Arhive categorie: Poveşti de viaţă

Luzern şi mesajul “aurorei boreale”

Lasă un răspuns

Luzern şi mesajul “aurorei boreale”

( file de jurnal )

Duminică, 22 iulie 2012

E o duminică tristă. Sunt în tratament pentru zona Zoster. Urmez recomadarea medicului dermatolog şi evit să merg în colectivitate. Săptamâna viitoare voi merge la control, după care îmi voi relua plimbările în parc. Tratamentul cu citostatice finalizat în luna august 2011 continuă să aibă efecte negative asupra imunităţii organismului.

Mă bucur de tihna căminului şi de susţinerea afectivă  a soţului. Anul trecut, mi-ar fi fost aproape imposibil să-mi imaginez cum relaţia noastră aflată atunci în aparentă derivă, va evolua spre această stare de normalitate şi firesc. Suntem aceeaşi şi totuşi diferiţi. Ca şi în atâtea alte cazuri, am înţeles şi noi, că prin credinţă, suferinţa devine un bun profesor care te ajută să accepţi şi să înveţi lecţiile de viaţă aşa cum vin. Spun cu toată convingerea că această trăire dureroasă ne-a apropiat, învăţându-ne să trăim în armonie. O linişte interioară adâncă ne învăluie sufletele iar orice rezistenţă pe care logica minţii ne-o dictează uneori, este inutilă. Compasiunea, iubirea unuia dintre noi, sunt stări capabile să dizolve ostilitatea şi lipsa de toleranţă a celuilalt. Am început prin a nu mai reacţiona la replicile care de obicei declanşau între noi un conflict  lipsit de temei. Am luat această atitudine, fiindcă nu mai aveam forţa să reacţionez, aşa cum făceam de obicei. Citisem că, situaţiile conflictuale consumă energia vitală a organismului, atât de necesară vindecării. A urmat încă un pas, şi am continuat să mă schimb în relaţiile, pe care le am cu fiul,  cu tata, cu prietenii, cu oamenii în prezenţa cărora îmi petrec timpul liber. Să facem pace în jurul nostru e un proces dinamic şi permanent. Am dobândit  răbdarea de a asculta părerea celorlalţi, şi chiar dacă uneori am idei diferite, acum comunicarea e posibilă, fapt greu de imaginat cu ceva vreme în urmă.

Luminiţa Irina Niculescu spune in cartea “ Palmele oamenilor ”:

“E adevărat însă că nu vom putea fi concesivi, înţelegători cu cei ale căror opinii diferă de ale noastre, îngăduindu-le dreptul de a vedea lucrurile altfel, decât păstrându-ne prezenţa lui Dumnezeu în conştiinţa şi viaţa noastră. (…)

E nevoie să fim mai aproape de Dumnezeu pentru a fi mai aproape de aproapele nostru şi, implicit mai aproape de noi înşine.”

 Şi din nou, aduceri aminte….

7 iulie 2011

Iată-ne sosiţi acasă, după o perioadă de o lună şi jumătate cât a durat internarea în Institutul Oncologic Bucureşti plus celelalte proceduri. Îmi regăsesc cu emoţie căldura căminului, cărţile, locul de rugăciune cu icoane argintii, florile aproape ofilite, atâtea câte au mai rămas….   Oare ce mi-ar face bine în această stare, când gânduri nu tocmai roz îmi trec prin minte? Ecoul impresiilor şi poveştilor dureroase din spital nu se stinseseră încă.

Şi deodată îmi amintesc de cele mai luminoase momente ale vieţii, călătoriile în Elveţia şi Franţa, pe care le-am făcut în perioada 2008 – 2010.  Zurich, Berna, Geneva, Bassel, Luzern, Winterthur…Paris şi multe alte locuri speciale, sunt doar câteva din oraşele  vizitate. Evenimente fericite! Prin fiul nostru, angajat în vremea aceea la Google, filiala Zurich, ne-am împlinit visul de a călători. Am vizitat oraşul Paris, de două ori, ultima dată în martie –aprilie 2010. Mă despărţeau doar câteva luni de marea încercare.

Răsfoind albumul cu poze, am retrăit emoţiile excursiei din oraşul Luzern, 19 septembrie 2009. Citesc jurnalul zilei respective. Este singurul text scris pe perioada călătoriilor  în afara ţării, înainte de a primi diagnosticul de boală gravă. Starea de fericire  trebuia împărtăşită cuiva. Şi mi-am spus povestea mie însămi…. Redau emoţia mea de atunci:

19 septembrie 2009……Eu şi fiul meu plecăm împreună într-o excursie în oraşul LUZERN                ( LUCERNE ), situat la o distanţă de mers cu trenul de circa o oră faţă de Zurich. Călătorim cu trenul, admirăm peisajul, gările, locurile şi de ce nu oamenii şi modul lor de a fi. Pretutindeni domneşte o linişte deplină. La sfârşit de săptămână, de la cel mai mic membru al familiei până la cel mai în vârstă, toţi cu rucsacul în spate, fie că folosesc ca mijloc de transport: bicicleta, trenul, automobilul propriu sau merg pe jos, toţi sunt pregătiţi de călătorii, excursii şi mişcare în aer liber.

La sosire în Luzern, între noi are loc o mică dispută cu privire la ce anume doreşte fiecare  să vadă, mai ales că oferta turistică este atât de diversă, iar timpul e scurt. O plimbare cu vaporul pe lacul Luzern e tot ce poate fi mai atractiv şi relaxant pentru Vlad. Eu îmi doresc să vizitez: muzee de artă, monumente, catedrale. Reuşim să cădem de acord asupra celei de-a doua variante.  Oraşul Luzern este precum o bijuterie veche, valoroasă, cu patina autenticităţii. Ceea ce îmi atrage privirea din primul moment, este o clădire modernă cu o arhitectură specială. Citesc emblema: KUNSTMUSEUM LUZERN ( Muzeul de Arta, Luzern ). Acest muzeu de artă, proiectat de renumitul arhitect francez Jean Nouvele, este locul unde se organizează expoziţii internaţionale de artă contemporană şi alternativ selecţii din colecţiile muzeelor de pretutindeni.Toate aceste informaţii, aveam să le aflu mai târziu.

În  zece săli ale muzeului, merită să privim o retrospectivă a lucrărilor pictorului elveţian HANS ERNI, o personalitate controversată, deoarece prin arta sa, a luat atitudine şi s-a exprimat faţă de problemele grave ale umanităţii. Acesta trăieşte şi tocmai a împlinit 100 de ani. A doua ofertă este o expoziţie tematică SILENCE, desfăşurată în celelalte opt săli ale muzeului, care reuneşte opere de artă ( pictură, sculptură, fotografii ) al căror mesaj este liniştea, tăcerea, meditaţia.  Primim un pliant care ne ajută să intuim sau mai bine zis, să întrezărim mesajul lucrărilor de artă expuse. Păşesc prin fiecare sală de muzeu, privesc spre Vlad, îi surprind emoţia din priviri sau poate curiozitatea…..Împreună căutăm să desluşim mesajul picturilor, transmis uneori prin metafore greu de descifrat. Sunt însă şi suficiente creaţii care ne  emoţionează şi ne încălzesc sufletul.

Ca ofertă pentru faptul că am ales să vizităm muzeul, avem acces la vizionarea unui mixaj electronic de muzică şi lumini, având ca temă fenomenul real ce se întâmplă la Cercul Arctic şi anume aurora boreală. Intrăm în sala de audiţie, o sală mică, unde totul e cufundat în întuneric. Suntem singuri, ne aşezăm în nişte fotolii negre, foşnitoare, practic stăm direct pe podea, şi aşteptăm filmuleţul, care rulează din jumătate în jumătate de oră şi durează 16 minute. Când păşeam prin sălile muzeului, auzeam în surdină o muzică nu tocmai prietenoasă, aşa că imediat am făcut o asociere între acea muzică şi locul unde ne aflăm cufundaţi în beznă. Cu glasul stins îi propun lui Vlad să plecăm, am un sentiment vag de teamă. Acesta, cu fermitatea-i caracteristică, îmi spune că e vorba doar de o altă formă de cunoaştere, dacă ne va emoţiona sau nu, rămâne de văzut. Continui să stau ţintuită în fotoliul negru şi foşnitor, în aşteptarea mixajului de sunet ( armonii muzicale ) şi lumini, care avea să înceapă. Pe ecranul imens, negru şi el, sugerând un cer acoperit de stele şi constelaţii, începe un joc de lumini, culori şi nuanţe, într-o concordanţă deplină cu armoniile muzicale, totul sugerează splendoarea aurorei boreale. Muzica instrumentală prin intensitatea ei se armonizează cu imaginile luminoase, de diverse amplitudini şi culori, de pe cerul înstelat. Încerc să înţeleg  acest concept cu ochii inimii, încerc să aflu cheia, mesajul, dincolo de muzică şi lumini. La început, percep totul ca fiind zbucium, zvârcolire, suferinţă a sufletului, cu furtunile şi căutările sale, ca apoi totul să se liniştească, să se limpezească, acceptarea, aflarea sensului… totul se petrece asemeni fenomenului aurorei boreale. Mesajul, îl voi înţelege mai profund, târziu, în vara anului 2012….. În aceeaşi clădire a Muzeului de Artă din Luzern, se află una din cele mai mari şi performante săli de concerte din întreaga lume. La plecare din Muzeul de Artă, aflăm că în costul biletelor cumpărate, există posibilitatea vizitării Muzeului Transporturilor şi Comunicaţiilor, acesta fiind situat în altă zonă a oraşului la o distanţă apreciabilă de mers pe jos. După o clipă de răgaz, Vlad cu harta în mână, eu cu rucsacul în spate, pornim la drum, amuzându-ne de expresia “călătorului îi şade bine cu drumul“. Între timp, reuşesc să fotografiez diferite crâmpeie de parc, statui, aranjamente florale. Totul în jur e minunat!

În sfârşit, ajungem la un complex de agrement, destinat persoanelor de toate vârstele şi potrivit pentru toate gusturile şi preferinţele. Aici poţi vizita Muzeul Transporturilor şi Comunicaţiilor, sunt expuse diferite mijloace de transport de la trăsura trasă de cai la locomotive de toate tipurile, apoi avioane de toate generaţiile, culminând cu cele marca SWISS AIR.

În incinta complexului, la doi paşi de noi, descoperim cu bucurie, Muzeul HANS ERNI. În muzeu sunt expuse alte lucrări: picturi, sculpturi, fotografii dedicate marelui artist si familiei sale. Liniştea noastră se termină repede, mai sunt atatea de vazut! Colindăm sălile muzeului, admirăm picturile expuse, mult mai accesibile ca mesaj, facem chiar câteva fotografii.

Mă impresionează cataloagele cu fotografiile lucrărilor pictorului, dar mai ales preţurile de achiziţie ale acestora. Picturile sunt evaluate, de la cateva mii de franci elveţieni până la cateva zeci de mii de franci..

În acest complex, avem acces şi la Planetariu sau la filmele ce rulează în sala de proiecţii cinematografice foarte renumită în lume, IMAX THEATRE SWISSARENA.

Următorul pas, Planetariu. Este un obiectiv pentru care nu am mare afinitate, în septembrie 2008  vizitasem Planetariul Urania din Zurich şi păstram încă vii emoţiile de atunci, aşa că îmi este uşor să renunţ.

