Motto: „Poezia este însăși viața.” (Tudor Arghezi)
Dragi prieteni, astăzi, 21 martie 2022, de Ziua Internațională a Poeziei, vă propunem spre vizionare un montaj poetic, realizat prin participarea autorilor: Mihaela Băbușanu, Sorin Coadă, Rodica Dascălu, Andrew McAllister.
Iubirea și primăvara, ca simbol al renașterii. Memoria și imaginația ca resurse ale libertății interioare. Și nu în ultimul rând: conștientizarea alegerilor noastre, efectul lor asupra menținerii păcii în lume. Asupra sănătății planetei, aflată într-o grea încercare. Sunt doar câteva dintre temele surprinse în creația poeților menționați.
Coloana sonoră: YIRUMA ~
Montaj video: Mihnea BARAN ~
Coordonator proiect: Mihaela BĂBUŞANU ~
Vă mulțumim!
Rodica Dascălu, 21 martie 2022
Arhive lunare: martie 2022
„100 DE ANI DE ISTORIE REFLECTATĂ ÎN ORACOLE ȘI CAIETE DE AMINTIRI” LA COMPLEXUL MUZEAL “IULIAN ANTONESCU”, BACĂU ~
O expoziție cu oracole, caiete de amintiri, fotografii, manuale, dar și cu multe alte obiecte specifice școlii, la fel de interesante, nu poate fi decât un eveniment fericit, mai ales într-o după-amiază cenușie de noiembrie. Toate acestea sunt mărturii vii despre o perioadă îndelungată de timp, o sută de ani de istorie, 1880-1980. M-am regăsit în atmosfera recreată cu talent și dăruire de către organizatorii expoziției: Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”, Bacău, în colaborare cu Asociația „Muzeul Jucăriilor”, București. Privind exponatele, m-am întors în timpul copilăriei, tinereții… Am retrăit momente, întâmplări, secvențe petrecute cândva, cu mulți ani în urmă. M-am întâlnit în memoria mea afectivă cu oameni dragi, părinți, profesori, colegi, cu toți cei care îmi erau aproape de suflet în acel timp, când eram elevă în clasele primare, gimnaziu sau liceu. Păstrez în inimă locul unde m-am născut și unde am copilărit, dar și pe cele unde am continuat să învăț. De aici îmi trag seva și astăzi, continuând să merg mai departe. De fapt, dacă stau și mă gândesc bine, am venit aici, la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău să mă întâlnesc cu mine. Nu mai vorbesc despre faptul că sunt o mare admiratoare a muzeelor și nu pierd nicio ocazie să le vizitez, atunci când ajung într-un oraș sau într-o altă localitate decât cea de domiciliu. Indiferent de tematica expozițiilor văzute, am constatat că acestea îmi dezvăluie mereu câte ceva neștiut despre mine însămi. O altă latură, trăsătură sau un alt chip al ființei, multe dintre ele fiind ascunse sub straturi de uitare sau despre care, poate, nici măcar nu bănuiam că există. Am revenit acasă cu gândul de a-mi răsfoi propriile mele caiete cu amintiri pe care le-am păstrat cu grijă. Sunt sigură că mă voi regăsi în ipostaze estompate de pulberea fină a trecerii timpului.
Felicitări organizatorilor acestui eveniment inedit!
Curatorul expoziției este Mihaela Băbușanu, muzeograf care dă viață proiectelor pe care le inițiază cu pasiune și talent. Aici nu sunt doar obiecte, ci este vorba despre o anumită energie, o vibrație, a unor gânduri, trăiri și sentimente care vin din urmă, cu încărcătura lor, dar și cu cea a istoriei, în toată complexitatea ei, a precizat Mihaela Băbușanu la vernisajul expoziției.
Vă invit să explorați această lume care, sunt sigură, trăiește în conștiința fiecăruia. Merită să fie văzută prin prisma modului de a vedea lucrurile acum.
Mulțumesc mult pentru invitație, Mihaela Băbuşanu!
