E seara târziu. Sunt singură în apartamentul fiului meu. Încerc un sentiment de nelinişte. De obicei, abia aştept să fiu doar cu mine insămi, azi mă simt stingheră în această ipostază. Ascult muzică. Când sunt în Bucureşti descopăr voci speciale. Nick Cave, acum Leonard Cohen. Încep să mă simt mai bine şi încerc să scriu povestea acestei zile. Încărcatura emoţională intensă….
Dimineaţă, frig, ceaţă, mă grăbesc spre Institutul Oncologic Bucureşti. Mă rog în gând, să am şansa unei consultaţii la Profesor, pentru un control periodic. Ca de fiecare dată, când păşesc în holul institutului, privirea îmi este atrasă de panoul alb, uriaş, pe care zeci şi sute de bolnavi îşi aştern gândurile în faţa bolii. Oameni greu încercaţi, dintre care unii aflaţi de mult in lumea îngerilor, îşi exprimă speranţa, nădejdea supravieţuirii. Majoritatea textelor fac referire la credinţă, Dumnezeu, Biblie, învăţarea drumului către noi însine prin relaţiile de iubire cu ceilalţi. Dumnezeu ne poartă mereu in braţe, dar noi suntem orbiţi de griji inutile, nu îl vedem, nu îi simţim tandreţea şi duioşia cu care ne aşteaptă răbdător.
Da, Profesorul vine la cabinet, mult mai devreme decât prevede programul afişat pe usa. 60 sau poate 70 de femei îl aşteaptă cu nerăbdare, o pacientă povesteşte că săptamâna trecută a consultat 102 persoane într-o singură zi. Privesc in jur. Femei de toate vârstele: tinere, mature, cu părul cărunt, unele îşi sprijină trupul vlăguit în baston. Toate doresc să trăiască, să lupte cu această boală nemiloasă. Feţele doamnelor sunt palide, marcate de suferinţă, de lungile şi chinuitoarele şedinţe de chimioterapie, radioterapie şi de intervenţiile chirurgicale repetate. Dacă ar fi doar atât! Controalele şi analizele ce urmează acestor etape, secătuiesc resursele financiare ale acestor femei speciale ce aleg să trăiască. Ele parcurg acest drum sinuos, pentru ele însele, dar şi pentru a-i feri pe cei dragi de suferinţă. Remarc o tânară pensionară, vine la controlul periodic tocmai din Dorohoi. Aşteptarea e lungă si până să-i vină rândul, împărtăşeşte din experienţa ei şi celorlalte paciente care vin la prima consultaţie. – Să ştiţi că această boală este cea mai costisitoare din toate câte există! Gândiţi-vă, eu am o pensie de 800 lei, a trebuit să mă împrumut, să pot face faţă. Apoi adaugă, asemeni unui pedagog la sfârşitul orei de predare: – Să nu uitaţi, aveţi grijă de imunitate, nimeni nu vă dă informaţii despre terapii complementare şi tratamente naturiste.
Într-un târziu apar si două doamne oacheşe, cu fuste lungi şi înflorate, îmbrăcate în cojocele curate si călduroase. Sunt mamă si fiică, vin de la sute de kilometri depărtare. Nu au reuşit sa obţină programare la Profesor.
Mi-am amintit un moment din perioada internării, iunie 2011. Profesorul se apleca cu multă grijă asupra acestor cazuri. Astfel de persoane erau cazate separat in rezerve, le respecta dreptul de a-şi păstra tradiţiile şi obiceiurile. În cazul etniei rome, când cineva este bolnav, întreaga comunitate din care acesta face parte, îi sare în ajutor. Iată că există situaţii în care, şi noi, românii avem ceva de învăţat de la ei, romii.
Tânăra ţigancă şi fiica ei roagă asistenta să le permită o consultaţie la Profesor. În cele din urmă, dându-şi seama că nu există vreo speranţă în acest sens, pleacă, exclamând: – E greu, cat sa mai reziste şi omul ăsta! Se refereau la Profesor, au înţeles sacrificiul, puterea de dăruire a acestui om mare, minunat, capabil sa dea o şansă la viaţă fiecarei femei care îi cerea ajutorul.
Fac cunoştintă cu Georgiana, o tânără profesoara de Limba Româna din Târgu Jiu. E tănară, nu are înca 35 ani, vine la Profesor la un control preventiv. A avut câteva traume psihice care au marcat-o profund: moartea fratelui într-un accident de maşină, despărţirea de soţul ei. Copilul de nouă ani este cel mai minunat eveniment din viaţa ei. Îi este aproape, este frumos, talentat, şi s-a maturizat mai repede decât colegii lui de generaţie. Încerc să-i transmit ceva din starea mea pozitivă, şi mă bucur când îmi spune: – Ştiţi, deja mă simt altfel, mult mai bine, încep să am încredere în mine. Hotarâm să comunicăm în continuare prin e-mail.
Ajung la Profesor, mă consultă cu atenţie, verifică analizele şi la sfârşit îmi întinde mâna. A făcut acest gest în semn de apreciere că i-am respectat cu stricteţe toate recomandările, dar şi de bucurie pentru el însuşi, a salvat o viaţă, sau cel puţin a încercat să facă tot ceea ce este posibil. Ies din cabinet, veselă, cu braţele încărcate de documente, haine, poşetă, ochelari, eşarfă…. Sunt fericită pentru încă alte şase luni…..linişte, pace şi speranţă.
Azi, Dana, prietena mea trăieşte un mare moment, este bunică, i s-a născut primul nepoţel în familia fiului ei cel mare, Andrei. Viaţa merge mai departe, universul este un sistem viu, în permanenţă mişcare şi înnoire…. Şi moartea şi naşterea fac parte din viaţă….
20 noiembrie 2012, marţi, Bucureşti
Rodica Dascalu
rodicadascalu2002@yahoo.com