2 aprilie 2013. Zi însorită, de primăvară. Cu o zi în urmă, împreună cu soţul meu beneficiem din plin, de căldura şi lumina soarelui, plimbându-ne prin parcurile bucureştene, aflate în preajmă. Suntem, de câteva zile, în Bucureşti, în vizită la fiul nostru. Parcul Florilor si Parcul Morarilor, căci despre ele este vorba, sunt adevărate oaze de linişte şi frumuseţe care te îmbie la meditaţie, reverie şi contemplare. Admirăm cu bucurie stolurile de pescăruşi plutind în zbor deasupra lacului, tulburând uşor, din când în când, limpezimea şi claritatea acestuia. Sălciile bătrâne cu crengile lor pletoase abia ating suprafaţa lucie a lacului, privindu-şi cochete chipul ca într-o oglindă strălucitoare. Se oglindesc deopotrivă: blocurile de locuinţe din împrejurimi, norii de pe cerul senin de un albastru intens, aflaţi într-o continuă mişcare şi schimbare de formă. Totul în jur sugerează un mic univers armonios, ce include oameni, păsări, copii, copaci, flori timide….acestea din urmă, abia îndrăznind să-şi deschidă petalele sub mângâierea blândă a primelor raze de soare.

Mi-am dorit această baie de lumină şi armonie, fiindcă, ştiam că a doua zi voi merge la un control periodic în Institutul Oncologic. Ştiam că, mă voi întâlni din nou cu suferinţa. Ştiam că, chiar dacă îmi doresc să rămân indiferentă faţă de situaţiile de viaţă înâlnite, nu e posibil acest fapt. Da, voi asculta poveştile de viaţă, voi privi suferinţa în ochi, aşa cum am făcut şi eu cândva, cu ceva timp în urmă.  

Mă prezint la prima oră a zilei în secţia de oncologie, unde asistenta mă întâmpină exclamând: Vai, ce bine arătaţi! Cum sunteţi, totul e bine?

Nu reuşesc să răspund întrebărilor ce vin în avalanşă. Îmi revin în minte imaginile sedinţelor de chimioterapie, cu tot noianul lor de efecte secundare. Nu mă las copleşită de emoţii negative. Sunt conştientă că am făcut faţă acestor momente dificile din existenţa mea, descoperind în adîncul inimii mele, o forţă divină uriaşă care m–a ajutat să învăţ lecţia de viaţă aşa cum se cuvine. Am învăţat–o şi pe deasupra i–am găsit şi sensul: IUBIREA este cea care dă valoare vieţii. Şi am mai învăţat ceva important, este bine să te deschizi oamenilor, să vorbeşti despre ceea ce ţi se întâmplă, aceasta este cheia transformărilor ce vin  şi datorită cărora se activează drumul acesta de a dărui şi primi iubire.

Când vin la controalele medicale în IOB, sunt foarte atentă şi prezentă la mesajele ce vin spre mine sau care pleacă de la mine spre ceilalţi. Nimic nu este întâmplător, mai ales în această zi şi în acest loc. Se întâmplă miracole, se schimbă destine, înveţi într-o zi sau în câteva zile, cât învaţă alţii într-o viaţă.

Dar să–mi continui povestirea….

Aştept momentul de recoltare a sângelui pentru analize, într–un salon, în care trei doamne tinere, îşi fac tratamentul cu citostatice perfuzabile. Intru în salon, zâmbesc şi le dau bineţe.  Toate poartă baticuţe colorate pe cap, pentru a–şi ascunde căderea părului. Privirea lor e tristă, ochii privesc în gol, depănându–şi în gând, oare pentru a câta oară, propria poveste.

Când mă văd, toate tresar şi doresc să-mi cunoască povestea. Îşi recapătă speranţa când aud că am suportat şi eu o operaţie de mastectomie, precum şi opt şedinţe de chimioterapie……. şi, cu toate acestea, reuşesc să–mi trăiesc viaţa firesc.

Una dintre ele, foarte tânără şi, care încă nu are chipul marcat de paloarea specifică neoplasmului mamar, doreşte să afle care este secretul revenirii la normalitate.  Încerc să le spun, secretul este schimbarea totală a atitudinii faţă de viaţă. Am încercat eu însămi să mă schimb, am început să fiu atentă la mesajele sufletului, apoi am constatat cu surprindere că încep să se schimbe şi cei din jurul meu. Procesul durează, e continuu, nu se întâmplă asemenea minuni cât ai bate din palme. Doamna cea tânără, profund surprinsă de cele auzite îmi răspunde:

 – Cum adică să mă schimb eu, poate vreţi să spuneţi că eu trebuie să–i schimb, să-i modelez pe ceilalţi, ca aceştia să devină asemeni mie! Încerc să le spun despre acceptare, iertare, iubire…. să nu–i mai judecăm pe ceilalţi. Toate acestea stârnesc o vie uimire, au cu totul alte păreri. Sunt tinere, înţelepciunea vine mai târziu sau cine ştie poate, această experienţă pe care o parcurg, le poate zdruncina din temelii toate convingerile, concepţiile şi ideile, le poate schimba viaţa. Doar Dumnezeu ştie care este planul divin cu fiecare dintre noi!