Urcăm în avionul SWISS AIR, ale cărei uşi larg deschise ne întâmpină, iar intrarea în cabina piloţilor, e o altă provocare. Urcând scările avionului, Vlad imi zice “mami, uşile acestea se pot închide în orice moment, e aproape de ora închiderii”, glumea, desigur. Vizităm aeronava, fotografiem câteva detalii în cabina piloţilor. La ieşire  respirăm cu nesaţ aerul proaspăt al serii.

Iată câte se pot face într-un spaţiu de agrement, unde cultura se îmbină cu ştiinţa şi cunoaşterea. E vorba de relaxare şi odihnă activă: vizitarea unui muzeu de artă pentru cei adulţi, vizitarea unui muzeu al transporturilor (copii erau tare încântaţi de acest tip de cunoaştere), vizitarea unui Planetariu ( interesant pentru copii si adulţi ), vizionarea de filme într-o sală cu un ecran uriaş, pentru cinefili. Nimeni nu avea cum să se plictisească, totul m-a impresionat, avusese dreptate Vlad, nu se cade să refuzi o astfel de ofertă, poate fi unică în viaţa noastră, de oameni simpli.

Dar ziua încă nu s-a încheiat, mai avem de vizitat un obiectiv turistic, monumentul “Moartea Leului din Lucerne “.  Acest monument, unul din cele mai renumite din lume, este sculptat în rocă naturală în memoria morţii eroice a mercenarilor elveţieni căzuţi la Tuileries, în anul 1792. Mark Twain descria acest monument ca fiind cea mai tristă şi mişcătoare piesă în piatră din toată lumea.

După un alt drum destul de obositor, dar plăcut, fiindcă la fiecare pas ne întâmpina alte şi alte minuni, ajungem la monumentul amintit. Pretutindeni vezi turişti din toate colţurile lumii. Ne permitem câteva momente de contemplare în faţa acestui simbol al oraşului Luzern, apoi, ne grăbim spre gara oraşului, destinaţia Zurich. În drum spre gară, descoperim alte simboluri: Turnul de Apă, poduri, catedrale, şi poate ar mai fi fost nevoie de alte câteva zile pentru a epuiza măcar o mică parte din bogaţia spirituală a acestui oraş elveţian, situat chiar în centrul ţării. A fost o zi deosebită, de aceea am şi simţit nevoia de a scrie impresiile trăite sub forma acestei file de jurnal/22 septembrie 2009.

Au trecut aproape trei ani, dacă mă raportez calendaristic la momentul când am călătorit în Luzern. Acum, mă întreb ce ecou ar avea, oare, asupra mea, vizionarea filmului SILENCE! Constat cu bucurie că în prezent surprind cu multă uşurinţă  mesajul filmului! Titlul filmului, Linişte, nu sugerează liniştea exterioară, ce se aşterne ca urmare a încetării  zgomotelor care se petrec la suprafaţa lucrurilor. Nu, este vorba de ceva mult mai complex! Împăcaţi cu noi înşine, acceptând conflictele interioare, noi renaştem, redescoperim tinereţea, zborul, veşnicia. Procesul devenirii şi redescoperirii propriei noastre identităţi este însăşi viaţa, aflată într-o continuă transformare şi evoluţie. Trăindu-ne viaţa în mod conştient, omul ajunge să se desluşească pe sine. Adică să desluşească vocea conştiinţei sale, vocea vieţii, în relaţie cu ceilalţi şi mai presus de toate vocea lui Dumnezeu Însuşi “exprimată în Sfânta Scriptură, vocea care rasună mai tare şi cuprinde mai multă dreptate şi adevăr decât propria conştiinţă”. La sfârşitul filmului, muzica capătă accente divine, amplitudinea şi nuanţele luminilor se potolesc. Se aşterne iubirea, liniştea şi calmul. Acestea sunt calităţi pe care nu le primeşti cadou doar privind, sunt un produs al ascensiunii reuşite către noi înşine, iar devenirea e asemeni măreţiei aurorei boreale.

“Dar în faţa unei aurore boreale, ţi-ai lăsa prietenul să doarmă? Nimeni nu trebuie să doarmă dacă o poate cunoaşte. Şi desigur acela îşi iubeşte somnul şi se înfăşoară în el: totuşi, smulge-l şi aruncă-l afară, ca să se poată înălţa.” Citadela, Antoine de Saint Exupery.

 

22 iulie 2012

Rodica Dascălu

 

 

Solidaritatea oamenilor face minuni

Lasă un răspuns

Solidaritatea oamenilor face minuni

5 iulie 2011

Ficare serie de chimioterapie implică trei şedinţe. Iată-mă la cea de-a şaptea serie de citostatice. Mă reîntâlnesc cu Lucia Iacob, este din Brăila şi se luptă din răsputeri cu boala. Nu renunţă nici la serviciu unde are o funcţie importantă de conducere, nici la calitatea de bunică, doreşte să se comporte asemeni unui om perfect sănătos.

Este deosebit de atentă, mă primeşte să stau în pat lângă dânsa, pentru fixarea perfuziei. Se internează de fiecare dată când îşi face tratamentul. Cât timp durează perfuzia cu citostatice stăm de vorbă, ne încurajăm una pe cealaltă, ne spunem poveşti despre noi şi familiile noastre, astfel că timpul trece repede. La plecarea din institut cumpăr, din librăria amenajată la parter, revista Despre cancer, apariţie trimestrială. O citesc pe nerăsuflate, sunt multe informaţii utile, exemple de oameni care au supravieţuit acestei boli nemiloase. Mă sună Ligia, o cunoscusem cu ocazia primei operaţii, în octombrie 2010, ea este unul din cele două  cazuri fericite întâlnite cu ocazia  peregrinărilor mele prin spital, când tumora nu a fost de natură malignă.

Este economistă şi lucrează la o bancă care îşi are sediul în apropierea blocului unde locuiesc. Mă întâlnesc cu ea şi îi dăruiesc un buchet cu crini galbeni. Stăm pe o bancă şi bem  cafea. Spune că s-a schimbat mult după operaţia la sân, a devenit credincioasă,  iar atitudinea ei faţă de lucrurile exterioare, materiale este mult mai relaxată. Încearcă sa se echilibreze emoţional şi să fie frumoasă în esenţa ei divină.

Între timp, Dana, celălalt caz fericit, îmi trimite un SMS prin care îmi spune că diagnosticul  primit de la Institutul Victor Babeş stabileşte natura benignă a nodulilor mamari. E bucuroasă că a descoperit totul din timp, vorbim mult la telefon, iar mie îmi face plăcere să o ascult.

Iată ce scria Dana, cu puţin timp înainte de aflarea diagnosticului final.

Extrag pasajele cu rezonanţă sufletească din mesajul ei:

Rodica,

“………a fost greu, dar niciodată nu m-am simţit mai iubită, ocrotită, privilegiată ca până acum. Iubită de câţiva prieteni, rude care s-au rugat pentru mine, iar eu am simţit acest lucru. Cred că şi amânarea operaţiei chiar şi după ce am intrat în blocul operator, avea un sens mai ascuns pe care doar Dumnezeu îl ştie. Ocrotită de Dumnezeu, evident. Şi privilegiată să cunosc oameni extraordinari precum Profesorul, căruia o pacientă i-a facut cel mai corect şi frumos portret pe blogul ei. Aş putea să adaug doar că este un „vas de cinste „, „ales” al lui Dumnezeu scris dinainte în cartea vieţii. Asta e convingerea mea şi restul cuvintelor sunt de prisos. Acolo, în IOB în cele cincisprezece zile cât am fost internată am cunoscut multe paciente din experienţa cărora am învăţat şi care mi-au fost de ajutor prin sfaturile lor. Rodica, mă bucur că te-am întâlnit! Împreună, am înţeles că această încercare a vieţii dată nouă poate fi privită şi ca un prilej de a evolua spiritual, şi că totul este posibil cu iertare, iubire pentru ceilalţi şi pentru tine însăţi şi cu slavă lui Dumnezeu pentru toate darurile primite. Şi nu în ultimul rând privilegiată să cunosc cu puţin timp înaintea internării în spital, pe părintele Valerian, care s-a rugat pentru mine în liniştea mănăstirii.

Fără aceşti oameni această încercare m-ar fi şocat într-un fel urât. Cu ei alături drumul mi-a fost mai uşor şi am învăţat lecţia răbdării şi a optimismului pe care nu am ştiut s-o practic până acum în viaţă.

Acum aştept testele imunohistochimice care ar trebui să mă lămurească şi pe mine încotro mă îndrept: spre viaţa mea normală de dinainte, serviciu, alergatură dar cu lecţiile învăţate sau spre lupta cu boala aceasta . Ar trebui sa fiu pregătită pentru orice, am avut timp destul. Sunt între speranţe şi gânduri negre pe care mă antrenez zilnic să le alung. Deznădejdea nu are ce căuta în această boală.”

Îmi sunt dragi aceste tinere minunate, Ligia, Dana, parcă le cunosc de-o viaţă. Întâlnirea cu ele îmi oferă  bucurie şi sentimente alese!

6 iulie 2011

E ultima şedinţă de citostatice din această serie. Primesc scrisoarea medicală şi programarea pentru ultima serie de chimioterapie, trei, patru, cinci august 2011. Scap repede de perfuzie. Mă întâlnesc cu doamna Lucia Iacob. Îmi spune că azi este Sfânta Lucia, mă gândesc la cele doua prietene, Lucia şi Luci, le voi suna azi.

Ajung acasă, port o discuţie cu Vlad, pe tema credinţei. Nu-mi împărtăşeşte ideile şi convingerile, sunt sigură că am greşit undeva. Plâng.  Parcurgerea cu bine a acestui maraton de încercări, a fost posibilă fiindca mi-am găsit refugiul în credinţă. Da, credinţa în mine însămi, în ceilalţi, în faptul că solidaritatea oamenilor face minuni.

Îi propun să-şi facă nişte analize, există o ofertă într-o revistă de specialitate. Este refractar la orice înseamnă grijă faţă de sănătate. Sunt depăşită, nu ştiu ce să fac, voi lăsa totul în grija lui Dumnezeu.

Pe şapte iulie mă voi întoarce acasă la Bacău.

Rodica Dascalu, 15 iulie 2012

 

 

Clipe de viaţă

Lasă un răspuns

Clipe de viaţă

Au trecut mai multe zile, iar jurnalul meu de suflet aşteaptă răbdător să-i fac confesiuni. E timpul să-i încredinţez ultimele noutăţi .

Privind în urmă, la perioada 12 iunie – 23 iunie 2012, încerc să-mi  amintesc câteva din momentele trăite departe de oraşul meu natal, departe de parcul încărcat de arome  şi culori. Bucureşti şi apoi satul copilăriei aflat în judeţul Buzau, la câţiva kilometri de Râmnicu Sărat, iată cele două destinaţii de suflet, unde am retrăit emoţiile întâlnirii cu oameni dragi. Suntem cu toţii dornici de afecţiune şi iubire, iar revederea celor apropiaţi e un prilej de fericire, în tot acest noian de zgomote exterioare.

