strâng la piept un buchet
imens de gânduri, fire de bujori
gata să înflorească într-un poem.
o adiere lină veghează. plec la drum.
trenul șuieră prin câmpie,
întinderi nesfârșite străjuiesc
alergarea spre nicăieri. presimt
cum o floare, nerăbdătoare
și dornică să fie, se va desprinde.
poarta grădinii e închisă, iar copacii,
ai căror muguri au fost martori pentru
șoapte, voci, tresăriri, nu mai există.
încovoiată se-ntoarce la răscruce,
își continuă calea spre lăcașul divin.
la umbra crucii, morții așteaptă.
mormintele vor înflori.
se-ntâmplă mereu de Înviere.
cele câteva fire rămase mă inspiră,
cu scânteieri din turbionul viu configurez
cuiburi. spre cer se deschide o fereastră.

Rodica Dascalu
17 februarie 2021