Rodica Dascălu
23 noiembrie 2021
Oaze de senin
Veștile care vin spre noi din diferite colțuri ale lumii sau ale țării sunt tot mai îngrijorătoare. Oare, ne mai putem bucura de o floare, de o întâlnire cu prietenii, de succesul literar al unui coleg… Iată, Tincuța Horonceanu Bernevic a scris o piesă de teatru, care a fost premiată în cadrul Concursului de creație dramatică, „Mihail Sorbul”, Botoșani, 2020. Astăzi, am ascultat textul în interpretarea actriței Alina Neagu, în Sala de festivități a Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău. „Femeile lumii”, ediția a VI-a, eveniment dedicat zilei de 8 Martie, inițiat de scriitoarea Tincuța Horonceanu Bernevic. Apoi, am primit flori, zambile parfumate și ghiocei, însoțite de zâmbete încurajatoare. Câteva fotografii, o prăjitură, o ceașcă de cafea… Un dialog se înfiripă din senin, încă mai avem idei de proiecte culturale. Toate acestea ne fac să credem că trăim vremuri tihnite, în pace și liniște. Războiul pare a fi un coșmar, un vis urât și îndepărtat… Pentru scurt timp, trăim aceste momente, oaze de senin, atât de binevenite acum când neliniștea pare să ne învăluie…
Mulțumesc, Tincuța Horonceanu Bernevic! Felicitări!
La mulți ani de 8 Martie tuturor femeilor! Bucurii, multă sănătate și împliniri!
(Femeile lumii, Ediția a VI, proiect Tincuța Horonceanu Bernevic)
Rodica Dascălu, 7 martie 2022
„Păpuși în costume populare” ~ expoziție ~
25 martie 2022. Sărbătoarea Bunei Vestiri. În calendarul popular, Buna Vestire este cunoscută și sub denumirea de Ziua Cucului, semn că primăvara și-a intrat în drepturi depline. Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău și Asociația Muzeului Jucăriilor din București au organizat o expoziție: „Păpuși în costume populare”. Vernisajul expoziției a avut loc astăzi, 25 martie 2022, la sediul central al instituției.
În Sala nr. 13, locul unde am participat la multe evenimente deosebite, acum, sunt expuse păpuși în costume populare, din toate zonele etnografice ale țării noastre dar și din majoritatea țărilor europene. Chiar și din continente mai îndepărtate. Numărul exponatelor este apreciat ca fiind între 800 și 1000 de piese. Păpușile sunt grupate după anii de fabricație, respectiv după țara de origine, reușind să transmită informații, la scară miniaturală bineînțeles, despre costumele tradiționale specifice. Colecția aparține fraților Cristian și Mihail Dumitru, reprezentanți ai Asociației Muzeului Jucăriilor din București.
Coordonatorul acestui inedit proiect este muzeograful Mihaela Băbușanu, care ne-a prezentat cu mult talent mesajul subtil și tonic al expoziției. Trăim zile tulburi, dacă ne gândim la contextul pandemic, militar și geopolitic al realității de fiecare zi. Expoziția amintită vine și ne arată cum ceea ce are autentic fiecare neam ar trebui să ne apropie. Pentru a ne cunoaște mai bine, pentru a ne înțelege. Într-o lume în care binele, frumosul și adevărul se manifestă, oamenii creează împreună. Arta are rolul de a detensiona conflictele. Doar așa răul, frica, confuzia se risipesc.
Ceea ce a însuflețit astăzi spațiul muzeal a fost prezența copiilor, însoțiți de educatorii lor. Vioiciunea, uimirea, curiozitatea, curajul de a întreba și a asculta, toate aceste calități se citesc pe chipurile lor luminoase. Istoricul Anton Coșa le-a vorbit copiilor cu multă căldură despre costumul popular românesc, expresie identitară a creației mai multor generații. Fiecare generație a păstrat simbolurile strămoșilor, adăugând și îmbogățind zestrea moștenită. Profesorul Anton Coșa îi îndeamnă pe copii să citească povești istorice, deoarece ele sunt surse pentru aflarea unor episoade vii din trecutul neamului.
„Muzeul este spațiul magic care păstrează, prin patrimoniul său, viața multor generații”, spune într-un interviu Anton Coșa, cercetător științific, doctor în istorie.
