în jur, totul prinde a răsări.
primăvara împrăștie culoare.
la început cu sfială, apoi, tot mai intens.
dacă în loc de nuanțe ai auzi vocile unor copii,
în miezul zilei, s-ar naște o minunată simfonie.
trăiești un fel de febră. când te cuprinde,
nu știi de fapt ce îți dorești.
simți pur și simplu o strângere de inimă.
nu este o părere sau o ușoară senzație,
ci chiar o durere autentică. anotimpul renașterii
e umbrit de norul întunecat al exploziilor.
de huruitul tancurilor. de șuierul rachetelor.
nici în coșmarul tău cel mai sumbru
nu ți-ai fi imaginat cum, în plin secol XXI,
porumbelul păcii ar putea fi alungat fără milă.
și rănit. stropi sângerii cad pe clopoțeii primilor
ghiocei. copiii părăsesc tihna cuibului.
tații rămân. mamele își închid
viața într-o valiză. își asumă crucea
creșterii copiilor, pribegind prin lume.
dacă îți este cald, dacă ai lumină
și o felie de pâine, un acoperiș,
există precis cineva, căruia
îi poți mulțumi pentru asta.
căruia îi poți fi recunoscător.
să iubești cerul senin.
să iubești pacea.
să iubești primăvara.
toate sunt întruchipate de înfățișarea delicată
a unei singure flori. o poți vedea, uneori,
în asfaltul drumului, printre ruine
sau într-un strat de cenușă ce fumegă încă.
speranța continuă să fie…

De Mărțișor, să ne fie viața cu speranță, cu pace și iubire!
Rodica Dascalu

28 februarie