Acum, când scriu aceste rânduri, te afli între viaţă şi moarte. Nu ştim dacă ne auzi, când, eu şi fratele meu, îţi spunem că te iubim şi că te rugăm să ne ierţi. Da, să ne ierţi fiindcă nu am ştiut să ne exprimăm iubirea şi recunoştinta pentru grija ce ne-ai purtat-o, decât uneori, destul de rar. Meritai cu prisosinţă să îţi spunem zilnic că te iubim, şi tu ne-ai iubit şi ne-ai dat zeci şi sute de dovezi de iubire! Împreună cu mama, ne-aţi vegheat paşii în viaţă şi aţi dorit să devenim oameni adevaraţi. Dacă am reuşit sau nu, doar Bunul Dumnezeu ştie. Am învăţat de la voi, părinţii noştri să muncim cinstit şi să ne facem datoria oriunde ne-am afla. Ne-aţi învăţat să fim ordonaţi, să ne respectam cuvântul dat şi să mergem întotdeauna mai departe, chiar şi atunci când viaţa ne-a dat încercari, care păreau prea mari pentru umerii noştri. Într-adevar, noi nu am avut energia, forţa şi determinarea ta, dragul nostru tată, dar împreună am învăţat că familia este înainte de toate, lucrul cel mai important. Când, mama a trecut în lumea veşniciei, ţi-ai asumat crucea singurătăţii. Continuam să venim acasa şi nimic nu amintea că din casă lipsea mama, persoana în jurul careia ne adunam cu toţii.

Se spune ca viaţa e dată de amintirile ce trăiesc în sufletul fiecăruia şi pe care le poate povesti mai departe, pentru ceilalţi, spre luare aminte. Amintirile noastre încep, undeva în copilăria îndepărtată, cu primul pom de Crăciun, cu globuleţe argintii, cu emoţia, surpriza şi bucuria ce ne-au învăluit sufletele, atunci când eram foarte mici, dar şi acum când retrăim acele clipe. Am devenit apoi elevi şi dacă ne-a rămas ceva în minte este faptul că eram printre primii copii din sat care începeau încă din luna iulie, pregătirile pentru începerea şcolii. Cumpărarea caietelor, cărţilor şi altor rechizite era lucrul cel mai important, îţi doreai să învăţăm bine, te bucurai de fiecare dată când obţineam premii la şcoală. Şi acum pereţii bătrânei case părinteşti, găzduiesc diplomele noastre înrămate, la un moment dat te-ai oprit, erau prea multe. A fost felul nostru de a răspunde vouă, părinţilor, să învăţăm bine şi să fim conştiincioşi şi responsabili.

Urmează alte şi alte amintiri, ne ajutai de fiecare dată, când începea anul universitar, mergeai cu noi, ne cărai geamantanele grele şi nu îţi găseai liniştea până nu ne vedeai cazaţi în căminele studenteşti. Ne-am întemeiat familii, avem parteneri de viaţă frumoşi şi săritori, pe care i-ai tratat cu afecţiune şi respect, avem copii, nepoţi şi chiar dacă între timp am devenit adulţi şi am început şi noi să îmbătrânim, ne considerai tot timpul copii, fiindu-ne alături cu sufletul dar şi cu ajutorul permanent şi necondiţionat. Cei 27 de ani de singurătate, i-ai trăit cu demnitate, iar noi ţi-am fost alături şi te-am ajutat. În urmă cu doi ani, povara bătrâneţii devenise prea grea pentru tine, iar noi, copiii tăi, parcurgeam nişte etape dificile, care cereau timp pentru rezolvarea unor probleme de sănătate. Ne-am gândit atunci să îţi propunem să stai la un cămin privat de bătrâni, unde îţi erau oferite condiţii decente de viaţă, asistenţă medicală permanentă şi posibilitatea socializării cu persoane de aceeaşi vârstă. Ţi-am mulţumit atunci, îţi mulţumim şi acum!  Acceptând să-ţi părăseşti casa, grădina, via, vecinii, rudele, satul în care te-ai născut şi ai trăit, pentru noi, copiii tăi, a fost dovada supremă de iubire. Ai făcut acest pas dificil, pentru ca noi să ne putem îngriji de sănătate, de controalele medicale, care ne cereau atât de mult timp. Eu, fiica ta, aflându-mă în acelaşi oraş, te vizitam mereu şi am simţit că în primul an de viaţă în noua ta locuinţă, ai fost fericit, te-ai acomodat uşor, te-ai împrietenit cu oamenii. Anul acesta, deşi a debutat destul de bine, treptat starea de sănătate s-a deteriorat şi a început un moment greu, de suferinţă fizica, apoi aceasta a generat neputinţă, disperare, gândul că viaţa nu mai are sens. Am discutat mult în acest timp, am fost  mai apropiaţi ca niciodată, au existat momente de iubire dar şi momente confuze şi tensionate. Dar dincolo de aparenţe, era între noi o emoţie, o comuniune mai presus de existenţa de fiecare zi. Am asistat la întâlnirea cu fratele meu şi fiul tău, atât de drag ţie. Rar mi-a fost dat să văd o asemenea scenă de tandreţe, de iubire, de afecţiune! Plângeai, îl imbrăţişai, îi şopteai cuvinte, doar de tine înţelese. Privindu-vă m-am gândit că aşa a vrut  Dumnezeu, să facem parte din aceeaşi poveste, să primim lumina prin voi, părinţii nostri şi amplificand-o s-o dăm mai departe. Îţi doreai să fim uniti, să ne iubim, să ne înţelegem unii cu alţii. Aveai dreptate, doar acolo unde e linişte, comuniune şi iubire, Dumnezeu îşi găseşte lăcaş şi lucrează prin harul Duhului Sfânt. Spunea monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt:

„Sunt în viaţa aceasta deşartă, totuşi, clipe inimitabile şi incomparabile. Cu ajutorul lor ne răbdăm bătrâneţele, eşecurile, şi cu ele plecăm Dincolo…Ele ne sunt cârjă şi izvor de apă vie, izvor nesecat….Ajungă-ne deci o cât de scurtă clipă de contact cu Fericirea, cu Absolutul, cu Beatitudinea, cu Dumnezeu, dar să fie, să fi fost!

Să nu ne găsească moartea cu mâinile absolut goale, ca pe unii care am făcut degeaba umbră pământului, care ne-am bătut joc de talantul ori jumatatea de talant  ori sfertul de talant care ne-a fost hărăzit, adică încredinţat.”

Da, bunul nostru tată, într-adevăr nu ai făcut umbră pământului degeaba, prin ceea ce ne-ai transmis, prin ceea ce ne-ai dăruit, viaţa ta a avut şi are sens, continui să trăieşti în inimile noastre, iar noi îţi mulţumim, îţi suntem recunoscători pentru toate acestea. Îţi făgăduim că această flacără firavă şi plăpândă a credinţei, care s-a aprins în sufletul nostru, şi datorită iubirii voastre a părinţilor noştri binecuvântaţi de Dumnezeu, o vom da mai departe, şi prin lucrarea Duhului Sfant, ea va face să înmugurească iubirea în alte şi alte inimi.

Dumnezeu să te binecuvânteze cu mare mila Sa!

Doamne ajută!

19 august 2014

Rodica Dascălu