Îmi place să revăd cu  inima, doar acele clipe care m-au emoţionat. Fie că e vorba de  întâlnirea cu o prietenă dragă, fie că mă las atinsă de taina profundă a  unui lăcaş de cult, totul este o binecuvântare. Micile bucurii ale vieţii datorate lucrurilor simple ne aşteaptă pretutindeni. Alergarea noastră continuă, nu ne dă răgazul de a le vedea. Merg pe străzile aglomerate, scăldate de soarele dogorâtor al verii, îmi bucur ochii cu pâlcurile de copaci şi aranjamente florale din oraşul încins de căldură, admir fântânile arteziene care împrăştie o răcoare binevenită şi  realizez  că totul în jurul meu este un miracol. Asta nu înseamnă că nu sunt şi zile de tristeţe, neputinţă, deznădejde,  dar şi ele fac parte din viaţă. Aflându-mă în Bucureşti, nu pierd prilejul de a merge la Profesor, pentru control periodic. Sunt liniştită, totul este în parametri, nu sunt semne de recidivă sau determinări secundare, această ultimă expresie fiind termenul sofisticat care defineşte stările de  metastază. Durerea reumatică invocată de mine nu are relevanţă oncologică..

Aşteptarea în faţa cabinetului marelui Profesor, îmi oferă  prilejul de a discuta cu femei aflate în ipostaze asemănătoare.

Simt compasiune şi milă pentru Flori, o pacientă care fusese operată anul trecut, de melanom. Ştiam  că Profesorul operează şi astfel de cazuri.

Vestea că făcuse recidivă îi zguduie întreaga fiinţă, urmează o nouă operaţie. Tocmai încheiase un tratament traumatizant despre care vorbea  grav, în şoaptă, şi anume tratamentul cu interferon, iar acum va trebui să  ia totul de la capăt.

Recuperarea postoperatorie nu i-a fost favorabilă. A trebuit să îngrijească o nepoţică abia născută, fapt ce a solicitat-o fizic, peste măsură. Faţa i se luminează când povesteşte despre viaţa ei, cea trăită înainte de a începe lupta cu boala. A trăit frumos, fără drame sau traume psihologice. A călătorit în toată lumea, a vizitat locuri şi ţări exotice. Rar mi-a fost dat să aud asemenea destăinuiri în acest loc!

Alt caz, o fostă directoare de şcoală, cu cancer de colon, are  simptome ce o duc cu gândul la ce este mai rău, metastaze osoase. Cândva în tinereţe trăise o situaţie limită ce o marcase definitiv. Se afla la mare cu 40 de copii minori, când o furtună de nisip s-a stârnit din senin. Spre norocul ei, copiii au scăpat nevătămaţi. Sub presiunea uriaşei responsabilităţi ce o avea pentru viaţa copiilor, în cateva clipe a facut vitiligo, o boala de piele, ca apoi peste câţiva ani să fie diagnosticată cu cancer. Acum, pensionară fiind, nu reuşeşte să facă schimbări majore în modul ei de viaţă. Recomandările medicului privind odihna, alimentaţia sănătoasă, renunţarea la fumat, sunt priorităţi pentru evitarea recidivelor. Îi este imposibil să se schimbe, continuă să fumeze, practică dieta hiperproteica, nu consumă  fructe şi legume, indiferent cât de benefice i-ar fi acestea. Este frumoasă şi distinsă, dar neputinţa ei de a se schimba, mă face să meditez asupra ideii că pentru a-ţi reconfigura viaţa, trebuie să începi prin a accepta boala şi apoi  să vezi  în suferinţă un semn divin dat ţie să afli că nu eşti pe calea cea bună. Este dependentă de copiii ei, oameni maturi, căsătoriţi şi face orice ca să-i poată ţine în preajmă. Are dureri  mari, şi cu toate acestea, pregateşte diverse feluri de mâncare pentru familia sa, stând în genunchi. Să te desprinzi de obiceiul muncii fizice în exces, să ai propriile trăiri şi momente de relaxare sunt tot atâtea moduri pentru ameliorarea stării de sănătate!

Acum când încerc să închei acest episod, realizez că indiferent despre ce încep să scriu, fac ce fac, şi ajung să prezint diverse situaţii, legate într-un fel sau altul de această boală. Obişnuiesc să spun că toamna aurie şi blândă a anului 2010, când am primit acest diagnostic răvăşitor a fost pentru mine momentul dureros al unei naşteri, al trezirii la o nouă viaţă, în care nimic nu mai putea fi lăsat la voia întâmplării. Am început să păşesc într-o  altă lume, o lume pe care doresc să mi-o explic, să o înţeleg şi mai mult de atât doresc să mă înțeleg şi să mă cunosc pe mine însămi.

Psihologul Anatol Basarab spune în cartea sa Viaţa care ne trăieşte:

“…nimeni şi nimic nu mai poate opri omul să Fie şi să se bucure de această viaţă. Asta nu înseamnă ca totul va fi numai bine, nu înseamnă ca nu veţi mai suferi, nu vă veţi mai chinui, întrista, plânge,- veţi face şi veţi avea parte de toate. Dar asta înseamnă că toată această clădire sub numele de “Viaţă”, va avea un fundament sănătos ”Bucuria existenţei””.

Dar ziua nu se sfârşise şi mă aştepta un moment plăcut, întâlnirea cu Dana, persoana pe care o cunoscusem anul trecut în Institutul Oncologic. Despre felul cum ne-am cunoscut, am scris într-un episod anterior.

Ne revedem cu multă emoţie, în zona magazinului Unirea, dupa un an în care am fost din ce în ce mai apropiate, ne-am scris mailuri şi am vorbit la telefon.  Dupa ce ne oferim răgazul câtorva clipe fermecătoare la Carul cu Bere, continuăm să ne plimbăm în centrul vechi al oraşului Bucureşti, aşa cum plănuisem cu un an în urmă, când, întâmplările din viaţa Danei  au amânat întâlnirea noastră.

Amintirile mele despre această zonă a oraşului, mai precis despre strada Lipscani sunt vechi de două zeci şi ceva de ani, când m-am aflat în Bucureşti, pentru cîteva luni, cât a durat un curs de perfecţionare.

Ne îndreptăm apoi paşii către biserica Stavropoleos, biserica Mihai Voda şi terminăm periplul nostru de suflet cu descoperirea bisericii Sapienţei, unde ne  apropiem cu sfială şi evlavie de mormântul preotului martir Constantin Sârbu. Anul trecut, imediat dupa operaţie am fost la sfintele liturghii ce se oficiau în biserica Vergului din Piaţa Muncii, unde preotul Constantin Sârbu, slujise cu mulţi ani în urmă, înainte de a fi trimis în temniţele comuniste. Iată, mi se pare o minune faptul că din atâtea lăcaşuri de cult aflate în Bucureşti, Dumnezeu îmi îndreaptă paşii spre doua dintre ele, unde a slujit acest mare preot martir Constantin Sârbu.

Împreună cu Dana, ne rugăm şi ne reculegem la icoana făcătoare de minuni, Odighitria din fosta mănăstire Mihai Voda, loc unde aflăm şi o parte din Acoperământul Maicii Domnului, precum şi moaştele a 23  sfinţi.

Cu siguranţă nu voi uita curând această zi. Mi-a dat Dumnezeu putere şi răbdare să parcurg atâtea stări de spirit de-a lungul unei singure zile…Mulţumesc, Doamne!

Luni, 25 iunie 2012, Bucureşti

Rodica Dascălu

 

 

 

Călătorie spre mine însămi

Lasă un răspuns

Călătorie cu trenul spre Bucureşti. Noapte de vară, atmosferă răcoroasă, plăcută. Linişte, oamenii încearcă să doarmă sau discută şoptit între ei. Citesc câteva rânduri dintr-o revistă, apoi am aţipit, oboseala zilei de ieri, pregătirile de drum, şi-au spus cuvântul.

M-am trezit când se lumina de ziuă. Prin fereastra trenului, privirea-mi încă somnoroasă  distinge profilul gărilor, câmpurile cu porumbul abia dat în copt, lanurile de floarea soarelui, aflate deja pe rod. Doar ici, colo, mai puteai zări pâlcuri sau câteva tulpini răzleţe de floarea soarelui, în plină splendoare de înflorire, pregătite să dea bineţe soarelui, ce abia îşi trimitea, timid, primele raze peste lumea străvezie a acestei dimineţi de vară.

De cum s-a luminat de ziuă, o forfotă ne cuprinde pe toţi, încep să sune telefoanele mobile, părinţii îşi sună copiii, aceştia îşi caută părinţii, soţii doresc să vorbească cu soţiile care călătoresc şi invers. Văd totul ca o imensă conexiune a inimilor, în permanentă căutare, de drag, de dor, de aproape.

Când trenul staţionează în gări, mulţime de pasageri obişnuiţi sau turişti aflaţi în vacanţă, aleargă să se urce în trenurile oprite pentru câteva minute în oraşul lor.

Merg cu gândul mai departe, de fapt şi viaţa e o călătorie, o călătorie a spiritului. Uneori întâlneşti oameni care pot intra în viaţa ta, definitiv, alteori te afli alături de cineva, doar pentru o perioadă scurtă de timp, atât cât e nevoie să înveţi o anumită lecţie. Un lucru e sigur, nimeni şi nimic nu este întâmplător în viaţa noastră. Trenurile, oprite pentru câteva minute în gări sunt şansele noastre pe care viaţa ni le oferă. Uneori ele revin, alteori nu mai apar vreodată. Peisajul ce se perindă prin faţa ochilor, vegetaţia abundentă şi câmpurile bogate, sunt pline de prospeţime, iar ploile căzute recent nu numai că au revigorat natura, dar au dat şi speranţe oamenilor. Pe marginea căii ferate, surprind o livadă de meri pitici, încărcaţi de fructe mici roşiatice, altădată îngrijită, acum lăsată în paragină şi năpădită de buruieni şi ierburi. Cu toate acestea, în sălbăticia lor, merii continuă să înflorească, să rodească şi să ofere oamenilor fructul lor parfumat. Apoi disting câţiva pruni sălbatici, unii, cu fructele lor galbene asemeni unor boabe de chihlimbar, alţii cu fructele lor albastre vineţii, numite poroambe, acestea din urmă sunt fructe specifice zonei Buzăului, din ele se prepară o dulceaţă acrişoară, foarte parfumată. Fiind copil, consumam cu mare plăcere aceste fructe, deşi gustul lor acru, ne făcea sa ne schimbăm fizionomia feţei, obişnuiam să ne amuzăm, spunând că ni s-a făcut „gura pungă”. Cât de vii au rămas în amintire, culorile, gusturile si aromele fructelor, aceste minunate delicii ce ne bucurau zilele copilăriei! Apoi, ne continuăm călătoria şi trenul defilează prin faţa tufelor de  cătină, cu fructele lor roşii portocalii,  ne aflăm în aceeaşi zona a Buzăului, ţinutul meu natal, unde, din păcate, ajung din ce în ce mai rar.

În micuţul univers, cu meri şi pruni sălbatici, cătină şi mure, disting silueta câtorva ţigănci, cu fustele lor creţe şi batice colorate, culegând aceste fructe de sezon, într-o atmosferă de mare zarvă şi gâlceavă prietenească.

