Despre fericire

Somn adânc, odihnitor…..Grija de a-l suna pe tata mă face să tresar, ora de întâlnire noua dimineaţa.  De aproape o luna are ca domiciliu, căminul de batrâni, Lilioara, o pensiune în sistem privat pentru îngrijirea bătrânilor.

Îi sunt recunoscătoare fiindcă a acceptat această soluţie. Cred că experienţa dureroasă prin care, eu, fiica lui, am trecut, l-a făcut să ia această hotărâre, a desprinderii de casa în care a trăit. Din prima zi când a ajuns la cămin, a fost impresionat şi mulţumit de cele văzute: curăţenie, atmosferă calmă, personal specializat pentru astfel de cazuri.

Îi aud vocea la telefon, de obicei, veselă  şi mulţumită, acum iritată şi plină de reproş la adresa noului coleg de cameră. Înţeleg că sunt iarăşi probleme de comunicare, adaptarea la noul stil de viaţă cere multă răbdare. Am sentimentul că tata este un copil, de soarta căruia trebuie să mă interesez în permanenţă. Îi vorbesc în şoaptă, îi promit că după amiază voi ajunge la el şi vom sta de vorbă, aşa ca de la inimă la inimă.

Închid telefonul. Simt neliniste, emoţie. Călatoria la Bucureşti, controalele medicale periodice, grija pentru tata, toate sunt stări pe care le trăiesc intens. Pe când mă aflam în Bucureşti, îmi spuneam în sinea mea:

– Voi ajunge curând acasă, mă voi odihni, îmi voi relua plimbările în parc, voi citi cărţile mele preferate. Voi selecta citatele ce mă fac să-mi pun întrebări şi să percep mesajul de dincolo de cuvinte. Şi, când colo, altă experienţă de viaţă, a cărei lecţie trebuie învăţată.  Relaţia copiilor cu părinţii cere răbdare, acceptare si multă iubire. Pregătesc pachetul cu bunătăţi pentru tata: prăjitura cu mere preferată, mandarine, banane şi cafea gata preparată, cu zahăr. Drumul până la gară îl parcurg cu autobuzul, apoi îmi continui călătoria pe pasarelă, deasupra căii ferate. Privesc împrejurimile de sus, sunt tristă, abătută, oare voi mai reuşi să-l înveselesc, să-l fac să vadă  partea plină a paharului?

Şi, deodată, coborând treptele pasarelei, văd în grădinile oamenilor, aceeaşi nuci impunători, pe care-i admirasem cu ocazia recentei călătorii cu trenul, cu coroanele lor perfect rotunde, galbene ruginii, asemeni unor flacări uriaşe. Priveliştea domoală de toamnă aurie îmi face sufletul să vibreze. Ochi să avem pentru câtă frumuseţe este în jurul nostru! Îmi  continui drumul, simt o durere difuză în piept. Doamne, te rog, ajută-mă să-mi păstrez seninul şi bucuria presărate în inimă de muzica plină de taină a arămiului toamnei!

Ajung, în cele din urmă la căminul de bătrâni. De jur împrejur, aceeaşi privelişte minunată de toamnă. Pe terasa clădirii, în jurul unor mese albe, stau şi aşteaptă pe cei dragi din familie, cîţiva bătrâni. Printre ei, tata, domnul Munteanu şi ceva mai departe domnul Solomon,  un fost aviator, noul coleg de cameră al tatei. Acesta din urmă, îşi duce viaţa într-un cărucior cu rotile, suferise de curând, în vară, un accident vascular. Aveam să-i ascult povestea ceva mai târziu. Mă retrag cu tata în noua locaţie, este cea de-a treia cameră în care s-a mutat de când a venit în cămin. Îmi povesteşte de un aşa zis conflict cu domnul Solomon. Constat cu surprindere că uneori şi oamenii maturi se comportă asemeni copiilor. Sau, mai degrabă aşa pare la prima vedere, de fapt e vorba de ceva mult mai profund: neputinţele bătrâneţii şi bolii, singurătatea, lipsa afecţiunii, şi câte altele. Camera e luminoasă, frumos mobilată, curată şi foarte modernă, cu jaluzele verticale, cu televizor color, nimic nu aminteşte de atmosfera sumbră şi întunecoasă din azilele de batrâni, prezentate uneori la televizor. Este îngrijit cu multă atenţie, i se oferă mâncare proaspătă, diversificată şi specifică vârstei. Are parte de condiţii de igienă, la care nici măcar nu visa cu căteva săptămâni în urmă, control medical săptămânal de specialitate, şi supraveghere medicală permanentă. Tariful este bineînţeles pe măsura condiţiilor şi serviciilor prestate.

