele dintâi cuvinte.

căminul de bătrâni,
loc al înstrăinării unde
bătrânul tată își petrece
ultimii ani. mai mult ca
oricând are o imensă
nevoie de iubire.
trăiește despărțirea
de satul natal ca și cum
cineva i-ar fi retezat fără
milă toate legăturile de sânge.
port pe umeri povara desprinderii.

peste tot am lăsat fărâme din mine.
e timpul să-mi regăsesc ființa.
păstrând doar esența călătoriei,
adevărul se reîntregește din cioburi.

Rodica Dascalu
3-4 martie 2021 ~