A fost o zi purtătoare de vești bune pentru copiii care au venit astăzi la muzeul de istorie, și nu numai pentru ei.
Mulțumesc pentru invitație, Mihaela! Felicitări tuturor!
Rodica Dascălu
25 martie 2022
Răscolul stânii
31 august 2019. Ieri, am ajuns în orașul Câmpulung Moldovenesc și, după un scurt popas, trecând Pasul Mestecăniș, din drumul ce continua spre Vatra Dornei ne-am îndreptat în direcția Baia Mare. Imediat, la câțiva kilometri de mers, am ajuns în Ciocănești. Este o localitate unde fiecare casă poartă o amprentă, un motiv național, ce se regăsește pe costumul popular tradițional din zonă. Ne cazăm la o pensiune împreună cu alte șase familii.
Dimineața zilei e răcoroasă, soarele inundă valea cu lumina sa aurie, oriunde privești se înalță munți împăduriți cu brazi viguroși dar și pășuni întinse, încă verzi. Suntem un grup de oameni adulți, serioși și cumpătați, dar devenim ușor imprudenți când luăm decizia de a urca muntele într-un fel mai puțin obișnuit. Începând cu momentul micului dejun, un zvon începe să circule printre noi, apoi se conturează din ce în ce mai clar, vom călători pe munte, până la o stână adevărată așezată în creierul munților. Nu, nu vom merge pe jos, ci cu o camionetă de teren cu remorcă. Fără să ni se spună un cuvânt despre riscul călătoriei, fără să fim atenționați că vom fi puternic zdruncinați iar cei cu probleme medicale severe, de inimă sau de coloană, ar fi mai bine să renunțe, pornim. Singurul pericol pe care l-am întrezărit la început a fost curentul de aer rece ce ne-a învăluit din toate părțile. Fiecare s-a apărat cum a putut și cu ce a avut la îndemână. Ilie din Ciocănești, eroul acestei zile, o figură aprigă, cu roșu în obraz, cu părul negru și mustăcioară pana corbului, având drept coechipieri în cabină pe cuscrii săi, are tot timpul un zâmbet șugubăț. Parcă voia să ne pună în gardă: nici nu bănuiți ce vă așteaptă…! Într-adevăr, am trăit o aventură autentică, o îngemănare perfectă de risc fizic major cu peisaje unice, pe care nu le poți întâlni decât o singură dată în viață. Din cauza drumului forestier precar și accidentat nu am avut dispoziția necesară și nici curajul de a ne bucura de priveliștea încântătoare. Era aproape imposibil să fim atenți, în același timp, la serpentinele periculoase, dar și la splendoarea din jur. Din când în când vehiculul oprea în fața unei bariere improvizată dintr-o sârmă, de care erau prinse câteva cârpe colorate iar Ilie din Ciocănești ne-a tratat, așa de bun venit, cu un păhărel de țuică parfumată, probabil dorea să ne câștige încrederea. I-am spus: sper că nu gustați și dumneavoastră din această licoare! Iar el, cu același zâmbet relaxat pe chip, a dat pe gât un păhărel plin cu tărie, sporindu-ne îngrijorarea. Grupul nostru de 13 persoane era împărțit în cele două compartimente descoperite, femeile în față, bărbații în remorca ancorată printr-un cârlig ce părea destul de sigur. Atmosfera veselă, de fapt, un fel de umor crispat, are darul de a risipi încordarea. S-au spus bancuri, apoi ne-am rugat, a alternat gălăgia cu tăcerea, frica extremă cu extazul. Cred că am trăit toată gama de sentimente pe care le poate încerca un om într-o viață. Pericolul ne pândea la fiecare pas iar sălbăticia pădurii, adâncimea prăpăstiilor, crengile brazilor ce ne atingeau creștetul, toate acestea declanșau în sufletul nostru un amalgam de stări…
La un moment dat, Ilie din Ciocănești, precum un ghid adevărat a coborât de la volan și a început să ne dea informații prețioase despre geografia locului, parcă a pronunțat numele munților Suhard, dar și pe cel al Obcinelor Bucovinene ce se zăreau în depărtare, numindu-le pe fiecare. Nu am reținut date concrete, doar am surprins câteva imagini cu telefonul mobil. Drumul nostru a trecut pe lângă o mănăstire, unde se afla o sfântă icoană făcătoare de minuni. Ilie nu a oprit iar noi am sperat că ne vom permite o clipă de răgaz pentru rugăciune, aici, la coborâre. La următoarul popas am aflat că întoarcerea va avea loc pe un traseu mai puțin periculos, ceea ce nu a fost deloc adevărat. Parcă drumul a durat totuși mai puțin.