Tata soarbe din cafea cu înghiţituri mici şi visează la grădina din jurul casei de la ţară, care, parcă, nicicând n-a fost mai frumoasă şi bogată ca în această vară.  Din zi în zi tata devine tot mai bun, mai îngăduitor. Probabil, văzând atâta durere în jur “ vezi în camera vecină sunt trei bărbaţi si doar unul este pe picioarele lui, ceilalţi doi sunt în cărucioare cu rotile “, îşi dă seama cât este de norocos, are mintea ageră şi se deplasează destul de uşor. Să se lamenteze, cum făcea de obicei, nici vorbă. Pe când locuia singur, la ţară, obişnuia să-mi spună: – Cred, că mai greu de atât nu se poate! Degeaba încercam să-i spun că este esenţial felul în care privim lucrurile. Depinde doar de noi să avem o atitudine pozitivă, sa ne bucurăm si să fim recunoscători pentru ceea ce avem. Intr-adevăr douazeci şi cinci de ani de viaţă, trăiţi în singurătate, nu-i uşor. După ce mama s-a stins, a mers mai departe, trăind cu demnitate şi măsură. Acum se află într-o nouă situaţie de viaţă, oare ce lecţie trebuie să înveţe, la cei aproape 88 de ani? Poate e momentul ca el să înveţe lecţia compasiunii, iar eu lecţia iubirii, niciodată nu-i prea târziu să înveţi.

Îmi iau rămas bun de la tata, mă conduce la ieşirea din cămin.

Deşi au trecut doar câteva zile de la această întâlnire, îmi stăruie în minte imaginea tatei cu ochii lui albaştri şi trişti, purtând în suflet dorul pentru casă, vecini, rude. Împreună cu buna mea prietena Maria ne propunem să-i facem tatei, o nouă vizită, prilej pentru noi de a face mişcare, dar si de a aduce bucurie pe chipul unui bătrân, aflat într-un moment delicat al vieţii.

Mă întâlnesc cu Maria la ora stabilită. Sfârşit de octombrie, sunt poate  ultimele zile de toamnă din acest an. Frunzele îngălbenite ale copacilor s-au aşternut asemeni unui covor foşnitor. Suntem atente la detalii, culori, sunete, forme şi armonii.

Mergem în tăcere, prezentul ne inundă cu priveliştea unor case frumoase, în grădina cărora florile de toamnă îşi trimit aromele preutindeni. Natura este încâ vie, simţim din plin energia ei binefăcătoare.

Încerc timid, prin cuvinte simple sa-i mulţumesc Mariei pentru faptul că îmi este alături. Acum dar şi în urmă cu şapte – opt ani, când  tristeţea se cuibărise în casa noastră. Da, atunci, şi nu numai atunci, Maria mi-a fost reazăm şi sprijin. Capacitatea de dăruire a acestui om minunat nu cunoaşte limite. Dăruieşte necondiţionat o părticică din sufletul ei generos, tuturor celor care au nevoie de alean. Ajungem la destinaţie. Tata, domnul Munteanu, domnul Solomon, sunt pe verandă, se încălzesc şi se bucură de razele blânde ale soarelui. Le dăruim colăcei calzi şi struguri brumării. Ne retragem împreună cu tata în cocheta lui cămăruţă. Revederea Mariei, îi încălzeşte sufletul. Bem împreună cafea, discutăm şi ne bucurăm de clipa trăită. Maria îşi exprimă admiraţia pentru tata şi se miră cât este de coerent şi logic în tot ceea ce spune, ba mai mult, cunoaşte denumirea complicată a medicamentelor, ştie cand şi cum să le ia. Dacă ar vedea să citească, totul ar fi mai uşor! Comunicarea cu ceilalţi, emisiunile tv, plimbările pe verandă şi în curtea căminului, vizitele noastre, sunt tot atâtea moduri de a-şi petrece în mod plăcut timpul.

Tata ne mulţumeşte pentru vizită şi ne sărută pe amândoi obrajii, pe mine şi pe Maria. La întoarcere pe drum discutăm despre bătrâneţe, singurătate… Gândim la fel. Daca ai posibilităţi materiale, îţi poţi asigura la bătrâneţe, confort, asistenţă medicală, hrană. Toate acestea sunt pentru trup. Dar ce se întâmplă cu trăirile tale, emoţiile, gândurile? Ce faci cu ele? Oare ce te mai poate face fericit?

Mi-am amintit atunci un fragment din cartea lui  Zaharia Sângeorzan, Monahul  de la Rohia, N. Steinhardt răspunde la 365 de întrebări:

“ Zaharia Sângeorzan: Ce vă face azi fericit?

Răspuns, Nicolae Steinhardt:

a)    Câte o vorbă bună spusă mie spontan.

b)   Ne-boala.

c)    Amintirea clipelor fericite de altădată.

d)   De la Cioran citire: răbdarea cu demnitate a singurătăţii şi părăsirii de către ceilalţi.

e)    Rarele clipe de credinţă totală, fierbinte.

………………………………………………………………………………………………….”

Sănătatea, amintirea clipelor fericite de altădată, vorba bună a cuiva, credinţa, acceptarea singurătătii, toate sunt căi de a înţelege  că viaţa este bucurie şi că nimeni nu ne poate lua bucuria de a trăi.

Azi, am inseninat chipul unui batrân, dăruindu-i un zâmbet. În schimb am primit ceva mult mai preţios, acea căldură ce îţi învăluie inima când oferi celui de lângă tine, o vorbă bună, o încurajare sau doar o strângere de mâna. Suntem vesele, uşoare şi fericite. Acesta este cuvântul potrivit, suntem fericite, am fost împreună noi doua prietene de-o viaţă, ne-am aflat în această zi în armonie una cu cealaltă, cu tata, cu natura şi cu tot ceea ce ne înconjoară. Mulţumim Doamne, slavă Ţie!

 

21 octombrie 2012

 

Rodica Dascălu