Trenul îşi continuă drumul lui drept, trece nepăsător din staţie în staţie, oprind, când şi când prin  gări frumoase, vechi, uneori proaspăt renovate,  oportunitate pentru cine ştie care pasager, ajuns la timpul potrivit, în locul potrivit.  Mă sună Vlad, îmi promite că mă aşteaptă în gară la Bucureşti, nu e sigur că va fi punctual, va trebui să aştept câteva minute, poate şi mai mult. Ajung în Bucureşti, Vlad întârzie. Mă aşez pe o băncuţă, chiar în zona unde pasagerii coboară din tren. Ridic ochii, observ oamenii, mulţime de oameni într-o continuă alergare, călătoresc singuri sau împreună, în familie, în grupuri, pregătiţi de vacanţă.

Iar mă întreb, care este sensul vieţii?  Încotro alergăm, noi, oamenii? Toată viaţa, suntem într-o continuă căutare,  cu toate că privind lucrurile în aparenţă, superficial, destinaţia finală o ştim cu toţii. Dar privind lucrurile în esenţa lor, aceşti oameni ce merg grăbiţi încolo şi încoace nu sunt de fapt nici aceşti părinţi, nici aceşti copii, nici aceşti tineri dornici de distracţie.

Noi suntem de fapt cei ce ne desăvârşim, călătoria este spre noi înşine, spre fiinţa interioară, de care ne e dor şi suntem nerăbdători să o regăsim. Lepădându-ne  de prejudecăţi, măşti, neputinţe, vicii şi păcate, ne îndreptăm spre scânteia divină din noi, fiinţa autentică, sensul călătoriei noastre. Calea spre noi înşine este una singură, aşa cum frumos spunea părintele Arsenie Boca, calea crucii, iar singura uşă, în spatele căreia ne regăsim se numeşte Iisus. Iarăşi îmi dau seama că la naştere am primit în dar viaţa şi mai mulţi talanţi, sau doar unul, sau jumătate de talant. Sigur am venit aici pe pământ cu un sens, să ne bucurăm şi să sporim, să valorificăm talentele noastre. Depinde de noi ce vom face cu viaţa şi cu darurile primite. Noi alegem să trăim cu bucurie, să ne aducem aportul nostru unic pentru acest univers, atât de perfect şi armonios în integritatea lui. Dar la fel de adevărat, e posibil să alegem o altă cale, aceea de a îngropa talanţii, iar vieţii să nu-i găsim rostul, sau uneori îl găsim foarte târziu, ceea ce nu este rău de loc. Mă regăsesc în aceste ipostaze, până la 60 de ani viaţa m-a trăit pe mine, a fost mai mult o derulare a existenţei copilăria, adolescenţa, studiile, căsătoria, familia, copilul, slujba. Le-am parcurs pe toate aşa cum m-am priceput, cum am crezut că e mai bine folosindu-mă de intuiţie, moralitate, responsabilitate.

La anii maturităţii, îmi este dat să trăiesc crucea, diagnosticarea cu o boală gravă. Aveam de ales deznădejdea, plânsul, tristeţea sau să mă vindec, acceptând şi aflând sensul suferinţei.

În acest proces de vindecare ce s-a declanşat în mine, încep să înţeleg că rostul meu pe pământ este nu să las o urmă, ci să-mi găsesc sensul prin contopire cu ceilalţi, contopirea se face prin iubire, înveţi de la alţii şi transmiţi altora doar dacă există iubire. M-am cufundat în credinţă, şi am început  anevoioasa călătorie de regăsire, prin iubire, prin iertare, prin acceptare, prin Iisus. Cu adâncă smerenie spun că mă aflu la începutul acestui tainic drum. Treptele existenţei, pe care le-am parcurs, sunt situaţii de viaţă, ce au generat lecţii, cu ajutorul lor păşesc pe calea aflării sensului. Acum, abia desluşesc faptul că nu am înţeles lecţiile la timp, şi atunci ele s-au repetat, au revenit. Gândurile de faţă, au răbufnit cu forţă, pe măsura trăirilor, de-a lungul acestei călătorii.

Între timp vine Vlad, ne îmbrăţişăm. Doamne, mulţumesc că mi-ai deschis fereastra inimii. Închid ochii şi revăd peisajul pe toată durata călătoriei, o alternanţă de frumuseţe a florilor şi câmpurilor, dar şi a  grămezilor de gunoaie, gata să ne inunde pe alocuri. Iată, o altă metaforă a vieţii, şi toate acestea, cu bune şi rele sub un cer senin de un albastru intens şi binecuvântat.

Drumul devenirii, desăvârşirii dă posibilitatea fiecăruia de a-şi trăi unicitatea de a-şi folosi calităţile. Am pornit pe drumul scrierii unei cărţi. Citisem undeva că scrierea emoţiilor de orice fel într-un jurnal, funcţionează ca o terapie şi vindecă spiritul şi ca o consecinţă corpul fizic. Dumnezeu a trimis spre mine harul său şi mi s-a deschis fereastra  inimii şi am început să privesc în interiorul fiinţei mele. În momentul când priveşti viaţa şi evenimentele ei din această perspectivă, ai senzaţia că te-ai născut a doua oară. Drumul Bacău – Bucureşti, precum şi alte multe drumuri, le-am parcurs de zeci de ori, de sute de ori, de ce oare doar începând din toamna trecută am avut ochi pentru nucii cu coroanele lor asemeni unor cercuri uriaşe de foc? De ce acum stărui cu privirea asupra fiecărei flori, fiecărui copac, cerului, păsărilor, oamenilor?

Doar ele existau dintodeauna, dar eu treceam absentă prin viaţă, fără să observ, fără să mă bucur, fără să fiu recunoscătoare pentru ceea ce am. Mereu nemulţumită, acaparată cu totul de lucrurile exterioare, fără să înţeleg esenţa vieţii, parcurgeam un drum spre nicăieri. Dar, iată apare crucea suferinţei şi mă trezesc, încep să descopăr miracolul vieţii şi să-mi pun întrebarea: cum n-am observat până acum acest univers minunat, creaţie a lui Dumnezeu?  Da, sunt pe drumul cunoaşterii şi al întâlnirii cu Dumnezeu, drum ce este o continuă mişcare, căutare şi ardere.

Sâmbătă, 3 august 2013

Rodica Dascălu

Scrisoare către tata

Lasă un răspuns

Acum, când scriu aceste rânduri, te afli între viaţă şi moarte. Nu ştim dacă ne auzi, când, eu şi fratele meu, îţi spunem că te iubim şi că te rugăm să ne ierţi. Da, să ne ierţi fiindcă nu am ştiut să ne exprimăm iubirea şi recunoştinta pentru grija ce ne-ai purtat-o, decât uneori, destul de rar. Meritai cu prisosinţă să îţi spunem zilnic că te iubim, şi tu ne-ai iubit şi ne-ai dat zeci şi sute de dovezi de iubire! Împreună cu mama, ne-aţi vegheat paşii în viaţă şi aţi dorit să devenim oameni adevaraţi. Dacă am reuşit sau nu, doar Bunul Dumnezeu ştie. Am învăţat de la voi, părinţii noştri să muncim cinstit şi să ne facem datoria oriunde ne-am afla. Ne-aţi învăţat să fim ordonaţi, să ne respectam cuvântul dat şi să mergem întotdeauna mai departe, chiar şi atunci când viaţa ne-a dat încercari, care păreau prea mari pentru umerii noştri. Într-adevar, noi nu am avut energia, forţa şi determinarea ta, dragul nostru tată, dar împreună am învăţat că familia este înainte de toate, lucrul cel mai important. Când, mama a trecut în lumea veşniciei, ţi-ai asumat crucea singurătăţii. Continuam să venim acasa şi nimic nu amintea că din casă lipsea mama, persoana în jurul careia ne adunam cu toţii.

Se spune ca viaţa e dată de amintirile ce trăiesc în sufletul fiecăruia şi pe care le poate povesti mai departe, pentru ceilalţi, spre luare aminte. Amintirile noastre încep, undeva în copilăria îndepărtată, cu primul pom de Crăciun, cu globuleţe argintii, cu emoţia, surpriza şi bucuria ce ne-au învăluit sufletele, atunci când eram foarte mici, dar şi acum când retrăim acele clipe. Am devenit apoi elevi şi dacă ne-a rămas ceva în minte este faptul că eram printre primii copii din sat care începeau încă din luna iulie, pregătirile pentru începerea şcolii. Cumpărarea caietelor, cărţilor şi altor rechizite era lucrul cel mai important, îţi doreai să învăţăm bine, te bucurai de fiecare dată când obţineam premii la şcoală. Şi acum pereţii bătrânei case părinteşti, găzduiesc diplomele noastre înrămate, la un moment dat te-ai oprit, erau prea multe. A fost felul nostru de a răspunde vouă, părinţilor, să învăţăm bine şi să fim conştiincioşi şi responsabili.

Urmează alte şi alte amintiri, ne ajutai de fiecare dată, când începea anul universitar, mergeai cu noi, ne cărai geamantanele grele şi nu îţi găseai liniştea până nu ne vedeai cazaţi în căminele studenteşti. Ne-am întemeiat familii, avem parteneri de viaţă frumoşi şi săritori, pe care i-ai tratat cu afecţiune şi respect, avem copii, nepoţi şi chiar dacă între timp am devenit adulţi şi am început şi noi să îmbătrânim, ne considerai tot timpul copii, fiindu-ne alături cu sufletul dar şi cu ajutorul permanent şi necondiţionat. Cei 27 de ani de singurătate, i-ai trăit cu demnitate, iar noi ţi-am fost alături şi te-am ajutat. În urmă cu doi ani, povara bătrâneţii devenise prea grea pentru tine, iar noi, copiii tăi, parcurgeam nişte etape dificile, care cereau timp pentru rezolvarea unor probleme de sănătate. Ne-am gândit atunci să îţi propunem să stai la un cămin privat de bătrâni, unde îţi erau oferite condiţii decente de viaţă, asistenţă medicală permanentă şi posibilitatea socializării cu persoane de aceeaşi vârstă. Ţi-am mulţumit atunci, îţi mulţumim şi acum!  Acceptând să-ţi părăseşti casa, grădina, via, vecinii, rudele, satul în care te-ai născut şi ai trăit, pentru noi, copiii tăi, a fost dovada supremă de iubire. Ai făcut acest pas dificil, pentru ca noi să ne putem îngriji de sănătate, de controalele medicale, care ne cereau atât de mult timp. Eu, fiica ta, aflându-mă în acelaşi oraş, te vizitam mereu şi am simţit că în primul an de viaţă în noua ta locuinţă, ai fost fericit, te-ai acomodat uşor, te-ai împrietenit cu oamenii. Anul acesta, deşi a debutat destul de bine, treptat starea de sănătate s-a deteriorat şi a început un moment greu, de suferinţă fizica, apoi aceasta a generat neputinţă, disperare, gândul că viaţa nu mai are sens. Am discutat mult în acest timp, am fost  mai apropiaţi ca niciodată, au existat momente de iubire dar şi momente confuze şi tensionate. Dar dincolo de aparenţe, era între noi o emoţie, o comuniune mai presus de existenţa de fiecare zi. Am asistat la întâlnirea cu fratele meu şi fiul tău, atât de drag ţie. Rar mi-a fost dat să văd o asemenea scenă de tandreţe, de iubire, de afecţiune! Plângeai, îl imbrăţişai, îi şopteai cuvinte, doar de tine înţelese. Privindu-vă m-am gândit că aşa a vrut  Dumnezeu, să facem parte din aceeaşi poveste, să primim lumina prin voi, părinţii nostri şi amplificand-o s-o dăm mai departe. Îţi doreai să fim uniti, să ne iubim, să ne înţelegem unii cu alţii. Aveai dreptate, doar acolo unde e linişte, comuniune şi iubire, Dumnezeu îşi găseşte lăcaş şi lucrează prin harul Duhului Sfânt. Spunea monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt:

„Sunt în viaţa aceasta deşartă, totuşi, clipe inimitabile şi incomparabile. Cu ajutorul lor ne răbdăm bătrâneţele, eşecurile, şi cu ele plecăm Dincolo…Ele ne sunt cârjă şi izvor de apă vie, izvor nesecat….Ajungă-ne deci o cât de scurtă clipă de contact cu Fericirea, cu Absolutul, cu Beatitudinea, cu Dumnezeu, dar să fie, să fi fost!

