Călătorie cu trenul spre Bucureşti. Noapte de vară, atmosferă răcoroasă, plăcută. Linişte, oamenii încearcă să doarmă sau discută şoptit între ei. Citesc câteva rânduri dintr-o revistă, apoi am aţipit, oboseala zilei de ieri, pregătirile de drum, şi-au spus cuvântul.

M-am trezit când se lumina de ziuă. Prin fereastra trenului, privirea-mi încă somnoroasă  distinge profilul gărilor, câmpurile cu porumbul abia dat în copt, lanurile de floarea soarelui, aflate deja pe rod. Doar ici, colo, mai puteai zări pâlcuri sau câteva tulpini răzleţe de floarea soarelui, în plină splendoare de înflorire, pregătite să dea bineţe soarelui, ce abia îşi trimitea, timid, primele raze peste lumea străvezie a acestei dimineţi de vară.

De cum s-a luminat de ziuă, o forfotă ne cuprinde pe toţi, încep să sune telefoanele mobile, părinţii îşi sună copiii, aceştia îşi caută părinţii, soţii doresc să vorbească cu soţiile care călătoresc şi invers. Văd totul ca o imensă conexiune a inimilor, în permanentă căutare, de drag, de dor, de aproape.

Când trenul staţionează în gări, mulţime de pasageri obişnuiţi sau turişti aflaţi în vacanţă, aleargă să se urce în trenurile oprite pentru câteva minute în oraşul lor.

Merg cu gândul mai departe, de fapt şi viaţa e o călătorie, o călătorie a spiritului. Uneori întâlneşti oameni care pot intra în viaţa ta, definitiv, alteori te afli alături de cineva, doar pentru o perioadă scurtă de timp, atât cât e nevoie să înveţi o anumită lecţie. Un lucru e sigur, nimeni şi nimic nu este întâmplător în viaţa noastră. Trenurile, oprite pentru câteva minute în gări sunt şansele noastre pe care viaţa ni le oferă. Uneori ele revin, alteori nu mai apar vreodată. Peisajul ce se perindă prin faţa ochilor, vegetaţia abundentă şi câmpurile bogate, sunt pline de prospeţime, iar ploile căzute recent nu numai că au revigorat natura, dar au dat şi speranţe oamenilor. Pe marginea căii ferate, surprind o livadă de meri pitici, încărcaţi de fructe mici roşiatice, altădată îngrijită, acum lăsată în paragină şi năpădită de buruieni şi ierburi. Cu toate acestea, în sălbăticia lor, merii continuă să înflorească, să rodească şi să ofere oamenilor fructul lor parfumat. Apoi disting câţiva pruni sălbatici, unii, cu fructele lor galbene asemeni unor boabe de chihlimbar, alţii cu fructele lor albastre vineţii, numite poroambe, acestea din urmă sunt fructe specifice zonei Buzăului, din ele se prepară o dulceaţă acrişoară, foarte parfumată. Fiind copil, consumam cu mare plăcere aceste fructe, deşi gustul lor acru, ne făcea sa ne schimbăm fizionomia feţei, obişnuiam să ne amuzăm, spunând că ni s-a făcut „gura pungă”. Cât de vii au rămas în amintire, culorile, gusturile si aromele fructelor, aceste minunate delicii ce ne bucurau zilele copilăriei! Apoi, ne continuăm călătoria şi trenul defilează prin faţa tufelor de  cătină, cu fructele lor roşii portocalii,  ne aflăm în aceeaşi zona a Buzăului, ţinutul meu natal, unde, din păcate, ajung din ce în ce mai rar.

În micuţul univers, cu meri şi pruni sălbatici, cătină şi mure, disting silueta câtorva ţigănci, cu fustele lor creţe şi batice colorate, culegând aceste fructe de sezon, într-o atmosferă de mare zarvă şi gâlceavă prietenească.

Trenul îşi continuă drumul lui drept, trece nepăsător din staţie în staţie, oprind, când şi când prin  gări frumoase, vechi, uneori proaspăt renovate,  oportunitate pentru cine ştie care pasager, ajuns la timpul potrivit, în locul potrivit.  Mă sună Vlad, îmi promite că mă aşteaptă în gară la Bucureşti, nu e sigur că va fi punctual, va trebui să aştept câteva minute, poate şi mai mult. Ajung în Bucureşti, Vlad întârzie. Mă aşez pe o băncuţă, chiar în zona unde pasagerii coboară din tren. Ridic ochii, observ oamenii, mulţime de oameni într-o continuă alergare, călătoresc singuri sau împreună, în familie, în grupuri, pregătiţi de vacanţă.

Iar mă întreb, care este sensul vieţii?  Încotro alergăm, noi, oamenii? Toată viaţa, suntem într-o continuă căutare,  cu toate că privind lucrurile în aparenţă, superficial, destinaţia finală o ştim cu toţii. Dar privind lucrurile în esenţa lor, aceşti oameni ce merg grăbiţi încolo şi încoace nu sunt de fapt nici aceşti părinţi, nici aceşti copii, nici aceşti tineri dornici de distracţie.