În sfârșit am ajuns la stâna cea modernă, dotată cu apă caldă și duș, conform normelor europene, dar se pare că noile condiții de igienă nu și-au găsit prea mulți adepți. Partenerul nostru de discuții, unul dintre lucrătorii permanenți ai stânii, ne-a demonstrat acest fapt. În schimb avea mult farmec, ne-a povestit secvențe din viața sa de fost miner cât și din cea de actual angajat la Stâna Borcuțu. Toți cei patru angajați aveau sub supraveghere și în îngrijire o cireadă de 67 de vaci. Am aflat că în acea zi se desfășoară o sărbătoare ce are loc toamna, numită ”Răscolul stânii”, un fel de încheiere a activității de păstorit în munți. Începând cu mijlocul lunii septembrie, vacile se vor alege și vor ajunge la proprietarii de drept din satul Ciocănești. În cinstea sărbătorii am mâncat cu poftă produse preparate din lapte: caș, urdă, dar și o ciorbă făcută cu jintuială ( zer gras) în loc de apă, în care s-au fiert legume, dar și carne de vită și carne de miel. Am mulțumit pentru mâncarea deosebit de gustoasă…. Se cuvine să recunoaștem că Ilie și cuscrii lui au pus mult suflet în organizarea festivă a prânzului. Între timp ne-am relaxat, am stat de vorbă cu oamenii, am fotografiat câinii ciobănești, uitând aproape cu desăvârșire de neajunsurile drumului.
La întoarcere, în compartimentul destinat bărbaților a fost așezat ceaunul imens cu ciorba fierbinte rămasă, acoperit doar cu un simplu capac. La fiecare cotitură, lichidul se revărsa, stropind în jur sau mai grav, vasul greoi de tuci, prin mișcările lui neprevăzute, era o sursă de lovituri, dacă nu erai suficient de prezent. Cel mai periculos episod mi s-a părut a fi transportul unei butelii cu gaz în aceeași remorcă. Pe drumul către casă, Ilie din Ciocănești ne-a surprins iarăși, din când în când se oprea din condus, cobora și se afunda în desișul pădurii. De acolo, se întorcea victorios cu un braț de hribi. Nu uita să ni-i prezinte și să-i denumească, spunându-ne și câteva secrete din modul de preparare. Mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat dacă este suficient de atent la drumul de coborâre sau de nu cumva este mai concentrat asupra cuiburilor de hribi aflate de o parte și de alta a drumului. Cu același zâmbet ironic mi-a răspuns că este foarte atent la hribi, dar să nu ne speriem, atâta timp cât suntem cu el nu vom avea parte de incidente nedorite. Pe toată durata drumului dus-întors, un nor de praf ne-a însoțit, depunându-se din belșug pe chip, pe haine, pe suflet… Am trăit ceea ce se cheamă o situație limită… Părăsind strania mașinărie, ne-am închinat, mulțumind lui Dumnezeu că am scăpat cu viață, că ne-a purtat de grijă, ocrotindu-ne pe cărările neștiute ale vieții…
Rodica Dascălu
2 septembrie 2019
despre miracolul începutului
curenți de aer polar vin spre tine,
tocmai acum, când se aprind
primii muguri, vestind
primăvara.
depășești cu greu o încercare,
dar alți nori amenințători
se ivesc la orizont.
sunt cei ai războiului,
la început de secol XXI,
oricât de vulnerabil
ai crede că ești
îl vei trăi.