Să nu ne găsească moartea cu mâinile absolut goale, ca pe unii care am făcut degeaba umbră pământului, care ne-am bătut joc de talantul ori jumatatea de talant  ori sfertul de talant care ne-a fost hărăzit, adică încredinţat.”

Da, bunul nostru tată, într-adevăr nu ai făcut umbră pământului degeaba, prin ceea ce ne-ai transmis, prin ceea ce ne-ai dăruit, viaţa ta a avut şi are sens, continui să trăieşti în inimile noastre, iar noi îţi mulţumim, îţi suntem recunoscători pentru toate acestea. Îţi făgăduim că această flacără firavă şi plăpândă a credinţei, care s-a aprins în sufletul nostru, şi datorită iubirii voastre a părinţilor noştri binecuvântaţi de Dumnezeu, o vom da mai departe, şi prin lucrarea Duhului Sfant, ea va face să înmugurească iubirea în alte şi alte inimi.

Dumnezeu să te binecuvânteze cu mare mila Sa!

Doamne ajută!

19 august 2014

Rodica Dascălu

O mamă şi crucea ei

Lasă un răspuns

Început de august, e o zi de vară toridă, asfaltul încins de atâta căldură se topeşte sub paşii celor câţiva trecători care se mai află încă, la aceasta oră de amiază pe străzi. Soarele străluceşte intens pe cerul senin, trimiţând razele sale dogorâtoare asupra oraşului toropit şi aproape pustiu.

În ciuda avertismentelor celor din familie, care m–au sfătuit să nu călătoresc într-o zi cu temperaturi ce au atins în capitală 39 şi chiar 40 de grade, eu mi-am asumat orice risc şi am pornit la drum. Găsesc cu uşurinţă trenul cu care voi călători spre  Bacău, şi îmi ocup locul în vagonul 3. Atmosfera din tren e plăcută, instalaţia de aer condiţionat funcţionează în parametri, aproape că am o uşoară senzaţie de răcoare, de altfel, foarte plăcută. Celelalte trei locuri sunt ocupate de o tânără mamă cu doi copii, o fetiţă de cinci-şase ani, Petra şi un băieţel de doi-trei ani, Simon, numele lor aveam să le aflu foarte repede, chiar din discuţiile celor doi copii. Sunt frumoşi, cu părul blond auriu, poartă jeanşi cu bretele şi tricouri albe cu embleme frumos colorate.

Se pare că au pregătit din timp această călătorie cu trenul, merg la bunicii din partea mamei, care locuiesc în oraşul Piatra Neamţ. Fiecare copil are un rucsac propriu cu jucăriile şi jocurile preferate. Între ei se înfiripă o discuţie plăcută, inocentă, pură. Oamenii din jur zâmbesc, auzind replicile celor doi copii, care sunt bine crescuţi şi educaţi cu multă atenţie. Petra vorbeşte foarte corect, are un vocabular bogat, o dicţie perfectă, iar propoziţiile sunt ireproşabile. Simon e un copil ghiduş, nu poate încă să pronunţe literele ş şi r, şi datorită acestui fapt, dialogul celor doi copii devine încântător.

Deşi citesc o carte care necesită multă atenţie, nu reuşesc să mă concentrez, replicile copiilor îmi întrerup firul lecturii şi mă fac să zâmbesc.

Sunt minunaţi, au preocupări diverse, nimic strident sau răutacios nu se întâmplă între ei, aşa cum se obişnuieşte între copiii de vârste apropiate. Simon, văzând lanurile de floarea soarelui exclamă „uite, Petra, flori de soare!”, bineînţeles că sora cea mare îl corectează „Simon, se spune floarea soarelui”. Sunt uimiţi să vadă caii păscând pe câmp, ponei, în limbajul lui Simon. Văd şi o văcuţă care îi inspiră, şi împreună improvizează un cântecel pe care îl cântă la unison. Atmosfera dintre cei doi fraţi îmi transmite pace, linişte, predispoziţie la visare. E atâta afecţiune între copii şi mama lor, încât îmi dăruiesc şi mie din preaplinul frumoaselor lor sentimente, şi mă bucur şi eu de bucuria lor. La un moment dat copiii îşi aduc aminte de covrigii calzi cumpăraţi în Gara de Nord. Petra în grija căreia se aflau covrigii, îşi dă seama că i-a uitat, undeva, tot în acest vagon, cu câteva rânduri mai în faţă. Foarte serioasă, Petra recunoaşte că a greşit „Doar eu sunt de vina, ştiu asta, totuşi doresc să mănânc covrigi”! Ca un ecou, Simon repetă „vleau covligi”.

În sfârşit cu ajutorul mamei, covrigii sunt recuperaţi şi copiii încep sa-i consume cu multă plăcere.

Ceva mai târziu, tânăra mamă, scoate din nişte cutii roşii şi albastre, pachete cu diverse bunătăţi pregătite de acasă, cu multă dragoste pentru îngerii ei. Dialogurile spumoase ale copiilor, fac timpul să zboare cu repeziciune. Din vorbă în vorbă, îşi aduc aminte de ochii albaştri ai bunicului, doresc să-i dăruiască, fiecare, câte o planşă desenată, în care şi ei să fie personaje importante. Desenează Petra, desenează Simon, e multă tăcere şi concentrare. „Simon, te rog nu mai irosi hârtia!”  Pe planşa Petrei, Simon este micuţ, aşa cum este în realitate, dar el doreşte să fie mare şi ia atitudine spunând „Petra, de ce m-ai desenat aşa de mic, eu sunt mare!”

La un moment dat, Simon începe să râdă cu poftă, şi nu se mai poate opri. Treptat totul alunecă pe o pantă îngrijorătoare, Simon intră într–o stare de agitaţie continuă. Mama doreşte să-l liniştească, să-l convingă să doarmă. Nimic nu reuşeste să-l domolească pe Simon, se încordează, râde, repetă câteva cuvinte în neştire, după care iar hohote de râs interminabile. Petra, la început încearcă să alimenteze această stare de veselie şi amuzament. Mama îi şopteşte ceva fetiţei la ureche, Petra se linişteşte, dar Simon continuă să se zbată, să râdă, să se agite. Tânăra şi frumoasa mamă este la capătul puterilor. Nu ştie ce să mai facă, îl ia în braţe pe Simon şi se plimbă cu el pe culoarul vagonului. În cele din urmă, băieţelul se linişteşte, ochişorii lui au devenit închişi la culoare, după zbuciumul pe care l-a traversat. Mă priveşte cu ochii lui aproape închişi, intenşi, nu-i pot suporta privirea. Lacrimile îmi inundă ochii, gata să se prelingă şiroaie pe obraji.

Cât timp mama s-a plimbat cu Simon, Petra parcă maturizată în câteva ore, mă priveşte cu ochii ei frumoşi şi serioşi „ ….aşa face el…, mereu….”, si poate ar fi avut mai multe de spus, avea multe întrebări pe care şi le reprima, să nu-l supere pe Simon, să nu o supere pe mama.

Aş fi vrut să îmbrăţişez fetiţa, să-l mângâi pe Simon. Parcă făceau parte din mine sau eu eram parte din ei, sau cu toţii eram parte din ceva nemărginit şi binecuvântat, ceva mai presus de noi, oamenii. Simţeam iubire faţă de aceşti copii, faţă de mama lor! Înţelegere, răbdare, calm, toate aceste calităţi răzbăteau prin fiecare fibră a corpului ei. O linişte profundă îmi invadează adâncurile cele mai profunde ale inimii, gândurile inutile se îndepărtează tiptil, iar în locul lor, doar iubire pentru copii, pentru mama ce veghează mereu, fără să se revolte, fără să judece, fără să se întrebe „ de ce tocmai mie?”.

Doar o imensă umilinţă şi smerenie. Îşi duce crucea cu demnitate. Iubirea ne conectase pe toţi cu plinătatea, tăria şi forţa ei. Mi-am luat la revedere şi am coborât în Bacău. Doamne binecuvântează această mamă minunată şi crucea ei pe care o are de dus!

 

Joi, 8 august 2013, Bucureşti

 

Rodica Dascălu

Ştefania şi povestea ei

Lasă un răspuns

2 aprilie 2013. Zi însorită, de primăvară. Cu o zi în urmă, împreună cu soţul meu beneficiem din plin, de căldura şi lumina soarelui, plimbându-ne prin parcurile bucureştene, aflate în preajmă. Suntem, de câteva zile, în Bucureşti, în vizită la fiul nostru. Parcul Florilor si Parcul Morarilor, căci despre ele este vorba, sunt adevărate oaze de linişte şi frumuseţe care te îmbie la meditaţie, reverie şi contemplare. Admirăm cu bucurie stolurile de pescăruşi plutind în zbor deasupra lacului, tulburând uşor, din când în când, limpezimea şi claritatea acestuia. Sălciile bătrâne cu crengile lor pletoase abia ating suprafaţa lucie a lacului, privindu-şi cochete chipul ca într-o oglindă strălucitoare. Se oglindesc deopotrivă: blocurile de locuinţe din împrejurimi, norii de pe cerul senin de un albastru intens, aflaţi într-o continuă mişcare şi schimbare de formă. Totul în jur sugerează un mic univers armonios, ce include oameni, păsări, copii, copaci, flori timide….acestea din urmă, abia îndrăznind să-şi deschidă petalele sub mângâierea blândă a primelor raze de soare.

Mi-am dorit această baie de lumină şi armonie, fiindcă, ştiam că a doua zi voi merge la un control periodic în Institutul Oncologic. Ştiam că, mă voi întâlni din nou cu suferinţa. Ştiam că, chiar dacă îmi doresc să rămân indiferentă faţă de situaţiile de viaţă înâlnite, nu e posibil acest fapt. Da, voi asculta poveştile de viaţă, voi privi suferinţa în ochi, aşa cum am făcut şi eu cândva, cu ceva timp în urmă.  

Mă prezint la prima oră a zilei în secţia de oncologie, unde asistenta mă întâmpină exclamând: Vai, ce bine arătaţi! Cum sunteţi, totul e bine?

