gândurile
îmi macină trupul
cum un râu vijelios stânca
mintea se tânguie
nu-i timp de fluturi de muguri de vise
înalț o rugă Îi cer iertare pentru îndoială
primesc hrană sfântă pâine și vin
primăvara umple inimi cu petale
pictează poienile împrăștie lumină
ochii noștri avizi de frumos
prind câteva scântei
prilej de Înviere…
dirijorul știe rolul fiecăruia în orchestră
împletirea prețioasă de suave armonii
acorduri gri în note grave profunde
e însăși zbuciumul nașterii lumii
suntem unici și atât de frumoși!
interpretez propria partitură
cântul e aspirația mea de a fi împreună
privim spre Creator
prin tainica Sa lumină îmbracă necuprinsul
în mantie purpurie…
oglindă a memoriei
suflarea divină din noi
nu se supune legilor lumii
mă raportez la ea: cine sunt?
urmează îndelungi căutări
aștept să trăiesc minunea
o găsesc deghizată în poem
unui bătrân rătăcit pe străzi
îi spun cu smerenie: sărut mâna!
ochii lui capătă limpezimea apei
surprins soarele se oglindește în ei…
despre acum
nu sunt multe de spus
prezentul se dizolvă într-o mare de lecții
atentă la clipa prezentă
îmi inchipui o călătorie interioară
pe măsură ce înaintez spre copilărie
trăirile petrecute cândva devin tot mai limpezi
sunt pe cale
oare voi afla vreodată:
cine sunt
cum mă cheamă
de unde vin…
/ Rodica Dascălu / Trezire /
doamna învățătoare
cât timp a lucrat la școală
i-a învățat pe copii alfabetul cântul ruga
acum e la pensie și croșetează macrameu
mileuri simple sau complicate prind viață
frânturi dintr-o lume creată de ea cu migală
într-un început de martie
sufletul partenerului de viață
a zburat spre alt tărâm
rămâne singură
pe copilul ei om matur la casa lui îl vede rar
trăiri demult apuse devin tot mai prezente
privește în gol uită întâmplările recente
mintea confuză inventează povești
fredonează cântece recită poezii
rostește rugăciuni pentru ei
elevii de ieri păstrați în suflet
prezentul dureros se împrăștie
asemeni parfumului unei flori într-o grădină
mult prea înmiresmată
doamna învățătoare
acum se află în casa fiului
nu-și amintește cine este
dar nici cine este el
copilul ei…
/ Rodica Dascălu / Amnezie /
uneori
condus de orgolii dialogul
înalță ziduri de gheață
dar smerenia le topește
de parcă universul ar avea de rezolvat
mereu aceeași temă
hrănesc nădejdea
în preajmă întristarea plânsul îndoiala
își vor pierde vigoarea
furtuna se potolește
valurile întunecate ale vieții
se sting neputincioase
vorbește cu Dumnezeu
prin celălalt
zidește punți de lumină…
/ Rodica Dascălu / Zidire /
în noaptea ploioasă
refracția luminii unui neon
împodobește copacii cu zeci de steluțe
uneori cei de dincolo au regrete visează plâng
ne întâlnim într-o lacrimă prinsă-n ram
pe mormânt înfloresc narcise
iubirea e liantul între lumi…
/ Rodica Dascălu / Între lumi /
Speranța
deși o ninsoare târzie
oricând e posibil să cadă
copacii își împlinesc menirea
nimic nu-i poate opri din drum
visul pomilor de a rodi e profund
precum sensul vieții la oameni
dacă speranța îmi este lăcaș
în lăuntrul meu pot făuri vise
înflorită-n inimă prea timpuriu
o crenguță se roagă
vremea rea s-o ocolească…
/ Rodica Dascălu / Speranță /
în albia secată a unui pârâu
tristețea stă la sfat cu pietrele
își spun povești cu susur de ape
inima ascultă pădurea dorul ei de valuri
vântul s-a oprit orice foșnet încetează
țâșnește viața
dans de fluturi albi zbor în spirală
câte unul mai singuratic se avântă
în căutarea celuilalt
bucuria umple valea
e glasul copiilor jocurile curg
cu viteza unei cascade
în tăcere viața se naște
creația ne învață să fim…
/ Rodica Dascălu / Zbor în doi /
strigătul singurătății se lovește de ziduri
orice privire goală se prăbușește
plânsului fără lacrimi
doar ecoul îi răspunde
curajul de a sări dincolo
în căutarea unui sprijin
îmi lipsește
mă definește frica de viață
nu nu sunt singură
îmi este aproape Cuvântul
taina lui țese viață
năframă nesfârșită e timpul
ieșirea din izolare o scară spre cer
nebănuitele trepte de lumină
mă aproapie de oameni…
/ Rodica Dascălu / Singurătate /