ascunzi în tine o infinitate
de lumi, uneori, ele te salvează.
răsar când parcurgi o stare extremă,
când ceva neașteptat te zguduie
din temelii.
aripa vibrației cosmice
te atinge și intri în poveste.
precum o cheie magică,
ea îți deschide uși,
ai trecut indiferentă,
nu știai cât de important
ar fi fost să te oprești o clipă.
să faci primul pas. să descoperi.
să vezi. ultima întâmplare
te trimite cu gândul la creația
lui Constantin Brâncuși, „Foca”,
numită și „Miracolul”. sculptura,
o configurație simplă, un trup
se ridică cu trudă. aspirația
spre cer o poți întâlni
chiar și la forma
cea mai greoaie, cea mai lentă.
nu credeai să surprinzi aici
mlădiere, avânt, agerime.
triști sau veseli, buni sau indiferenți,
aflați pe val sau înfrânți, cu toții,
suntem supuși miracolului
trezirii din somn sau
poate nu.
Rodica Dascălu
18 martie 2022
jocul cu pietre (filă de jurnal – 19 iulie 2017)
Sunt la vârsta când trăiesc sentimentul straniu al împrietenirii cu boala, cu îndoielile și cu neputințele. Acestea și-au aflat lăcaș în mine însămi, de multă vreme, dar constat cu surprindere că, din momentul în care ele se îngăduie reciproc iar eu le accept necondiționat, starea mea de sănătate se ameliorează. Controalele medicale repetate fac parte din existența mea. Acum, când ies din cabinetul de consultație, simt cum capăt putere. Pașii îmi sunt mai siguri iar sufletul parcă primește un șuvoi de lumină. După o astfel de experiență, drumul spre casă parcurs pe jos îmi limpezește gândurile. Dogoarea zilei de iulie mă obligă să caut un loc răcoros, la umbră, pentru a-mi potoli bătăile inimii, ușor accelerate din cauza caniculei. Mă îndrept spre bătrânul castan din Parcul „George Bacovia”. În preajmă se înalță statuia poetului, opera în bronz a sculptorului Constantin Popovici, amplasată lângă fosta Bibliotecă Municipală, chiar în anul finalizării creației, 1971. Artistul îl surprinde pe poet în picioare, cu capul plecat, desculț, fără haine pe el și înfrigurat. O metaforă potrivită esenței stilului bacovian. Un simbol al orașului. Locul unde am ales să mă odihnesc are forma unui pătrat cu una dintre laturi deschisă spre aleea principală, străjuită de tufe cu trandafiri înfloriți. De-a lungul celorlalte trei laturi sunt bănci din lemn montate pe structuri metalice solide, bine ancorate în terenul pietros. Mă așez pe o bancă. Ca de obicei, arunc o privire în jur pentru a surprinde câteva secvențe din fluxul viului. Dacă sunt atentă, viața îmi vorbește. Trei mămici tinere discută aprins. Sunt dornice să-și împărtășească una alteia experiența creșterii copiilor sau cine știe ce alte subiecte interesante le preocupă. Copiii, fete și băieți, au vârste cuprinse între patru și șapte-opt ani. Se joacă împreună în jurul bătrânului arbore care tronează în mijlocul acestui pătrat, dăruindu-ne generos umbra lui deasă. Cu greu deslușesc câteva crâmpeie de cer printre ramurile coroanei care este atât de ramificată încât nu permite razelor soarelui să se strecoare până la noi. Castanul acesta este unul dintre copacii mei preferați asupra căruia îmi opresc deseori privirea și la umbra căruia îmi place să meditez, să citesc sau să privesc în jur, pur și simplu. Îi admir lăstarii roșiatici viguroși, primăvara târziu, apoi florile albe cu nuanțe roz, grupate în ciorchini mari, precum cupele unui candelabru, având brațele îndreptate spre cer. Niște semne ce par să ne atragă atenția:
– Hei, unde alergați, oameni buni, nu vedeți că ați uitat să priviți cerul?