Împărtăşesc şi alte secrete, mersul pe jos pentru oxigenarea organismului, o alimentaţie fără grăsimi şi zahăr, cu multe fructe şi legume. Subliniez, că cea mai importantă, este componenta psihică, încrederea în vindecare, credinţa în Dumnezeu. La plecarea din salon, întâlnesc ochii cafenii, calzi şi uimiţi ai unei tinere, pe care nu o zărisem până atunci, nu participase la discuţiile noastre. Îi zâmbesc cu iubire. Pentru mine e uşor să am o asemenea atitudine, sunt în parametri, nu am dureri sau alt disconfort. Peste doar cateva ore aveam să trăiesc o întâmplare ce m–a marcat profund.

În jurul orei prânzului, aştept în salonul 634, consultaţia la medicul oncolog.

Intru, zâmbesc, salut şi cer voie să fac un popas până când voi fi chemată de doamna doctor, pentru interpretarea analizelor. Timpul trece repede, fiindcă, între noi femeile, de cele mai multe ori, se înfiripă discuţii. Suntem dornice să găsim răspuns la întrebările ce ne frământă, cu privire la boală. Îmi pregătesc documentele pentru consultaţie, apoi ridic privirea spre cele două doamne ce se află în salon şi care sunt conectate la aparatele de perfuzii cu citostatice. Una din ele, în jurul vârstei de 55 ani, este vioaie, grăsuţă, activă, vorbeşte frumos, este din Ploieşti şi îşi spune povestea.

A fost marcată de moartea părinţilor, i–a iubit mult, stresul puternic prin care a trecut, urmat de un tratament hormonal greşit, a declanşat un cancer agresiv la sân. Sunt liniştită, este pe mâini bune, este pacienta profesorului Alexandru Blidaru.

În celălalt pat, întrezăresc silueta unei tinere de 30–35 de ani, deosebit de palidă, încearcă să doarmă, poartă  şi ea un batic pe cap.

Discuţia se încheagă repede, tânăra se numeşte Ştefania, are 37 de ani nu este căsătorită. Cancerul cu care a fost diagnosticată în urmă cu trei ani, a recidivat. Locuieşte cu părinţii ei în Bucureşti, aceştia sunt pensionari. Ea are o pensie de patrusute de lei şi încă una de boală sau handicap de dousute de lei. Cei doi fraţi căsătoriţi, au familiile lor, au copii lor, problemele lor. Sora casătorită şi aflată la muncă în Spania, îi este aproape cu sufletul, dar şi cu ajutorul financiar, care să–i permită un minim necesar pentru tot ceea ce implică această boală.

Dacă dimineaţă, eram dispusă să dau sfaturi, acum rămân mută de durere în faţa acestei tinere. Doreşte să vorbească. Nu prea are cu cine sta de vorbă, mamei nu–i poate spune toate aceste trăiri, sora e departe, în prietene şi în general, în oameni  nu are încredere. Tac, plâng şi ascult povestea Ştefaniei….

E atât de frumoasă! Dacă n–ar avea chipul atât de palid!

În perioada ei bună, era consilier la o firmă americană, de cosmetice de lux.

Mărturiseşte că este o fire foarte sensibilă, a trebuit să se bată pentru locul ei de muncă, concurenţa era mare. Când ajungea acasă, după terminarea lucrului, deşi frântă de oboseală, mai găsea puterea să zâmbească. Iar chipul mamei se lumina, instantaneu, la vederea ei.

