”Ce am învățat, de fapt, de la el? Poate că asta. Să arunci mai mult de o umbră. Să nu culegi stafidele din chec. Să ții în frâu și să șlefuiești durerea. Și încă un lucru, pe care bunica obișnuia să-l spună într-un mod mai clar decât l-am găsit exprimat de Agnon: “Dacă nu mai ai lacrimi de plâns, atunci nu mai plânge. Râzi.” ” Amos Oz / Poveste despre dragoste și întuneric / p. 88

“Mi se părea că oamenii pot să vină și să plece, să se nască și să moară, dar cărțile erau veșnice. Când eram mic, dorința mea era să mă fac o carte. Nu un scriitor. Oamenii pot fi omorâți ca furnicile. Nici scriitorii nu sunt greu de omorât. Dar cărțile nu: oricât te-ai trudi să le distrugi, întotdeauna e o șansă să supraviețuiască un exemplar și să continue să se bucure de viața lui de pe raft, în cine știe ce ungher al vreunei librării. “ Amos Oz / Poveste despre dragoste și întuneric / p. 29 – 30 /

“Nimeni, a spus mama, nu știe nimic despre altcineva. Nici măcar despre cel cu care ești căsătorit. Sau despre o rudă sau copilul său. Absolut nimic. Nici chiar despre noi înșine. Nu știm nimic. Și dacă ne închipuim uneori, pentru o clipă, că totuși știm ceva, e și mai rău, pentru că e mai bine să trăiești fără să știi nimic, decât să trăiești în greșeală. Cu toate că, de fapt, cine știe? Poate că, dacă ne gândim bine, e mult mai ușor să trăiești în greșeală, decât în întuneric?” / Amos Oz / Poveste despre dragoste și întuneric /

Părintele Dumitru Stăniloae
( n. 16 noiembrie 1903 – d. 5 octombrie1993 )

„Poporul nostru nu e sceptic, ci realist; are o judecată lucidă şi un calm pe care nu şi-l pierde uşor. El intuieşte just până unde poate fi modificată realitatea cu puterile omeneşti.”

Constantin Galeriu (21 noiembrie 1918, Răcătău, Bacău – † 10 august 2003, București) a fost unul dintre cei mai importanți duhovnici ai Ortodoxiei române.

“Sfinţenia nu înseamnă să mergi pe ape, nu înseamnă să zbori prin vazduh, nu înseamnă să înviezi morţii. Cea mai mare virtute a sfinţeniei la care poate ajunge un om în zilele noastre este să se învieze pe sine, din propriile păcate.“

„Înainte de a-ţi da crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreapta Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o cu mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât o poţi duce. Şi după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci o poţi duce! Ţine-o bine şi urcă pe Golgota spre Înviere!”

Cuviosul Paisie Aghioritul (1924 – 1994)
„Simplitatea este frumoasă. Dumnezeu a imprăştiat stelele pe cer. Pe una a făcut-o mai mică, pe alta mai mare. Iar noaptea, cât de mult îl odihnesc pe om atunci când le priveşte!”.

„Câtă nefericire există în lume! Când pe cineva îl doare şi se interesează de ceilalţi şi nu de sine, atunci el vede întreaga lume ca la radiografie, cu raze duhovniceşti…”

„Omul merită să fie iubit numai pentru că este chipul lui Dumnezeu. Nu are importanță nici dacă este bun sau rău, virtuos sau păcătos. Omul merită să fie iubit pentru ceea ce este. Hristos a iubit și S-a jertfit pentru oameni păcătoși, destrăbălați: N-am venit să chem pe cei drepţi ci pe păcătoşi la pocăinţă. (Marcu 2, 17). În acest fel trebuie să-i iubim pe toți, fără deosebire.”

„Dacă o întâmplare este de la Dumnezeu și tu o treci cu vederea din precauție duhovnicească, atunci Bunul Dumnezeu va găsi o modaliate mai evidentă pentru a-ți vorbi.”

„Mulţi dintre studenţi, deşi au învăţat bine lecţiile, nu se duc să-şi dea examenele, pentru că se tem că nu vor scrie bine. Şi cu toate că ei ar putea face faţă cu uşurinţă examenelor, îşi creează ei înşişi, din pricina fricii, o stare de panică. Dar dacă ei ar spune cu smerenie: „Rugaţi-vă pentru mine ca să merg bine la examene, pentru că singur nu cred că o să reuşesc. Dar cu rugăciunile voastre voi încerca”, atunci, prin faptul că se smeresc, vor primi şi harul Iui Dumnezeu şi iluminarea dumnezeiască. Pe lângă aceasta, înainte de a începe examenele, să se roage Sfântului lor ocrotitor, iar acela îi va ajuta potrivit cu credinţa şi evlavia pe care o au.”