Nu reuşesc să răspund întrebărilor ce vin în avalanşă. Îmi revin în minte imaginile sedinţelor de chimioterapie, cu tot noianul lor de efecte secundare. Nu mă las copleşită de emoţii negative. Sunt conştientă că am făcut faţă acestor momente dificile din existenţa mea, descoperind în adîncul inimii mele, o forţă divină uriaşă care m–a ajutat să învăţ lecţia de viaţă aşa cum se cuvine. Am învăţat–o şi pe deasupra i–am găsit şi sensul: IUBIREA este cea care dă valoare vieţii. Şi am mai învăţat ceva important, este bine să te deschizi oamenilor, să vorbeşti despre ceea ce ţi se întâmplă, aceasta este cheia transformărilor ce vin  şi datorită cărora se activează drumul acesta de a dărui şi primi iubire.

Când vin la controalele medicale în IOB, sunt foarte atentă şi prezentă la mesajele ce vin spre mine sau care pleacă de la mine spre ceilalţi. Nimic nu este întâmplător, mai ales în această zi şi în acest loc. Se întâmplă miracole, se schimbă destine, înveţi într-o zi sau în câteva zile, cât învaţă alţii într-o viaţă.

Dar să–mi continui povestirea….

Aştept momentul de recoltare a sângelui pentru analize, într–un salon, în care trei doamne tinere, îşi fac tratamentul cu citostatice perfuzabile. Intru în salon, zâmbesc şi le dau bineţe.  Toate poartă baticuţe colorate pe cap, pentru a–şi ascunde căderea părului. Privirea lor e tristă, ochii privesc în gol, depănându–şi în gând, oare pentru a câta oară, propria poveste.

Când mă văd, toate tresar şi doresc să-mi cunoască povestea. Îşi recapătă speranţa când aud că am suportat şi eu o operaţie de mastectomie, precum şi opt şedinţe de chimioterapie……. şi, cu toate acestea, reuşesc să–mi trăiesc viaţa firesc.

Una dintre ele, foarte tânără şi, care încă nu are chipul marcat de paloarea specifică neoplasmului mamar, doreşte să afle care este secretul revenirii la normalitate.  Încerc să le spun, secretul este schimbarea totală a atitudinii faţă de viaţă. Am încercat eu însămi să mă schimb, am început să fiu atentă la mesajele sufletului, apoi am constatat cu surprindere că încep să se schimbe şi cei din jurul meu. Procesul durează, e continuu, nu se întâmplă asemenea minuni cât ai bate din palme. Doamna cea tânără, profund surprinsă de cele auzite îmi răspunde:

 – Cum adică să mă schimb eu, poate vreţi să spuneţi că eu trebuie să–i schimb, să-i modelez pe ceilalţi, ca aceştia să devină asemeni mie! Încerc să le spun despre acceptare, iertare, iubire…. să nu–i mai judecăm pe ceilalţi. Toate acestea stârnesc o vie uimire, au cu totul alte păreri. Sunt tinere, înţelepciunea vine mai târziu sau cine ştie poate, această experienţă pe care o parcurg, le poate zdruncina din temelii toate convingerile, concepţiile şi ideile, le poate schimba viaţa. Doar Dumnezeu ştie care este planul divin cu fiecare dintre noi!

Împărtăşesc şi alte secrete, mersul pe jos pentru oxigenarea organismului, o alimentaţie fără grăsimi şi zahăr, cu multe fructe şi legume. Subliniez, că cea mai importantă, este componenta psihică, încrederea în vindecare, credinţa în Dumnezeu. La plecarea din salon, întâlnesc ochii cafenii, calzi şi uimiţi ai unei tinere, pe care nu o zărisem până atunci, nu participase la discuţiile noastre. Îi zâmbesc cu iubire. Pentru mine e uşor să am o asemenea atitudine, sunt în parametri, nu am dureri sau alt disconfort. Peste doar cateva ore aveam să trăiesc o întâmplare ce m–a marcat profund.

În jurul orei prânzului, aştept în salonul 634, consultaţia la medicul oncolog.

Intru, zâmbesc, salut şi cer voie să fac un popas până când voi fi chemată de doamna doctor, pentru interpretarea analizelor. Timpul trece repede, fiindcă, între noi femeile, de cele mai multe ori, se înfiripă discuţii. Suntem dornice să găsim răspuns la întrebările ce ne frământă, cu privire la boală. Îmi pregătesc documentele pentru consultaţie, apoi ridic privirea spre cele două doamne ce se află în salon şi care sunt conectate la aparatele de perfuzii cu citostatice. Una din ele, în jurul vârstei de 55 ani, este vioaie, grăsuţă, activă, vorbeşte frumos, este din Ploieşti şi îşi spune povestea.

A fost marcată de moartea părinţilor, i–a iubit mult, stresul puternic prin care a trecut, urmat de un tratament hormonal greşit, a declanşat un cancer agresiv la sân. Sunt liniştită, este pe mâini bune, este pacienta profesorului Alexandru Blidaru.

În celălalt pat, întrezăresc silueta unei tinere de 30–35 de ani, deosebit de palidă, încearcă să doarmă, poartă  şi ea un batic pe cap.

Discuţia se încheagă repede, tânăra se numeşte Ştefania, are 37 de ani nu este căsătorită. Cancerul cu care a fost diagnosticată în urmă cu trei ani, a recidivat. Locuieşte cu părinţii ei în Bucureşti, aceştia sunt pensionari. Ea are o pensie de patrusute de lei şi încă una de boală sau handicap de dousute de lei. Cei doi fraţi căsătoriţi, au familiile lor, au copii lor, problemele lor. Sora casătorită şi aflată la muncă în Spania, îi este aproape cu sufletul, dar şi cu ajutorul financiar, care să–i permită un minim necesar pentru tot ceea ce implică această boală.

Dacă dimineaţă, eram dispusă să dau sfaturi, acum rămân mută de durere în faţa acestei tinere. Doreşte să vorbească. Nu prea are cu cine sta de vorbă, mamei nu–i poate spune toate aceste trăiri, sora e departe, în prietene şi în general, în oameni  nu are încredere. Tac, plâng şi ascult povestea Ştefaniei….

E atât de frumoasă! Dacă n–ar avea chipul atât de palid!

În perioada ei bună, era consilier la o firmă americană, de cosmetice de lux.

Mărturiseşte că este o fire foarte sensibilă, a trebuit să se bată pentru locul ei de muncă, concurenţa era mare. Când ajungea acasă, după terminarea lucrului, deşi frântă de oboseală, mai găsea puterea să zâmbească. Iar chipul mamei se lumina, instantaneu, la vederea ei.

A umblat extrem de mult prin spitale, clinici, medici, în speranţa unui diagnostic corect, nu a avut parte de aşa ceva. A suportat o operaţie ca şi cum ar fi avut o tumoră benignă. Strategia chirurgicală ar fi fost cu totul alta dacă avea diagnosticul corect. Diagnosticul de cancer îl află abia după operaţie, în urma unui examen RMN. Medicul care i-a dezvăluit diagnosticul de boală gravă, a procedat cu multă delicateţe, a încurajat-o, spunându-i că nu este cazul să se sperie, situaţia este sub control….Ieşise din cabinet şi purta în poşetă, petecul acela de hârtie cu un diagnostic care ar fi tulburat pe cel mai puternic dintre oameni. Ce ar mai fi de spus când vine vorba de o tânără de 34 de ani, singură, vlăguită de atâta căutare! Acest moment delicat s-a întâmplat în incinta unui mare spital din capitală. Răvăşită de vestea primită, singură şi neajutorată, rătăcea pierdută prin curtea spitalului, căutând cu privirea o clădire mai înaltă de unde ar fi dorit să se arunce în gol. Dorea să evite confruntarea cu pericolul nou apărut la orizont. Căutând în neştire locul potrivit pentru a-şi lua viaţa, deodată îi vine în minte un gând bun, va continua să trăiască. De unde şi cum s-a întâmplat? Doar Dumnezeu ştie, EL ne luminează în momentele cele mai grele ale vieţii! Nu a  plâns, nu s-a lamentat, oare cum va proceda când va da ochii cu mama ei? Nu ar vrea să o îngrijoreze.

A urmat reevaluarea diagnosticului, apoi multe şedinţe de chimioterapie, cu tot ceea ce implică acestea. Au fost trei ani de bine aparent, acum cancerul recidivase, era inoperabil şi urma o nouă serie de chimioterapie, cu nouă sedinţe de citostatice. Nu avea încredere în terapii complementare, nu ştia mare lucru despre acestea. Antioxidanţii, suplimentele antitumorale, produsele de detoxifiere, oxigenarea organismului, erau tot atâtea semne de întrebare pentru ea. I-am ascultat povestea şi am trăit o stare de compasiune cum rar mi-a fost dat să întâlnesc.  

Povesteşte frumos, cu emoţie, se vede că nu-şi deschide inima uşor.

Am spus şoptit câteva cuvinte, să-şi accepte trecutul, să ierte, să fie optimistă…..toate aceste sfaturi de care eram tare mândră, deveniseră parcă inutile, nu mai aveau rezonanţă, semnificaţie. Cu ochii strălucitori, aproape febrili, Ştefania continuă să-şi spună povestea. Citise ea într-o carte scrisă de un mare duhovnic, că cei bolnavi de cancer se mântuiesc dacă răbdă şi acceptă boala. În perioada când era sănătoasă, a trăit intr-o relaţie cu un tânăr, atunci a avut două întreruperi de sarcină. Este convinsă că Dumnezeu o pedepseşte pentru curmarea celor două vieţi nevinovate. Şoptesc mai mult, îi spun, Dumnezeu e Iubire, nu pedepseşte, ci creează situaţii de viaţă din care trebuie să extragem mesajul folositor pentru ascensiunea sufletului. A fost alegerea ei să facă acele fapte. Iar acum, prin Ştefania, vorbea glasul conştiinţei ei! Boala, suferinţa săvârşiseră o minune, Ştefania, se cerceta pe sine însăşi, vroia să ştie unde anume greşise în scurta ei existenţă. Această autoanaliză îi este benefică, un fel de exorcizare a răului, a frământărilor lăuntrice ce o macină şi îi consumă forţa vitală, atât de necesară vindecării!

–      Nu am încredere în oameni!, continuă ea. Are două prietene bune, le-a cerut să păstreze secretul ei, dar acestea au povestit întâmplarea şi celorlalte colege.

Îi spun, că nu este nimic rău în asta, poate rostul, sensul ei este de a trage un semnal de alarmă pentru toate celelalte fete, de a le ajuta să conştientizeze că sănătatea e bunul cel mai de preţ. Povesteşte cu un aer contemplativ că, înainte de boală, a avut un moment când percepea viaţa ei asemeni unui cerc vicios, nimic nu se finaliza, nu reuşea să facă nici măcar un pas spre o etapă superioară. Dacă nu ar fi durerile atât de intense, care o fac să-şi piardă orice speranţă, ea ar fi capabilă să trăiască firesc, are o sumedenie de vise: îşi doreşte să lucreze, i–ar place să aibă maşina ei, să călătorească, să–şi îngrijească nepoţii, ar dori sa asigure un trai decent părinţilor ….. De n–ar fi durerile acelea ce o fac să–şi piardă speranţa! Şi de–ar putea să se ascundă undeva când are dureri să nu mai vadă neputinţa din ochii stinşi ai mamei!

Mă cheamă doamna doctor! Ne luăm rămas bun, urmeză să ne mai auzim, prin telefon, ţinem aproape…., poate, cine ştie….

