Citate ( I ): Constantin Brâncuşi
Nu este atât de important să fii iubit, cât să iubeşti tu – cu toată puterea şi cu toată fiinţa.
Din toată lumea – numai românii şi africanii au ştiut cum să sculpteze în lemn.
Simplitatea în artă este, în general, o complexitate rezolvată.
Eu nu creez Păsări – ci zboruri.
Arhitectura este sculptura locuita.
Simplitatea nu este un ţel în artă, dar ajungi fără voie la ea pe măsură ce te apropii de sensul real al lucrurilor.
Trupul omenesc este frumos numai în măsura în care oglindeşte sufletul.
Nu cred în suferinţă creatoare.
Să fii abil e ceva, dar sa fii cinstit, asta merită osteneală.
Eu aş vrea sa creez asa cum respir.
Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor.
Iubirea cheamă iubire. Nu este atât de important ca să fii iubit, cât să iubeşti tu cu toată puterea şi cu toată fiinţa.
Cine nu iese din Eu, n-atinge Absolutul şi nu descifrează nici viaţa.
Ceea ce legi aici tu pe pamant — se leagă şi în ceruri.
Nu doresc niciodată sa fiu la modă. Ceea ce este la moda, ca moda trece.
Trebuie să cauţi întotdeauna şi să găseşti o detaşare de tine însuţi.
La ce bun sa lucrezi după model? N-ajungi decât să sculptezi cadavre.
Femeia modernă este o papuşă cu dotă, ori o… prostituată rapace. Bărbatul modern are idealuri de snob şi de… crap conjugal!
Arta nu este o întâmplare.
Lumea poate fi mântuită prin artă.
Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face.
Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe.
Nu vom fi niciodată destul de recunoscători faţă de pământul care ne-a dat totul.
Oamenii nu îşi mai dau seama de bucuria de a trăi, pentru că nici nu mai ştiu să privească minunile Naturii.
Sa creezi ca un zeu, sa porunceşti ca un rege, sa munceşti ca un rob!
La umbra marilor copaci nu creşte nimic.
Aşteptaţi până când voi muri – şi veţi putea vedea numai cum vulturii se vor aduna împrejurul meu.
A „vedea” în depărtare este ceva, însă a ajunge acolo este cu totul altceva.
Eu am facut piatra să cante pentru Omenire.
Gloriei nu-i pasă de noi cand alergăm după ea.
Când însă îi întoarcem spatele, ea va alerga după noi.
Un înţelept face din veninul său interior remediu pentru sine; sau precept de tămăduire pentru semeni… Însă cine nu se luptă în contra Răului, s-a şi predat deja inamicului.
În timpul copilăriei – am dormit în pat. În timpul adolescenţei – am aşteptat la uşă. În timpul maturităţii – am zburat înspre ceruri…Exista un scop în orice lucru, pentru a-l atinge, trebuie să te lepezi de tine însuţi.
Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe.
Viaţa se aseamană cu o spirală, nu ştim în ce direcţie este tinta ei, dar trebuie să mergem în direcţia pe care o credem cea justă.
Iubirea cheama iubire si ea.
Suferinţele îl întăresc pe om şi sunt mai necesare decât orice plăcere, pentru formarea unui mare caracter.
Există o diferentă în limba română între inteligenţă şi deşteptăciune. Eu îi ador pe inteligenţi, însa îi detest pe deştepţi: căci ei sunt giruete în bătaia tuturor vînturilor.
Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup – mă aflu printre lucrurile esenţiale.
În prezent, eu nu mai visez – iar aşa ceva nu este deloc bine!…
Păsările măiestre m-au fascinat şi nu m-au mai eliberat din mreaja lor niciodată.
Sculpturile mele sunt fecioarele mele!… Le gătesc ca de nuntă!
Eu văd această Pasăre de aur foarte departe – la o sută de kilometri depărtare şi de o asemenea măreţie, încât să umple întreaga boltă cerească.
Muncind asupra pietrei, descoperi Spiritul – tăinuit în materie, măsura propriei ei fiinţe. Căci mâinile sculptorului gândesc întotdeauna şi urmăresc gândurile materialului.