„Ascultaţi, atunci când celălalt este mânios, orice i-ai spune nu poţi face nimic. Este mai bine ca în clipa aceea să taci şi să te rogi. Prin rugăciune acela se va calma, se va linişti şi după aceea te vei putea înţelege cu el. Uită-te şi la pescari! Ei nu merg la pescuit dacă marea nu este liniştită, ci fac răbdare până ce se va îndrepta vremea.”

„Asigură-te, bre, copilaşule, în Dumnezeu! Ştii numai de asigurarea maşinii? Fă-ţi cruce şi, înainte de a face orice, spune: „Hristoase al meu, Maica Domnului, ajută-mă!”. Există asigurare mai mare decât încrederea în Dumnezeu? Atunci când omul se încredinţează pe sine lui Dumnezeu, primeşte mereu de la Dumnezeu benzină „super”, iar automobilul său duhovnicesc nu se opreşte niciodată, ci aleargă mereu. Pe cât poţi, ia aminte, roagă-te şi încredinţează-te lui Dumnezeu, iar El te va ajuta în orice greutate. Simplifică-ţi viaţa prin încrederea desăvârşită în Dumnezeu, ca să te eliberezi de stres şi de nelinişte.”

„Ca să ne fie de folos, cărţile patristice trebuie citite cu smerenie, atenţie şi rugăciune. Ele se aseamănă cu tomografele, căci aşa cum acelea „fotografiază” starea trupească a omului, la fel şi prin acestea „se fotografiază” starea lui duhovnicească. Însă duhul Părinţilor se face sensibil doar prin duh. Citiţi-i pe Sfinţii Părinţi, chiar şi o pagină, două pe zi. Sunt „vitamine” foarte energizante!”

Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur ( 13 noiembrie)

„Dacă pierzi bani, poţi să-i faci înapoi. La fel se întâmplă dacă îţi pierzi casa sau orice alt lucru pe care îl ai. Dar dacă pierzi sufletul, un alt suflet nu vei putea dobândi.”

„A-I mulţumi lui Dumnezeu când vântul este prielnic pe mare nu este ceva deosebit; a-I mulţumi însă când este furtună, atunci se arată adevărata recunoştinţă.”

„Cel ce iubeşte niciodată nu poate urî, chiar de ar fi orişice împrejurare, şi aceasta este tocmai cel mai mare bun al dragostei.”

„Nu există artă mai frumoasă decât arta educaţiei. Pictorul şi sculptorul fac doar figuri fără viaţă, dar educatorul crează un chip viu; uitându-se la el, se bucură şi oamenii, se bucură şi Dumnezeu.”

„Fă toate cu judecată şi nu te apuca de nimic înainte de a te gândi bine. Lucrurile făcute fără chibzuinţă, atrag după ele căinţă.”

„Nu este bun mai mare decât a fi prietenul lui Dumnezeu.”

„Noi ne facem griji pentru averea copiilor noştri, nu pentru ei înşişi. Tu observi cât de absurd e acest lucru? Formează sufletul copilului, celelalte se vor găsi de la sine. Dacă sufletul nu e bun, atunci banii nu au nici o valoare pentru copil. Dacă sufletul e în ordine, atunci nici sărăcia nu-l afectează. Dacă vrei să-i laşi moştenire bogăţie, atunci deprinde-l pe copil cu obiceiul bun.”

„Neliniştile şi tulburările vieţii nu vin din schimbarea norocului, ci cauzele acestora sunt în noi înşine şi în puterea sufletului nostru.”

„Dumnezeu a dat fiecăruia minte, ca astfel, uitându-se la tot ce-l înconjoară, să înţeleagă ceea ce trebuie.”

„Darul suferinţei este mai mare decât darul învierii morţilor, pentru că cel care înviază morţii îi este dator lui Dumnezeu, iar celui care suferă Dumnezeu îi este dator.”

„Dragostea este scut al credinţei, fortăreaţă a nădejdii, chezăşie a mântuirii, medicină contra păcatului, coroană a păcii, slujbă adevărată pentru Dumnezeu. Necesară pentru cei slabi, ea onorează pe cei puternici. Prin ea îşi păstrează credinciosul harul lui Dumnezeu.”
Troparul Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur
Din gura ta ca o lumină de foc stră­lu­cind harul, lumea a luminat. Vistie­riile neiubirii de argint lumii a câștigat. Înălțimea gândului smerit nouă ne-a arătat. Iar prin cuvintele tale învățându-ne, Părinte Ioane Gură de Aur, roagă pe Cuvântul, Hristos Dum­nezeu, să mântuiască sufletele noastre.