 

 Rodica Dascalu

4 aprilie 2013

 

 

Iubirea, esenţa vieţii

Lasă un răspuns

Zi friguroasă de iarnă, cu ceaţă şi multă umezeală. Şi totuşi in aer pluteşte ceva nedefinit. E zvon de primăvară. Azi, e inceputul unei lungi perioade de timp, când, cu toţii, indiferent de vârstă, vom celebra iubirea şi venirea primăverii: Ziua îndrăgostiţilor, Dragobetele, Mărţişorul, 8 Martie – Ziua Femeii.

În această zi, de mijloc de februarie, voi asculta, voi privi în linişte şi voi trăi tot ce-mi oferă viaţa. Da, manifestarea  iubirii, sub diferitele ei forme, aceasta este pentru mine, tema zilei.

La radio, o voce feminină, delicată, spune că cel mai frumos simbol al iubirii este imaginea a doi bătrâni, încovoiaţi de ani, mergând alături, ţinându-se de mână. Surprinzător de frumos! Eram sigură că emisiunile radio dedicate zilei îndrăgostiţilor, vor elogia doar iubirea năvalnică a tinereţii, cu tumultul şi vraja ei. Cu atât mai mare este surpriza din partea moderatorilor radio, care, prin mesajul transmis arată că preţuiesc deopotrivă afecţiunea, tandreţea şi iubirea celor care îmbătrânesc frumos, umăr lângă umăr. Apoi primesc pe facebook, aceeaşi imagine tandră a doi bătrâni ajunşi împreună la vârsta senectuţii. Cu sufletul vibrând de emoţie pornesc spre parcul ce mă găzduieşte în fiecare zi. Merg pe stradă, sunt foarte prezentă şi observ oamenii, natura, vremea; privesc toate acestea nu la suprafaţă, ci cu ceva mai multă profunzime, încerc sa întrezăresc iubirea, acel nod divin ce leagă toate lucrurile.

Admir gingăşia primilor ghiocei. Sunt curajoşi şi, în ciuda stratului gros de zăpadă, au reuşit să-l străbată, ca apoi prin clinchetul lor, să vestească primăvara.

E ora când elevii din clasele primare ies grăbiţi de la şcoală. Sunt aşteptaţi cu dragoste, emoţie şi cu zâmbetul pe buze, de bunicii lor. Aceştia din urmă, pentru a uşura povara nepoţilor, le poartă ghiozdanele burduşite cu cărţi si caiete în spate, şi astfel, ei înşişi capătă un aer adolescentin. Citeşti în ochii lor o căldură capabilă să topească zăpada iernii, o caldură ce îi învăluie şi îi copleşeşte. Sunt gesturi ce vor rămâne definitiv în inima copiilor şi vor deveni amintiri duioase, ce nu se vor şterge vreodată.  Îmi continui drumul, din când în când întâlnesc tineri adolescenţi cu câte un fir de trandafir în mână, fie indreptându-se spre locul de întâlnire cu fiinţa dragă, fie aflându-se deja împreună, cu obrajii aprinşi şi ochii strălucind de bucuria revederii.

Trecand prin faţa Spitalului Judeţean, observ fii si fiice, oameni maturi de astă dată, sprijinindu-şi cu grijă părinţii externaţi din spital, chipuri palide, marcate de boli si neputinţe.

Citesc aceeaşi dragoste pe feţele copiilor, radiind afecţiune  pentru părinţii lor aflaţi în suferinţă.

Căutăm toată viaţa iubirea în exteriorul nostru, când, de fapt, ea este în fiecare dintre noi. Descoperind iubirea în interiorul nostru, ne înălţăm, invăţăm să fim mai buni, mai atenţi, mai respectuoşi şi mai liniştiţi. Liniştea ne ajută să ne cunoaştem pe noi înşine, să ne iubim şi în momentul când devenim iubire, atunci o putem dărui celor din preajmă, încredinţându-i că doar în ei se află acea putere magică, capabilă să aprindă scânteia divină din adâncul inimii lor.

Parcul acoperit cu un strat imaculat de omăt, oferă spaţiu de recreere şi relaxare, fie tinerilor îndrăgostiţi, fie persoanelor de toate vârstele, dornice să facă mişcare pentru a-şi ameliora sănătatea, dar şi pentru a-şi găsi un remediu pentru singurătatea ce îi cuprinde uneori.

Sunt părinţi în vârstă, a căror inimă tânjeşte după copiii lor plecaţi peste mări şi ţări, în căutarea unui loc de muncă decent. Acolo, departe, s-au născut nepoţii lor, pe care i-ar dori aproape, să le deschidă uşa şi să-i întrebe de sănătate. Dorul de copii, singurătatea, bolile, îi fac pe bătrânii parcului să retrăiască, în ciuda distanţelor ce-i despart, momentele importante petrecute cândva împreună.

Trecând în alt registru, la câţiva paşi distanţă, doi tineri fac poze.

În parcul acoperit de zăpadă, cu copacii goi şi cenuşii, tânăra  domnişoară îmbrăcată doar într-o rochie verde galbui, scurtă si amplă în jurul taliei, asemeni unui lujer, aleargă fericită si găseşte cele mai spectaculoase unghiuri si peisaje pentru a poza. Gingăşia si vioiciunea cu care aleargă de la un copac la altul, dorinţa de a-şi arăta frumuseţea în faţa iubitului, ne stârnesc nouă doamnelor sobre, un zâmbet îngăduitor, dar şi plin de reproş. O sa vadă ea la bătrâneţe! Imprudenţa de acum o va ajunge mai târziu şi îi va afecta sănătatea!

Mă gândesc la experienţa acestei zile, îmi imaginez cum bunicii, nepoţii, părinţii ieşiţi din spital sprijiniţi de fiii lor, îndrăgostiţii din parc, bătrânii din parc cu copiii lor plecaţi în lumea largă, tânăra in rochie viu colorată cu iubitul ei, toţi suntem conectaţi unii de alţii prin acest sentiment profund al iubirii. Da, suntem împreună unii cu ceilalţi, chiar dacă nu ne cunoaştem, chiar daca ne despart distanţe mari, cu toţii încercăm să regăsim iubirea din inima noastră, ca apoi să o dăruim unii altora în această mişcare perpetuă care este viaţa, mişcare continuă spre adevăr şi frumuseţe. Să facem un astfel de exerciţiu……e într-adevăr o mare provocare.

 

14 februarie 2013

Despre fericire

Lasă un răspuns

Despre fericire

Somn adânc, odihnitor…..Grija de a-l suna pe tata mă face să tresar, ora de întâlnire noua dimineaţa.  De aproape o luna are ca domiciliu, căminul de batrâni, Lilioara, o pensiune în sistem privat pentru îngrijirea bătrânilor.

Îi sunt recunoscătoare fiindcă a acceptat această soluţie. Cred că experienţa dureroasă prin care, eu, fiica lui, am trecut, l-a făcut să ia această hotărâre, a desprinderii de casa în care a trăit. Din prima zi când a ajuns la cămin, a fost impresionat şi mulţumit de cele văzute: curăţenie, atmosferă calmă, personal specializat pentru astfel de cazuri.

Îi aud vocea la telefon, de obicei, veselă  şi mulţumită, acum iritată şi plină de reproş la adresa noului coleg de cameră. Înţeleg că sunt iarăşi probleme de comunicare, adaptarea la noul stil de viaţă cere multă răbdare. Am sentimentul că tata este un copil, de soarta căruia trebuie să mă interesez în permanenţă. Îi vorbesc în şoaptă, îi promit că după amiază voi ajunge la el şi vom sta de vorbă, aşa ca de la inimă la inimă.

Închid telefonul. Simt neliniste, emoţie. Călatoria la Bucureşti, controalele medicale periodice, grija pentru tata, toate sunt stări pe care le trăiesc intens. Pe când mă aflam în Bucureşti, îmi spuneam în sinea mea:

– Voi ajunge curând acasă, mă voi odihni, îmi voi relua plimbările în parc, voi citi cărţile mele preferate. Voi selecta citatele ce mă fac să-mi pun întrebări şi să percep mesajul de dincolo de cuvinte. Şi, când colo, altă experienţă de viaţă, a cărei lecţie trebuie învăţată.  Relaţia copiilor cu părinţii cere răbdare, acceptare si multă iubire. Pregătesc pachetul cu bunătăţi pentru tata: prăjitura cu mere preferată, mandarine, banane şi cafea gata preparată, cu zahăr. Drumul până la gară îl parcurg cu autobuzul, apoi îmi continui călătoria pe pasarelă, deasupra căii ferate. Privesc împrejurimile de sus, sunt tristă, abătută, oare voi mai reuşi să-l înveselesc, să-l fac să vadă  partea plină a paharului?

Şi, deodată, coborând treptele pasarelei, văd în grădinile oamenilor, aceeaşi nuci impunători, pe care-i admirasem cu ocazia recentei călătorii cu trenul, cu coroanele lor perfect rotunde, galbene ruginii, asemeni unor flacări uriaşe. Priveliştea domoală de toamnă aurie îmi face sufletul să vibreze. Ochi să avem pentru câtă frumuseţe este în jurul nostru! Îmi  continui drumul, simt o durere difuză în piept. Doamne, te rog, ajută-mă să-mi păstrez seninul şi bucuria presărate în inimă de muzica plină de taină a arămiului toamnei!

Ajung, în cele din urmă la căminul de bătrâni. De jur împrejur, aceeaşi privelişte minunată de toamnă. Pe terasa clădirii, în jurul unor mese albe, stau şi aşteaptă pe cei dragi din familie, cîţiva bătrâni. Printre ei, tata, domnul Munteanu şi ceva mai departe domnul Solomon,  un fost aviator, noul coleg de cameră al tatei. Acesta din urmă, îşi duce viaţa într-un cărucior cu rotile, suferise de curând, în vară, un accident vascular. Aveam să-i ascult povestea ceva mai târziu. Mă retrag cu tata în noua locaţie, este cea de-a treia cameră în care s-a mutat de când a venit în cămin. Îmi povesteşte de un aşa zis conflict cu domnul Solomon. Constat cu surprindere că uneori şi oamenii maturi se comportă asemeni copiilor. Sau, mai degrabă aşa pare la prima vedere, de fapt e vorba de ceva mult mai profund: neputinţele bătrâneţii şi bolii, singurătatea, lipsa afecţiunii, şi câte altele. Camera e luminoasă, frumos mobilată, curată şi foarte modernă, cu jaluzele verticale, cu televizor color, nimic nu aminteşte de atmosfera sumbră şi întunecoasă din azilele de batrâni, prezentate uneori la televizor. Este îngrijit cu multă atenţie, i se oferă mâncare proaspătă, diversificată şi specifică vârstei. Are parte de condiţii de igienă, la care nici măcar nu visa cu căteva săptămâni în urmă, control medical săptămânal de specialitate, şi supraveghere medicală permanentă. Tariful este bineînţeles pe măsura condiţiilor şi serviciilor prestate.