Eu am voit să înalţ totul dincolo de pământ. Cocoşii mei cântă! Şi păsările mele zboară!
Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă. Şi când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini.
Eu nu am căutat, în toată viaţa mea, decât esenţa zborului! Zborul – ce fericire!
Cine nu iese din Eu, n-atinge Absolutul şi nu descifrează nici viaţa.
Eu nu creez Păsări – ci zboruri.
Nu putem să-l ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a călători spre el rămâne important.
O pasăre a intrat, odată, prin fereastra Atelierului meu. Şi încerca să iasă bătând în geam şi nu găsea ieşirea – căci se lovea mereu de sticlă. S-a aşezat apoi să se odihnească. Şi a încercat din nou şi a ieşit. Sculptura este la fel: dacă găseşti acel geam (acea ieşire), te ridici înspre cer, intri în împărăţia cerurilor…
Nu vedeţi, oare, aceşti ochi?… Profilul acestor doi ochi (uniţi – în Templul sărutului)?… Aceste emisfere reprezintă Iubirea. Ce rămâne oare (din noi) în amintirea celorlalţi, după moarte?… Numai amintirea ochilor şi a privirilor cu care ne-am revelat dragostea, pentru oameni şi pentru lume. Ei bine, aceste profiluri ale Porţii sărutului reprezintă contopirea, prin dragoste, între bărbat şi femeie.
În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie – nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie, pe care o poţi culege de oriunde şi oricând. Consider că ceea ce ne face să trăim cu adevărat, este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă.
Atâta vreme cât obiectele (sculpturile) nu există decât printr-o opoziţie faţă de tine însuţi, nu ai să poţi niciodată să îţi dai perfect seama de adevărata lor esenţă. Pentru a ajunge la esenţă, trebuie să te detaşezi de tine însuţi, proiectându-te în acele obiecte, care, astfel, vor putea vorbi în locul tău.
Colaborarea intimă între artist şi materialele folosite, precum şi pasiunea care uneşte bucuria meseriaşului – cu elanul vizionarului, îl duc pe rând la esenţializare, la forma ideii în sine… Sculptorul trebuie să îşi pună spiritul în armonie cu spiritul materialului.
Pasărea de aur!… O lucrez încontinuu!… Însă nu am găsit-o încă!
Când nu mai suntem copii, suntem deja morţi.
Arta trebuie să apropie, iar nu să depărteze; să umple, iar nu să sape prăpăstii în bietele noastre spirite, şi aşa destul de răscolite de întrebări.
Arta este o oglindă în care fiecare vede ceea ce gândeşte.
Oamenii văd lumea ca pe o piramidă fatală; şi se înghesuiesc înăuntru-i, pentru a ajunge cât mai sus, înspre vârfu-i; drept pentru care se şi sfâşie între ei şi sunt cu totul nefericiţi (nemulţumiţi)… Pe când, dimpotrivă, dacă ar creşte şi s-ar împlini în chip firesc, dacă s-ar dezvolta ca şi spicul de grâu pe câmpie, fiecare ar fi ceea ce trebuie să fie, sau ar putea fi…
Ce defineşte, oare, civilizaţia noastră? Viteza! Oamenii cuceresc timpul şi spaţiul, accelerând fără de încetare mijloacele de a le străbate. Viteza nu este altceva decât măsura timpului de care ai nevoie ca să poţi parcurge o distanţă… Şi, uneori, este vorba de distanţa care ne separă de moarte… Opera de artă trebuie să exprime tocmai ceea ce nu se supune morţii, însă trebuie să o facă printr-o asemenea formă, care să rămână şi o mărturie asupra epocii în care trăieşte artistul.
Se poate că poezia pură este o rugăciune, însă eu ştiu că rugăciunea bătrânilor noştri olteni era o formă a meditaţiei – adică o… tehnică filosofică.
Opera de artă trebuie să fie creată ca şi o crimă perfectă – fără pată şi fără urmă de autor… Arta (mea) este realitatea însăşi. Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea cea mai adevărată – poate în singura realitate valabilă.