RUGĂCIUNI: PĂRINTELE GHEORGHE GHELASIE

„RUGĂCIUNEA VIEȚII”

În NUMELE TATĂLUI și al FIULUI și al SFÂNTULUI DUH.
„VIAȚA este DARUL Tau DOAMNE. Noi prin păcat l-am rupt și distrus. Revarsă-l din nou, ca să nu piară CHIPUL Tău din Făpturile Tale.
Nu există moarte, ci doar VIAȚĂ.
Făptura noastră este ca un „Vas”, care dacă este spart nu mai poate ține DARUL VIEȚII în el. Noi încercăm să „reparăm” Vasul, dar fără o încă Readucere a DARULUI Tău, VIAȚA ne lipsește.
DOAMNE Cel în TREIME IUBIRE și VIAȚĂ, Miluiește Zidirea Ta cu Mângâierea PALMEI Tale. Binecuvântează-ne PĂRINTE DUMNEZEU, iartă-ne FIULE MÂNTUITOR și Tămăduiește-ne DUMNEZEULE DUHULE PREASFINTE.
Șfinții Tăi sunt Mărturia DARULUI VIEȚII. Fă-ne și pe noi Părtași acestora. Pentru Rugăciunile Preacuratei MAICII Tale în deosebi, dă-ne și nouă SĂNĂTATEA VIEȚII, IUBIREA cea ÎNTREITĂ și absolută. Miluiește-ne și pre noi păcătoșii, ca iarăși să căpătăm ASEMĂNAREA CHIPULUI Tău, care este VIAȚA cea nepieritoare.”
Amin!

„RUGĂCIUNEA PĂRINTELUI GHEORGHE GHELASIE”

„Iartă-mă, DOAMNE, Părinte a toate!
Îmbrăcat în Chipul Fiului Tău, vin și eu, făptura Ta și stau cu închinare în făptura Ta, într-o fericită oprire de taină, în care aș dori să stau o veșnicie. Fac ALTARUL de taină al Fiului Tău și transfigurat, prefăcut și eu în chipul de fiu de Creație, iată-mă primit în fața Ta, unde nu poate sta nimeni decât în chipul Fiului Tău, peste care se odihnește Duhul Preasfânt.
Rugăciunea mea de făptură este ALTAR, chip de Fiu și ritual de a sta la hotarul iubirii de Fiu, că iubirea este Rugăciune.”
Amin!

Rugăciune către Domnul nostru Iisus Hristos

Doamne Iisuse Hristoase, vino să prefaci în icoană mintea și inima mea unite în rugaciune! Ca pe o prescura îmi pun mintea în mâna Ta, o jertfesc pe altarul inimii și mă las în Liturghisirea Ta. Prin taina Ta, Doamne, ajung și eu la taină. Prin slăbiciunea minții am căzut din rai, crezând amăgirea diavolului. Dar Tu, Iisuse, îi chemi pe cei ce vor taina Vieții să se descalțe ca Moise în fața rugului învăpăiat de Revelația Divină. Învață-mă ce este Iubirea! Vino în inima mea și dezvăluie în mine chipul Iubirii. Spun „Doamne Iisuse…” și, iată, în rugăciunea inimii împletești iubirea Ta, o împletești cu puțina mea iubire. Am întunecat prin păcat chipul Tău, Hristoase, umbrind sufletul cu trupul. Neîncetat mă rog: vino în inima mea și fă să apară Iubirea, înviază conștiința sufletului meu ca icoană a Ta. Tu ești Icoana Iubirii dumnezeiești, arată-mi acest chip de Icoană pe care l-am uitat datorită păcatului. Miluiește-mă, risipind întunericul ce mă învăluie cu strălucirea Iubirii Sfintei Treimi și cuvintele Vieții veșnice.
(http://ghelasiegheorghe.blogspot.ro/2013/10/rugaciune-catre-domnul-nostru-iisus.html)

Haruki Murakami, 1Q84 ( fragmente )

„Tengo se ridică şi se uită pe fereastră. La capătul gazonului se vedeau rândurile întunecate de pini plantaţi să protejeze de vânt, iar dincolo de ei se auzeau valuri. Erau valurile aspre ale Pacificului, cu rezonanţe întunecate şi grele, în care găseai îngrămădite multe suflete, fiecare murmurându-şi povestea. Căutau să atragă şi mai multe suflete, şi mai multe poveşti.”