Noi suntem de fapt cei ce ne desăvârşim, călătoria este spre noi înşine, spre fiinţa interioară, de care ne e dor şi suntem nerăbdători să o regăsim. Lepădându-ne  de prejudecăţi, măşti, neputinţe, vicii şi păcate, ne îndreptăm spre scânteia divină din noi, fiinţa autentică, sensul călătoriei noastre. Calea spre noi înşine este una singură, aşa cum frumos spunea părintele Arsenie Boca, calea crucii, iar singura uşă, în spatele căreia ne regăsim se numeşte Iisus. Iarăşi îmi dau seama că la naştere am primit în dar viaţa şi mai mulţi talanţi, sau doar unul, sau jumătate de talant. Sigur am venit aici pe pământ cu un sens, să ne bucurăm şi să sporim, să valorificăm talentele noastre. Depinde de noi ce vom face cu viaţa şi cu darurile primite. Noi alegem să trăim cu bucurie, să ne aducem aportul nostru unic pentru acest univers, atât de perfect şi armonios în integritatea lui. Dar la fel de adevărat, e posibil să alegem o altă cale, aceea de a îngropa talanţii, iar vieţii să nu-i găsim rostul, sau uneori îl găsim foarte târziu, ceea ce nu este rău de loc. Mă regăsesc în aceste ipostaze, până la 60 de ani viaţa m-a trăit pe mine, a fost mai mult o derulare a existenţei copilăria, adolescenţa, studiile, căsătoria, familia, copilul, slujba. Le-am parcurs pe toate aşa cum m-am priceput, cum am crezut că e mai bine folosindu-mă de intuiţie, moralitate, responsabilitate.

La anii maturităţii, îmi este dat să trăiesc crucea, diagnosticarea cu o boală gravă. Aveam de ales deznădejdea, plânsul, tristeţea sau să mă vindec, acceptând şi aflând sensul suferinţei.

În acest proces de vindecare ce s-a declanşat în mine, încep să înţeleg că rostul meu pe pământ este nu să las o urmă, ci să-mi găsesc sensul prin contopire cu ceilalţi, contopirea se face prin iubire, înveţi de la alţii şi transmiţi altora doar dacă există iubire. M-am cufundat în credinţă, şi am început  anevoioasa călătorie de regăsire, prin iubire, prin iertare, prin acceptare, prin Iisus. Cu adâncă smerenie spun că mă aflu la începutul acestui tainic drum. Treptele existenţei, pe care le-am parcurs, sunt situaţii de viaţă, ce au generat lecţii, cu ajutorul lor păşesc pe calea aflării sensului. Acum, abia desluşesc faptul că nu am înţeles lecţiile la timp, şi atunci ele s-au repetat, au revenit. Gândurile de faţă, au răbufnit cu forţă, pe măsura trăirilor, de-a lungul acestei călătorii.

Între timp vine Vlad, ne îmbrăţişăm. Doamne, mulţumesc că mi-ai deschis fereastra inimii. Închid ochii şi revăd peisajul pe toată durata călătoriei, o alternanţă de frumuseţe a florilor şi câmpurilor, dar şi a  grămezilor de gunoaie, gata să ne inunde pe alocuri. Iată, o altă metaforă a vieţii, şi toate acestea, cu bune şi rele sub un cer senin de un albastru intens şi binecuvântat.

Drumul devenirii, desăvârşirii dă posibilitatea fiecăruia de a-şi trăi unicitatea de a-şi folosi calităţile. Am pornit pe drumul scrierii unei cărţi. Citisem undeva că scrierea emoţiilor de orice fel într-un jurnal, funcţionează ca o terapie şi vindecă spiritul şi ca o consecinţă corpul fizic. Dumnezeu a trimis spre mine harul său şi mi s-a deschis fereastra  inimii şi am început să privesc în interiorul fiinţei mele. În momentul când priveşti viaţa şi evenimentele ei din această perspectivă, ai senzaţia că te-ai născut a doua oară. Drumul Bacău – Bucureşti, precum şi alte multe drumuri, le-am parcurs de zeci de ori, de sute de ori, de ce oare doar începând din toamna trecută am avut ochi pentru nucii cu coroanele lor asemeni unor cercuri uriaşe de foc? De ce acum stărui cu privirea asupra fiecărei flori, fiecărui copac, cerului, păsărilor, oamenilor?

Doar ele existau dintodeauna, dar eu treceam absentă prin viaţă, fără să observ, fără să mă bucur, fără să fiu recunoscătoare pentru ceea ce am. Mereu nemulţumită, acaparată cu totul de lucrurile exterioare, fără să înţeleg esenţa vieţii, parcurgeam un drum spre nicăieri. Dar, iată apare crucea suferinţei şi mă trezesc, încep să descopăr miracolul vieţii şi să-mi pun întrebarea: cum n-am observat până acum acest univers minunat, creaţie a lui Dumnezeu?  Da, sunt pe drumul cunoaşterii şi al întâlnirii cu Dumnezeu, drum ce este o continuă mişcare, căutare şi ardere.

Sâmbătă, 3 august 2013

Rodica Dascălu