Toamna mă opresc iarăși sub arborele maiestuos. Îi culeg fructele maronii, lucioase. Uneori le folosesc drept ornamente în boluri mari de sticlă, alături de crenguțe de brad și globuri mici colorate. Un aranjament de sărbători, plin de culoare.
Pasionată de jocurile copilăriei și conștientă că undeva în lăuntrul meu copilul de altădată stă mereu în așteptarea unui motiv de bucurie, urmăresc cu interes felul cum cei mici interacționează între ei. Știindu-se observați, dar mai ales văzând aparatul foto îndreptat discret spre ei, copiii îmi zâmbesc, apoi declanșează niște claxoane stridente, ascunse undeva sub florile din material plastic ce le împodobesc papucii colorați. Au vânturat pietricele, au preparat „mâncare”, amestecând continuu într-un vas imaginar cu o lingură imaginară și ea. Prâslea acestui grup ține în mână o piatră cubică, destul de grea pentru vârsta lui, nu prea știe la ce i-ar fi de folos. Pietrele, păpușile cu părul din mătase de porumb, praful uliței în care desenam efemere figuri geometrice erau jucăriile mele preferate într-o copilărie mult prea îndepărtată, dar care își trimite încă parfumul amintirilor, amețindu-mă ușor.
Dar, oare, ce se întâmplă cu mine? Iată-mă în curtea primei noastre case, cea situată pe malul pârâului, care obișnuia să ne inunde de câteva ori pe an. Acum e vară, eu și fratele meu încercăm să ne ocupăm timpul. Suntem singuri, tata este la serviciu iar mama este la muncă. Pe câmp, unde prășește, seceră, participă la treieratul grâului, culege recolta: floarea-soarelui, porumb, sfeclă, struguri, în funcție de anotimp. Probabil că am vreo zece ani iar fratele, în jur de cinci ani. El se joacă împreună cu băieții, așa că nu-mi rămâne decât să-mi petrec timpul liber, cum știu eu mai bine. Din momentul când am mers la școală în clasa a I-a, în mintea mea de copil s-a înfiripat un gând, acela de a fi învățătoare, când voi ajunge mare. Mai târziu, visul s-a transformat, voiam să fiu profesoară de chimie, să explic elevilor structura fascinantă a atomului, mecanismul reacțiilor chimice și multe alte fenomene… De aceea, chiar când mă jucam, vara, în curtea casei, jocul meu era asemănător visului lăuntric. Adunam pietre de mărime mijlocie, încercând să fie aproximativ de aceeași formă, apoi le așezam astfel încât obțineam o imagine în miniatură a clasei în care învățam. Pietrelor le dădeam nume, erau elevii mei imaginari. Într-un caiet, despre care spuneam că este un catalog, le adăugam numele și le puneam note. Bineînțeles, eu eram și educatorul și elevul. Mă așezam pe un scaun mai mic iar catalogul îl deschideam pe alt scaun mai înalt, catedra. Îmi dau seama acum, gândindu-mă la acel joc al meu, de câtă imaginație aveam nevoie să intru în pielea fiecărui elev, să răspund la întrebări, în mod diferit, având grijă ca răspunsurile să se completeze iar la final concluzia să fie una completă. Eram un adevărat magician, dacă reflectez bine, deoarece la acea vârstă reușeam, iată, să însuflețesc pietrele. Să le dau viață, să le atribui emoții, sentimente, cunoștințe, stări de spirit. Despre felul în care mi-am împlinit sau nu visul de a fi educator voi scrie poate, altădată.
Revin în realitate. Pe o bancă alăturată, un bătrân zdravăn, cu obrajii roșii, își taie felii mari, de fapt mai mult rupe nerăbdător bucăți, dintr-o pâine albă, pufoasă. O consumă cu poftă împreună cu câteva bucăți de caș. Înghit în sec, îmi este poftă de pâinea proaspătă și albă! Știu, nu am voie mai mult de una două feliuțe străvezii de pâine neagră pe zi. Îmi mut privirea asupra unui alt loc prin care viața izvorăște: un guguștiuc cu pene negre lucioase se luptă cu niște vrăbii gureșe pe un colț de pâine dăruit cu dragoste de bătrân. Sunt momente când vrăbiile, chiar dacă sunt mai mici și fragile ca înfățișare, reușesc să păcălească guguștiucul cel mândru și plin de fală.
