zi toridă de vară văpaie peste oraşul pustiu
călătoresc cu trenul. în vagon doi copii cu părul auriu
cum spicul de grâu, în drum spre bunici împreună cu tânăra
lor mamă. un dialog încântător se înfiripă:
/ uite, Petra, flori de soare! /
/ Simon, se spune floarea soarelui /
își amintesc de ochii albaştri ai bunicului
îi vor desena portretul vor fi și ei prezenți în imagine
desenează Petra desenează Simon concentrare maximă
/ Simon, te rog nu irosi hârtia! /
/ Petra, de ce m-ai desenat aşa mic, eu sunt mare! /
în jur oamenii zâmbesc eu îmi întrerup firul lecturii
gingășia copiilor ne învăluie
urmează un moment straniu dureros
cuprins de neliniște Simon devine agitat de neoprit hohotul de râs
în cascadă delir cum alunecarea pe o pantă. istovită mama
îi murmură vorbe de-alean se plimbă cu el în brațe
liniște după zbucium. copilul privește absent adoarme
sufletul meu plânge. chipul fetiței capătă aerul unui
om matur: / aşa face el, aproape mereu…/
își reprimă întrebările să nu o supere pe mama
în gând îmbrăţişez fetiţa îl mângâi pe Simon
ei sunt parte din mine eu sunt parte din ei
toţi suntem parte din ceva nemărginit
gândurile de prisos se îndepărtează
rămâne iubirea pentru copii
pentru mama care veghează
fără să se întrebe / de ce tocmai mie? /
în tăcere îşi duce crucea
cu smerenie
doar vara indiferentă defilează în hainele ei multicolore
ca și cum în lume nimic dureros nu se întâmplă…
/ Rodica Dascălu / Poveste de vară