(…..)

„Când se sătura de citit cu voce tare, rămânea pur şi simplu acolo, uitându-se la tatăl său în comă. Încerca să ghicească ce se întâmpla în creierul lui. În interiorul craniului aceluia zdravăn ca o nicovală veche oare ce gânduri se ascundeau şi sub ce formă? Sau nu mai rămăsese nimic? Era oare ca o casă părăsită, din care a fost scoasă toată mobila şi în care nu a mai rămas nici un semn că acolo a locuit vreodată cineva? Dar chiar şi aşa, în pereţi şi în tavan trebuie să se fi impregnat imagini şi amintiri. Lucrurile crescute vreme îndelungate nu pot dispărea dintr-o dată în neant. Poate că bătrânul era întins pe patul de spital, în acel sanatoriu de la malul mării, dar în acelaşi timp, era înconjurat de amintiri şi de imagini pe care nu le vedea nimeni altcineva, ascuns în întunericul mut din mintea sa.”

(…..)

„Primul lucru pe care-l făcu Tengo fu să tragă în lături draperiile şi să deschidă larg geamurile. Era o dimineaţă plăcută şi trebuia să aerisească. Afară era răcorică, dar nu chiar frig. Razele soarelui pătrundeau prin ferestre, iar briza mării flutura draperiile. Un pescăruş lunecă peste rândul de pini, purtat de curenţii de aer, cu picioarele strânse. Un stol de rândunele oprite în dezordine pe cablurile de curent îşi schimbau fără încetare poziţia, ca nişte note muzicale pe care cineva le rescria de zor. Un corb cu ditamai ciocul poposise pe un felinar de stradă şi se gândea încotro să o apuce, scrutând precaut împrejurimile. Câteva firişoare de nori pluteau în înaltul cerului, atât de sus şi atât de departe, încât păreau o abstracţie care nu are nici un fel de legătură cu treburile oamenilor.
Întors cu spatele la tatăl său, Tengo privi o vreme pe fereastră lucrurile însufleţite şi cele neînsufleţite. Cele care se mişcau şi cele imobile. Era priveliştea obişnuită, nimic nemaivăzut. Fiindcă lumea trebuia să meargă înainte, mergea înainte. Ca un ceas deşteptător ieftin, îşi îndeplinea inofensiv funcţia care-i fusese încredinţată. Tengo privea această lume absent, încercând să mai amâne un pic să-şi privească tatăl în faţă, dar nu putea, bineînţeles, să evite lucrul acesta la nesfârşit.”

(…..)

„Acolo unde e lumină e şi umbră, iar acolo unde e umbră e şi lumină. Nu există umbră fără lumină şi nici lumină fără umbră.”

(…..)

„În văzduhul iernatic pluteau ca de obicei două luni, una mare şi galbenă, una mică şi verde. Nori de felurite forme şi mărimi alunecau cu iuţeală pe cer. Erau albi şi compacţi, clar conturaţi şi arătau ca nişte sloiuri de gheaţă purtate către mare de un râu dezmorţit. Privind norii aceea apărând de nicăieri şi dispărând în neant, Aomame se simţi transportată la capătul lumii. Sunt la Polul Nord al raţiunii, îşi spuse. Mai la nord de aici nu există nimic. De aici încolo se întinde doar o nebuloasă de neant.”

(…..)

„Faptul că tatăl său se prăpădise nu îl tulburase neapărat. Petrecuse două săptămâni alături de el şi părea să-şi accepte moartea iminentă ca pe un fapt împlinit. Suna ciudat, dar parcă odată ce se hotărâse, apăsase singur pe întrerupător şi intrase în comă. Doctorii nu reuşiseră să identifice motivul care cauzase starea comatoasă. Însă Tengo ştia. Tatăl lui se hotărâse să moară. Sau îşi abandonase voinţa de a mai trăi. Împrumutând expresia lui Kumi, ca ” frunza unui copac”, îşi stinsese lumina conştiinţei, închisese toate porţile simţurilor şi aşteptase să-i vină vremea.”

(…..)

