Vorbind despre credinţă ne gândim de fiecare dată la credinţa în Dumnezeu. De fapt, există şi credinţă în om, iar această credinţă în om influenţează viaţa noastră cel puţin la fel de persistent şi la fel de profund ca şi credinţa în Dumnezeu.
Despre credinţă şi îndoială, Antonie Bloom, CATHISMA, 2007, pag. 9
Trebuie să dăruim încrederea noastră, să credem în om, astfel încât să-i trezim inspiraţia, bărbăţia şi bucuria creatoare de a se realiza.
Despre credinţă şi îndoială, Antonie Bloom, CATHISMA, 2007, pag. 16–17
Şi se întâmplă adesea ca, în procesul devenirii, revenirii sale la propria identitate, omul să se îndepărteze de cei ce i-au servit drept sprijin şi inspiraţie; uneori are nevoie să rămână de unul singur pentru a putea să-şi construiască singur personalitatea, independenţa, desprinzându-se de relaţiile avute până atunci.
Despre credinţă şi îndoială, Antonie Bloom, CATHISMA, 2007, pag. 20–21
Observăm, iată, că pentru a crede în alt om trebuie să credem cu îndrăzneală, creator, în noi înşine, iar dacă nu credem în noi, în profunzimile din care poate răsări o măreţie nebănuită, atunci nu putem înzestra nici pe un altul cu libertatea ce-i permite să devină el însuşi, o persoană nescontată, nepătrunsă, care îşi va aduce propria sa contribuţie nu prescrisă, ci una personală, la viaţa societăţii, şi la soarta omenirii.
Despre credinţă şi îndoială, Antonie Bloom, CATHISMA, 2007, pag. 22
Vine întrebarea: ce este credinţa în sine? Majoritatea va răspunde în sens cotidian, poate profesional, că a crede în sine înseamnă a crede în faptul că dacă îţi încordezi puterile, voinţa şi mintea poţi obţine orice, evident, în limitele posibilului…Această credinţă în sine se învecinează cu vanitatea sau degradează adesea până la aceasta şi este, în fond, nu o credinţă în sine, ci credinţa în faptul că cele înconjurătoare se vor supune voinţei noastre; într-o oarecare măsură este încrederea în faptul că ne vor ajunge propiile puteri ca să frângem şi să schimbăm circumstanţele şi oamenii de care ne lovim.
Despre credinţă şi îndoială, Antonie Bloom, CATHISMA, 2007, pag. 22
Vorbind despre acest mister nu am în vedere faptul că fiecare ar avea în sine ceva tăinuit, ci faptul că omul este o continuă dinamică, o viaţă continuă, o mişcare şi o devenire permanentă şi nimeni şi nimic nu pot să încremenească pentru o clipă această dinamică pentru a o scruta cu privirea; acest proces nu poate fi oprit: omul este dinamic tot timpul, mereu. Asadar, credinţa în sine este credinţa în faptul că in fiecare dintre noi există o dinamică neînvinsă a vieţii, iar singurele care pot să împiedice ca această dinamică să se realizeze şi să ia fiinţă sunt frica, nehotarârea, şi nicidecum circumstantele nefaste.
Despre credinţă şi îndoială, Antonie Bloom, CATHISMA, 2007, pag. 23
Asta înseamnă că omul trebuie să se înveţe să se desluşească pe sine, mai întâi de toate să desluşească vocea conştiinţei, dreptatea aceea ce este înlăuntrul său, căci dacă vocea conştiinţei, a dreptăţii este curmată, ea nu poate fi înlocuită nici de legi, nici de convenţii, nici de reguli. Apoi omul trebuie să înveţe să desluşească vocea vieţii, cele ce îl invaţă viaţa: viaţa unui om de alături, viaţa societăţii, viaţa poporului, viaţa omenirii, viaţa biologică. Şi, intr-un sfârşit, credinciosul trebuie să desluşescă vocea lui Dumnezeu Însuşi exprimată în Sfânta Scriptură, vocea care răsună mai tare şi cuprinde mai multă dreptate şi adevăr decât propria conştiinţă.
Despre credinţă şi îndoială, Antonie Bloom, CATHISMA, 2007, pag. 24–25