A umblat extrem de mult prin spitale, clinici, medici, în speranţa unui diagnostic corect, nu a avut parte de aşa ceva. A suportat o operaţie ca şi cum ar fi avut o tumoră benignă. Strategia chirurgicală ar fi fost cu totul alta dacă avea diagnosticul corect. Diagnosticul de cancer îl află abia după operaţie, în urma unui examen RMN. Medicul care i-a dezvăluit diagnosticul de boală gravă, a procedat cu multă delicateţe, a încurajat-o, spunându-i că nu este cazul să se sperie, situaţia este sub control….Ieşise din cabinet şi purta în poşetă, petecul acela de hârtie cu un diagnostic care ar fi tulburat pe cel mai puternic dintre oameni. Ce ar mai fi de spus când vine vorba de o tânără de 34 de ani, singură, vlăguită de atâta căutare! Acest moment delicat s-a întâmplat în incinta unui mare spital din capitală. Răvăşită de vestea primită, singură şi neajutorată, rătăcea pierdută prin curtea spitalului, căutând cu privirea o clădire mai înaltă de unde ar fi dorit să se arunce în gol. Dorea să evite confruntarea cu pericolul nou apărut la orizont. Căutând în neştire locul potrivit pentru a-şi lua viaţa, deodată îi vine în minte un gând bun, va continua să trăiască. De unde şi cum s-a întâmplat? Doar Dumnezeu ştie, EL ne luminează în momentele cele mai grele ale vieţii! Nu a  plâns, nu s-a lamentat, oare cum va proceda când va da ochii cu mama ei? Nu ar vrea să o îngrijoreze.

A urmat reevaluarea diagnosticului, apoi multe şedinţe de chimioterapie, cu tot ceea ce implică acestea. Au fost trei ani de bine aparent, acum cancerul recidivase, era inoperabil şi urma o nouă serie de chimioterapie, cu nouă sedinţe de citostatice. Nu avea încredere în terapii complementare, nu ştia mare lucru despre acestea. Antioxidanţii, suplimentele antitumorale, produsele de detoxifiere, oxigenarea organismului, erau tot atâtea semne de întrebare pentru ea. I-am ascultat povestea şi am trăit o stare de compasiune cum rar mi-a fost dat să întâlnesc.  

Povesteşte frumos, cu emoţie, se vede că nu-şi deschide inima uşor.

Am spus şoptit câteva cuvinte, să-şi accepte trecutul, să ierte, să fie optimistă…..toate aceste sfaturi de care eram tare mândră, deveniseră parcă inutile, nu mai aveau rezonanţă, semnificaţie. Cu ochii strălucitori, aproape febrili, Ştefania continuă să-şi spună povestea. Citise ea într-o carte scrisă de un mare duhovnic, că cei bolnavi de cancer se mântuiesc dacă răbdă şi acceptă boala. În perioada când era sănătoasă, a trăit intr-o relaţie cu un tânăr, atunci a avut două întreruperi de sarcină. Este convinsă că Dumnezeu o pedepseşte pentru curmarea celor două vieţi nevinovate. Şoptesc mai mult, îi spun, Dumnezeu e Iubire, nu pedepseşte, ci creează situaţii de viaţă din care trebuie să extragem mesajul folositor pentru ascensiunea sufletului. A fost alegerea ei să facă acele fapte. Iar acum, prin Ştefania, vorbea glasul conştiinţei ei! Boala, suferinţa săvârşiseră o minune, Ştefania, se cerceta pe sine însăşi, vroia să ştie unde anume greşise în scurta ei existenţă. Această autoanaliză îi este benefică, un fel de exorcizare a răului, a frământărilor lăuntrice ce o macină şi îi consumă forţa vitală, atât de necesară vindecării!

–      Nu am încredere în oameni!, continuă ea. Are două prietene bune, le-a cerut să păstreze secretul ei, dar acestea au povestit întâmplarea şi celorlalte colege.

Îi spun, că nu este nimic rău în asta, poate rostul, sensul ei este de a trage un semnal de alarmă pentru toate celelalte fete, de a le ajuta să conştientizeze că sănătatea e bunul cel mai de preţ. Povesteşte cu un aer contemplativ că, înainte de boală, a avut un moment când percepea viaţa ei asemeni unui cerc vicios, nimic nu se finaliza, nu reuşea să facă nici măcar un pas spre o etapă superioară. Dacă nu ar fi durerile atât de intense, care o fac să-şi piardă orice speranţă, ea ar fi capabilă să trăiască firesc, are o sumedenie de vise: îşi doreşte să lucreze, i–ar place să aibă maşina ei, să călătorească, să–şi îngrijească nepoţii, ar dori sa asigure un trai decent părinţilor ….. De n–ar fi durerile acelea ce o fac să–şi piardă speranţa! Şi de–ar putea să se ascundă undeva când are dureri să nu mai vadă neputinţa din ochii stinşi ai mamei!

Mă cheamă doamna doctor! Ne luăm rămas bun, urmeză să ne mai auzim, prin telefon, ţinem aproape…., poate, cine ştie….

 

 Rodica Dascalu

4 aprilie 2013