Uitându-mă la tot acest univers, îmi dau seama că, aparent, nu ne leagă mai nimic. Am sosit aici singură, în căutarea unei clipe de răgaz, dar, treptat, o blândă adiere mă atinge cu aripa ei de înger. Sau cine știe e doar o tainică energie care unește oameni, copii, păsări, flori…
de Mărțișor
în jur, totul prinde a răsări.
primăvara împrăștie culoare.
la început cu sfială, apoi, tot mai intens.
dacă în loc de nuanțe ai auzi vocile unor copii,
în miezul zilei, s-ar naște o minunată simfonie.
trăiești un fel de febră. când te cuprinde,
nu știi de fapt ce îți dorești.
simți pur și simplu o strângere de inimă.
nu este o părere sau o ușoară senzație,
ci chiar o durere autentică. anotimpul renașterii
e umbrit de norul întunecat al exploziilor.
de huruitul tancurilor. de șuierul rachetelor.
nici în coșmarul tău cel mai sumbru
nu ți-ai fi imaginat cum, în plin secol XXI,
porumbelul păcii ar putea fi alungat fără milă.
și rănit. stropi sângerii cad pe clopoțeii primilor
ghiocei. copiii părăsesc tihna cuibului.
tații rămân. mamele își închid
viața într-o valiză. își asumă crucea
creșterii copiilor, pribegind prin lume.
dacă îți este cald, dacă ai lumină
și o felie de pâine, un acoperiș,
există precis cineva, căruia
îi poți mulțumi pentru asta.
căruia îi poți fi recunoscător.
să iubești cerul senin.
să iubești pacea.
să iubești primăvara.
toate sunt întruchipate de înfățișarea delicată
a unei singure flori. o poți vedea, uneori,
în asfaltul drumului, printre ruine
sau într-un strat de cenușă ce fumegă încă.
speranța continuă să fie…
De Mărțișor, să ne fie viața cu speranță, cu pace și iubire!
Rodica Dascalu
28 februarie
buchet de gânduri
strâng la piept un buchet
imens de gânduri, fire de bujori
gata să înflorească într-un poem.
o adiere lină veghează. plec la drum.
trenul șuieră prin câmpie,
întinderi nesfârșite străjuiesc
alergarea spre nicăieri. presimt
cum o floare, nerăbdătoare
și dornică să fie, se va desprinde.
poarta grădinii e închisă, iar copacii,
ai căror muguri au fost martori pentru
șoapte, voci, tresăriri, nu mai există.
încovoiată se-ntoarce la răscruce,
își continuă calea spre lăcașul divin.
la umbra crucii, morții așteaptă.
mormintele vor înflori.
se-ntâmplă mereu de Înviere.
cele câteva fire rămase mă inspiră,
cu scânteieri din turbionul viu configurez
cuiburi. spre cer se deschide o fereastră.
Rodica Dascalu
17 februarie 2021
au trecut ore, anotimpuri și ani
îți amintești doar zilele senine
deși, sub ele, întrezărești bezna,
dezamăgirea, spaima.
te-au însoțit, destrămând
fără milă, mai întâi visul
de a te întoarce, poate, chiar
în locul unde te-ai născut, apoi,
pe cel de a scrie povești
gândindu-te
că lumile interioare
sunt atât de vii încât nu se pot
naște decât întâlnindu-te, la timpul
potrivit și deloc întâmplător,
cu oameni călăuze.
apoi, visul scris pe nisip.
plaja fierbinte nu l-a păstrat
era dorința ta secretă de a trăi
într-o lume ocolită de intemperii.
toate au fost spulberate,
de vântul neîncrederii
cu furtuna lui
de neoprit,
visele, cuvintele,
chiar firul de zambilă
răsărit în fundația casei
părintești, care acum există
numai în imaginația ta aprinsă.
șuvoiul avea însă altceva pregătit.
Rodica Dascalu ~
~ 8 februarie 2022 ~