„Se gândi apoi la gaura întunecată, rămasă căscată, undeva în lume. Nu era prea mare, dar era adâncă. Dacă se uita înăuntru şi striga tare în ea, oare putea să mai poarte o conversaţie cu tatăl său? Morţii spun adevărul? (….) Dacă ai fost sau nu tatăl meu adevărat, asta nu mai contează, zise Tengo către gaura neagră. Poate să fie cum o fi, nu mă deranjează. Oricum, tu ai murit ducând cu tine o parte din mine, iar eu am rămas în viaţă ducând cu mine o parte din tine. Că suntem sau nu legaţi prin sânge, e un fapt care nu se mai poate schimba. Timpul s-a scurs deja, lumea a mers înainte.”

(…..)

„Tengo se întinse pe pat, îmbrăcat cum era, şi învârti în minte diverse posibilităţi. Ultima dată când o văzuse pe Aomame, avea zece ani. Acum amândoi aveau treizeci. În tot acest timp, amândoi trecuseră prin multe experienţe. Unele plăcute, altele mai puţin plăcute (şi probabil că acelea din urmă erau mai numeroase ). Sigur apăruseră multe schimbări, în înfăţişarea, în firea lor, în mediul lor de viaţă. Acum nu mai erau un băiat şi o fată. Acea Aomame oare chiar era Aomame pe care o căuta el? Era el chiar Tengo Kawana pe care îl căuta ea? Tengo îşi imagină că se întâlneau în seara aceea pe tobogan, se priveau de aproape şi erau amândoi dezamăgiţi. Poate nici măcar nu găseau ceva de spus. Asta chiar se putea întâmpla. Ce mai, ar fi fost de-a dreptul ciudat dacă nu ieşea aşa. Poate că de fapt nici n-ar trebui să ne întâlnim, zise el către tavan. N-ar fi mai bine să rămânem separaţi, gândindu-ne fiecare cu drag cât de mult ne-am dori să ne revedem? Aşa putem să trăim purtând la nesfârşit această speranţă în suflet. Speranţa aceasta e ca o mică, dar foarte importantă sursă de căldură care încălzeşte până în miezul fiinţei noastre. O mică flacără pe care am protejat-o în căuşul palmei, ferind-o de vânt. Dacă ar năvăli peste ea suflul realităţii, s-ar putea stinge cu uşurinţă. (….) În acel moment, cel mai mult și mai mult avea nevoie de înţelepciune. O înţelepciune a nopţii, adânc înrădăcinată în pământ. Un lucru care nu putea fi găsit decât într-un somn profund.”

(…..)

„Tengo se imagină pe tobogan, învăluit în lumina felinarului. La momentul respectiv nu avusese deloc senzaţia că era privit. Oare de unde se uitase la el? Nu contează de unde, îşi zise el. Nu e o chestiune importantă. Indiferent de locul din care mă privea, m-a recunoscut imediat. La acest gând, un val puternic de bucurie îi străbătu întreg corpul. Aşa cum şi eu m-am gândit mereu la ea de atunci, aşa s-a gândit şi ea la mine. Lui Tengo i se părea incredibil că în lumea aceasta ca un labirint mişcător, inimile a doi oameni care nu s-au mai văzut nici măcar o dată timp de două zeci de ani – a unui băiat şi a unei fete – să rămână la fel de legate una de cealaltă.”

(…..)

„Cei două zeci de ani se topiră înlăuntrul lui într-o clipită, amestecându-se într-un vârtej. Toate imaginile, cuvintele, valorile pe care le acumulase între timp se adunară la un loc, luând în mijlocul inimii lui forma unei coloane groase care se învârtea ca roata olarului. Tengo privea scena în tăcere, ca un om care asistă la distrugerea şi renaşterea unei planete. Aomame păstra şi ea tăcerea.Amândoi stăteau muţi pe toboganul îngheţat, strângându-se de mână. Erau din nou băiatul de zece ani şi fata de zece ani. Un băiat singur şi o fată singură. Sala de clasă după sfârşitul orelor, la începutul iernii. Cei doi nu erau în stare şi nici nu ştiau ce anume să-şi ofere şi ce să ceară unul de la celălalt. De când se născuseră, nu fuseseră iubiţi cu adevărat de nimeni şi nici nu iubiseră cu adevărat pe cineva. Nu îmbrăţişaseră pe nimeni şi nimeni nu-i îmbrăţişase. Nu ştiau nici unde avea să-i ducă mai departe gestul lor. Pătrunseseră atunci într-o încăpere fără uşă. Nu mai puteau ieşi de acolo şi nimeni nu putea nici să intre. Ei nu-şi dăduseră seama atunci, dar acela era unicul loc desăvârşit din întreaga lume. Un loc infinit de izolat, dar neatins de singurătate.”