Tata soarbe din cafea cu înghiţituri mici şi visează la grădina din jurul casei de la ţară, care, parcă, nicicând n-a fost mai frumoasă şi bogată ca în această vară.  Din zi în zi tata devine tot mai bun, mai îngăduitor. Probabil, văzând atâta durere în jur “ vezi în camera vecină sunt trei bărbaţi si doar unul este pe picioarele lui, ceilalţi doi sunt în cărucioare cu rotile “, îşi dă seama cât este de norocos, are mintea ageră şi se deplasează destul de uşor. Să se lamenteze, cum făcea de obicei, nici vorbă. Pe când locuia singur, la ţară, obişnuia să-mi spună: – Cred, că mai greu de atât nu se poate! Degeaba încercam să-i spun că este esenţial felul în care privim lucrurile. Depinde doar de noi să avem o atitudine pozitivă, sa ne bucurăm si să fim recunoscători pentru ceea ce avem. Intr-adevăr douazeci şi cinci de ani de viaţă, trăiţi în singurătate, nu-i uşor. După ce mama s-a stins, a mers mai departe, trăind cu demnitate şi măsură. Acum se află într-o nouă situaţie de viaţă, oare ce lecţie trebuie să înveţe, la cei aproape 88 de ani? Poate e momentul ca el să înveţe lecţia compasiunii, iar eu lecţia iubirii, niciodată nu-i prea târziu să înveţi.

Îmi iau rămas bun de la tata, mă conduce la ieşirea din cămin.

Deşi au trecut doar câteva zile de la această întâlnire, îmi stăruie în minte imaginea tatei cu ochii lui albaştri şi trişti, purtând în suflet dorul pentru casă, vecini, rude. Împreună cu buna mea prietena Maria ne propunem să-i facem tatei, o nouă vizită, prilej pentru noi de a face mişcare, dar si de a aduce bucurie pe chipul unui bătrân, aflat într-un moment delicat al vieţii.

Mă întâlnesc cu Maria la ora stabilită. Sfârşit de octombrie, sunt poate  ultimele zile de toamnă din acest an. Frunzele îngălbenite ale copacilor s-au aşternut asemeni unui covor foşnitor. Suntem atente la detalii, culori, sunete, forme şi armonii.

Mergem în tăcere, prezentul ne inundă cu priveliştea unor case frumoase, în grădina cărora florile de toamnă îşi trimit aromele preutindeni. Natura este încâ vie, simţim din plin energia ei binefăcătoare.

Încerc timid, prin cuvinte simple sa-i mulţumesc Mariei pentru faptul că îmi este alături. Acum dar şi în urmă cu şapte – opt ani, când  tristeţea se cuibărise în casa noastră. Da, atunci, şi nu numai atunci, Maria mi-a fost reazăm şi sprijin. Capacitatea de dăruire a acestui om minunat nu cunoaşte limite. Dăruieşte necondiţionat o părticică din sufletul ei generos, tuturor celor care au nevoie de alean. Ajungem la destinaţie. Tata, domnul Munteanu, domnul Solomon, sunt pe verandă, se încălzesc şi se bucură de razele blânde ale soarelui. Le dăruim colăcei calzi şi struguri brumării. Ne retragem împreună cu tata în cocheta lui cămăruţă. Revederea Mariei, îi încălzeşte sufletul. Bem împreună cafea, discutăm şi ne bucurăm de clipa trăită. Maria îşi exprimă admiraţia pentru tata şi se miră cât este de coerent şi logic în tot ceea ce spune, ba mai mult, cunoaşte denumirea complicată a medicamentelor, ştie cand şi cum să le ia. Dacă ar vedea să citească, totul ar fi mai uşor! Comunicarea cu ceilalţi, emisiunile tv, plimbările pe verandă şi în curtea căminului, vizitele noastre, sunt tot atâtea moduri de a-şi petrece în mod plăcut timpul.

Tata ne mulţumeşte pentru vizită şi ne sărută pe amândoi obrajii, pe mine şi pe Maria. La întoarcere pe drum discutăm despre bătrâneţe, singurătate… Gândim la fel. Daca ai posibilităţi materiale, îţi poţi asigura la bătrâneţe, confort, asistenţă medicală, hrană. Toate acestea sunt pentru trup. Dar ce se întâmplă cu trăirile tale, emoţiile, gândurile? Ce faci cu ele? Oare ce te mai poate face fericit?

Mi-am amintit atunci un fragment din cartea lui  Zaharia Sângeorzan, Monahul  de la Rohia, N. Steinhardt răspunde la 365 de întrebări:

“ Zaharia Sângeorzan: Ce vă face azi fericit?

Răspuns, Nicolae Steinhardt:

a)    Câte o vorbă bună spusă mie spontan.

b)   Ne-boala.

c)    Amintirea clipelor fericite de altădată.

d)   De la Cioran citire: răbdarea cu demnitate a singurătăţii şi părăsirii de către ceilalţi.

e)    Rarele clipe de credinţă totală, fierbinte.

………………………………………………………………………………………………….”

Sănătatea, amintirea clipelor fericite de altădată, vorba bună a cuiva, credinţa, acceptarea singurătătii, toate sunt căi de a înţelege  că viaţa este bucurie şi că nimeni nu ne poate lua bucuria de a trăi.

Azi, am inseninat chipul unui batrân, dăruindu-i un zâmbet. În schimb am primit ceva mult mai preţios, acea căldură ce îţi învăluie inima când oferi celui de lângă tine, o vorbă bună, o încurajare sau doar o strângere de mâna. Suntem vesele, uşoare şi fericite. Acesta este cuvântul potrivit, suntem fericite, am fost împreună noi doua prietene de-o viaţă, ne-am aflat în această zi în armonie una cu cealaltă, cu tata, cu natura şi cu tot ceea ce ne înconjoară. Mulţumim Doamne, slavă Ţie!

 

21 octombrie 2012

 

Rodica Dascălu

Consultaţie la Profesor

Lasă un răspuns

E seara târziu. Sunt singură în apartamentul  fiului meu. Încerc un sentiment de nelinişte. De obicei, abia aştept să fiu doar cu mine insămi, azi mă simt stingheră în această ipostază. Ascult muzică. Când sunt în Bucureşti descopăr voci speciale. Nick Cave, acum Leonard Cohen. Încep să mă simt mai bine şi încerc să scriu povestea acestei zile. Încărcatura emoţională intensă….

Dimineaţă, frig, ceaţă, mă grăbesc spre Institutul Oncologic Bucureşti. Mă rog în gând, să am şansa unei consultaţii la Profesor, pentru un control periodic. Ca de fiecare dată, când păşesc în holul  institutului, privirea îmi este atrasă de panoul alb, uriaş, pe care zeci şi sute de bolnavi îşi aştern gândurile în faţa bolii. Oameni greu încercaţi, dintre care unii aflaţi de mult in lumea îngerilor, îşi exprimă speranţa, nădejdea supravieţuirii. Majoritatea textelor fac referire la credinţă, Dumnezeu, Biblie, învăţarea drumului către noi însine prin relaţiile de iubire cu ceilalţi. Dumnezeu ne poartă mereu in braţe, dar noi suntem orbiţi de griji inutile, nu îl vedem, nu îi simţim tandreţea şi duioşia cu care ne aşteaptă răbdător.

Da, Profesorul vine la cabinet, mult mai devreme decât prevede programul afişat pe usa. 60 sau poate 70 de femei îl aşteaptă cu nerăbdare, o pacientă povesteşte că săptamâna trecută a consultat 102 persoane într-o singură zi. Privesc in jur. Femei de toate vârstele: tinere, mature, cu părul cărunt, unele îşi sprijină trupul vlăguit în baston. Toate doresc să trăiască, să lupte cu această boală nemiloasă. Feţele doamnelor sunt palide, marcate de suferinţă, de lungile şi chinuitoarele şedinţe de chimioterapie, radioterapie şi de intervenţiile chirurgicale repetate. Dacă ar fi doar atât! Controalele şi analizele ce urmează acestor etape, secătuiesc resursele financiare ale acestor femei speciale ce aleg să trăiască. Ele parcurg acest drum sinuos, pentru ele însele, dar şi pentru a-i feri pe cei dragi de suferinţă. Remarc o tânară pensionară, vine la controlul periodic tocmai din Dorohoi. Aşteptarea e lungă si până să-i vină rândul, împărtăşeşte din experienţa ei şi celorlalte paciente care vin la prima consultaţie. – Să ştiţi că această boală este cea mai costisitoare din toate câte există! Gândiţi-vă, eu am o pensie de 800 lei, a trebuit să mă împrumut, să pot face faţă. Apoi adaugă, asemeni unui pedagog la sfârşitul orei de predare: – Să nu uitaţi, aveţi grijă de imunitate, nimeni nu vă dă informaţii despre terapii complementare şi tratamente naturiste.

Într-un târziu apar si două doamne oacheşe, cu fuste lungi şi înflorate, îmbrăcate în cojocele curate si călduroase. Sunt mamă si fiică, vin de la sute de kilometri depărtare. Nu au reuşit sa obţină programare la Profesor.

Mi-am amintit un moment din perioada internării, iunie 2011. Profesorul se apleca cu multă grijă asupra acestor cazuri. Astfel de persoane erau cazate separat in rezerve, le respecta dreptul de a-şi păstra tradiţiile şi obiceiurile. În cazul etniei rome, când cineva este bolnav, întreaga comunitate din care acesta face parte, îi sare în ajutor. Iată că există situaţii în care, şi noi, românii avem ceva de învăţat de la ei, romii.

Tânăra ţigancă şi fiica ei roagă asistenta să le permită o consultaţie la Profesor. În cele din urmă, dându-şi seama că nu există vreo speranţă în acest sens, pleacă, exclamând: – E greu, cat sa mai reziste şi omul ăsta! Se refereau la Profesor, au înţeles sacrificiul, puterea de dăruire a acestui om mare, minunat, capabil sa dea o şansă la viaţă fiecarei femei care îi cerea ajutorul.

Fac cunoştintă cu Georgiana, o tânără profesoara de Limba Româna din Târgu Jiu. E tănară, nu are înca 35 ani, vine la Profesor la un control preventiv. A avut câteva traume psihice care au marcat-o profund: moartea fratelui într-un accident de maşină, despărţirea de soţul ei. Copilul de nouă ani este cel mai minunat eveniment din viaţa ei. Îi este aproape, este frumos, talentat, şi s-a maturizat mai repede decât colegii lui de generaţie. Încerc să-i transmit ceva din starea mea pozitivă, şi mă bucur când îmi spune: – Ştiţi, deja mă simt altfel, mult mai bine, încep să am încredere în mine. Hotarâm să comunicăm în continuare prin e-mail.

Ajung la Profesor, mă consultă cu atenţie, verifică analizele şi la sfârşit îmi întinde mâna. A făcut acest gest în semn de apreciere că i-am respectat cu stricteţe toate recomandările, dar şi de bucurie pentru el însuşi, a salvat o viaţă, sau cel puţin a încercat să facă tot ceea ce este posibil. Ies din cabinet, veselă, cu braţele încărcate de documente, haine, poşetă, ochelari, eşarfă…. Sunt fericită pentru încă alte şase luni…..linişte, pace şi speranţă.

Azi, Dana, prietena mea trăieşte un mare moment, este bunică, i s-a născut primul nepoţel în familia fiului ei cel mare, Andrei. Viaţa merge mai departe, universul este un sistem viu, în permanenţă mişcare şi înnoire…. Şi moartea şi naşterea fac parte din viaţă….

 20 noiembrie 2012, marţi, Bucureşti

Rodica Dascalu

rodicadascalu2002@yahoo.com