privesc dincolo de fereastra clar conturată. luna plină alunecă. ochiul lăuntric vede. mângâie crengile desfrunzite lumina. proiectându-le profilul delicat pe ecranul șters al nopții apare un joc de linii. intersecții de drumuri, noduri, figuri geometrice ferm desenate. sunt minuscul nod viu în câmpul de forțe. nervuri vin și pleacă în țesătura nevăzută iar eu învăț încă să merg. umbra mă însoțește pe drumul ales.
Rodica Dascălu
25 ianuarie 2021
gânduri scăldate-n iubire mă poartă prin Împărăția lui Dumnezeu. mă întâmpină norii învăluiți în nimb roșiatic, câmpiile nesfârșite de senin… cete de îngeri se rotesc, plutesc în spirală spre pământ, purtând mesaje divine iar noi, oamenii, abia dacă le vedem, întrezărind cu greu limbajul. de cele mai multe ori, suntem plecați în căutare de răspunsuri limpezi la numeroasele provocări ale existenței. doar că drumul ales nu este, întotdeauna, cel cu rost. pe tărâmul tainelor, trăiesc nerăbdarea de a descoperi locuri și suflete și, mai presus de toate, conexiunea aceea interioară, de dincolo de aparență… uneori, chiar o văd: pare a fi precum diadema tricoloră ce însoțește mersul tinerelor familii. copiii lor, plini de vioiciune și zâmbet, flutură câte un steag tricolor în miniatură. vor să ne facă atenți că, pentru ei, este important să-și țină părinții de mână, aici, acasă, unde le este cuibul, leagănul…
Rodica Dascălu
24 ianuarie 2021
străbat parcul îmbrăcat în alb.
admir peisajul de iarnă,
spunându-mi:
voi ajunge la întâlnire,
locul magic unde astăzi
se ridică vălul dens al uitării.
un om, cometă grandioasă care
a luminat cândva deasupra unui
spațiu viu, merită din plin aplauze.
chemarea mea de a admira
imagini care vorbesc cât
sute de cuvinte
oglindește nerăbdarea
de a alerga după himere.
și totuși, dacă știi s-o citești,
fotografia are putere
și puterea ei crește în timp.
când însoțește cuvântul scris
reflectă un mod de a lăsa urme.
sunt cu mult mai trainice decât
cele efemere, desenate fugar
pe vasta pătură de nea
a existenței.
Rodica Dascălu
20 ianuarie 2021
merg prin ninsoare.
mă bucur precum un copil,
pășind cu avânt prin zăpadă.
ce timp minunat, îmi spun,
apoi zâmbesc amintirilor,
sunt atât de vii încât
uit unde mă aflu.
ninsoarea îmi amplifică
timida încercare
de a fi bucurie,
caldă lumină, în plină iarnă.
Rodica Dascălu
17 ianuarie 2021
ai păstrat amprenta fiecărei
întâlniri, un loc bine conturat,
precum o grădină, unde celălalt
vine, îndepărtează ierburi, respiră.
din când în când, udă florile.
în prețiosul timp rămas
ți-ai dori să scrii câteva poeme,
lentile magice, cu ajutorul cărora
vei vedea mai ușor
în infinita lume nevăzută.
te scufunzi în adânc și recreezi
crâmpeie de adevăr, un cuib
de perle. înșirate ar putea
deveni colierul de vis.
doar dăruindu-l dobândește
valoare. obrajii aprinși, un semn.
Rodica Dascălu
16 ianuarie 2021
perdeaua ninsorii
cade lin peste orașul gri.
desprinsă parcă din basmul
copilăriei doar în lumina nopții
strălucește. o clipă numai,
cât trecerea prin lume.
o stea arde luminând în jur
pentru a se stinge apoi
în întuneric.
Rodica Dascălu
15 ianuarie 2021
cortina deznădejdii a căzut,
neașteptat, în toiul celei
mai atractive scene
din spectacol.
când acel ceva autentic
dintr-un om începe prăbușirea,
brusc, el se trezește din amorțeală.
alegând să trăiască,
se reclădește. iubindu-se
pe sine învață să-l ajute pe celălalt.
dar, la fel de bine, obstacolul
îl poate răpune. ești spectatorul
alunecării în infern. imposibil
ca mugurii reconstrucției
să nu se ivească.
valoarea lui se transferă în ceilalți.
nimic din ce-i măreț nu se pierde.
Dumnezeu pregătește pentru noi
daruri. nu suntem încă la înălțime.
Rodica Dascălu
13 ianuarie 2021
obișnuiam să spun,
am experimentat cam
tot ce se poate: durerea,
indiferența, smerenia, iubirea.
aripa destinului atinge iarăși.
tu, cea ocrotită, mângâiată,
cauți ajutor, ai vrea să
te sprijini de tulpina
arborelui falnic.
pe măsură ce încerci
să te apropii,
speranța,
o fata morgana,
se pierde dincolo
de margini. adie briza
unei lumi noi, lăstari vii
prind a răsări. îi auzi cum
cresc. proaspăta sevă vindecă,
salvându-te de rătăcirea drumului.
Rodica Dascălu
11 ianuarie 2021
deși locul unde mă aflu are ferestre
orientate spre soare, uși ce se deschid
spre ziua de mâine, totuși, percep spațiul
ca fiind o colivie. orice intenție de a afla
raza de senin eșuează. pereții, de neclintit.
o creștere atipică a celulelor
o tulburare a ritmului cardiac
o îngustare a capilarelor
corpul nu trăiește altceva
decât o diminuare drastică
a procesului vital. frica există.
îmi spun: trebuie să fie un drum
care să mă ducă spre miezul ființei!
pentru a recunoaște direcția,
ar fi bine să citesc câteva poeme
de Tudor Arghezi, să ascult Rapsodia
Română a lui George Enescu și, uimită,
să mă opresc pentru a admira Anemonele
sau celelalte flori ale lui Ștefan Luchian.
în lipsa artei, voi ignora drumul
esențial, sensul îmi va rămâne
necunoscut, fără să știu de ce.
Rodica Dascălu
9 ianuarie 2021
în toiul iernii sau mai târziu,
spre primăvară, primesc
din partea Ioanei,
prietena mea din copilărie,
un semn, o fotografie ilustrând
un cuib de ghiocei firavi sau câteva
fire de zambile grăbite să înflorească.
de câte ori privesc gingașa floare,
roiuri de amintiri mă împresoară.
parfumul ei mă poartă ușor
peste pământul reavăn.
zăpada abia s-a topit.
un abur cald urcă,
amintindu-mi cum
grădina casei unde m-am
născut respiră la fel de intens.
în lipsa mea, pomii înfloresc iarăși.
Rodica Dascălu, 7 ianuarie 2021