în mijlocul unui câmp un arbore
singurătatea sa e vie
găzduiește păsările le ascultă cântul
dăruiește umbră călătorului istovit
înfruntă primejdia ploii
neclintit în fața viscolului
arborele știe să fie
copleșită de temeri mă întreb
când oare precum arborele
voi avea curajul să fiu?
să mă inspir de la cei din jur
să dăruiesc
să accept
să trăiesc
să aștept un om să-și deschidă inima
da, știu că nimic nu este mai important
decât lumina chipului său
zâmbetul…
/ Rodica Dascălu / Învăț să fiu /
durerea există
neacceptată îmi cufundă sufletul în negura deznădejdii
acceptată îmi umple sufletul cu lumina
marea artă a vieții
transformarea durerii în bucurie
cu lacrima strânsă în potirul florii de mac
scriu un poem
în spațiul dintre cuvinte
scriu despre iubire și trădare
în spațiul dintre privirele noastre
scriu despre indiferență și speranță
viața simplă transfigurată
în lacrima strânsă în potirul florii de mac
garanția bucuriei de a fi…
/ Rodica Dascălu / Floare de mac /
în orice durere este viață
uneori cel pe care-l iubești necondiționat
îți este copil sau prieten
îi simți sufletul în impas
vrei să-i fii aproape
să nu fii indiferent singurătății sale
captiv propriilor idei convingeri
izolat în sine
singurul mod de a-l ajuta este să nu-l ajuți
nu-și deschide ușor inima
să primească blânda adiere a iubirii…
mă duce gândul la imaginea unui fluture
atras de lumina lămpii cu gaz
într-o seară din copilărie
intrat prin fereastra larg deschisă
zboară către flacăra palidă
cu aripile ușor arse
atingând pereții
caută ieșirea
încercând toate direcțiile
nu-i ușor
să regăsești drumul spre libertate
chiar fluture fiind
singurul mod în care poți să-l ajuți
este să rămâi nemișcat
împietrit
aștepți
până când își epuizează resursele
și ostenit se oprește
te apleci delicat asupra lui
și îl ajuți să-și afle calea
sau
extrapolând
să-l inspiri pe propriul copil sau prieten
de a-și găsi drumul către sine
de nu cumva îi va fi hărăzită suferința
spre a-și descoperi propria măreție…
/ Rodica Dascălu / Fluturele /
viața-i piruetă
între bine și rău
între lumină și întuneric
între căutare lăuntrică și lume
îmi spun: oprește-te,
privește, ascultă și fii!
privesc lacul limpede
oglindă pentru cer păsări și nori
străjuiesc lacul pădurile
cochete își oglindesc chipul verde
în limpezimea apei…
la orizont o punte fragilă
unește cerul și pământul
o clipă universul pare încremenit
liniște liniște liniște
noul e pe cale să se nască-n adânc
închid pleoapa ochiului exterior
continui drumul început cândva
raiul e în noi
îl clădim pas cu pas
rugăciunea e cheia
cădem și ne ridicăm pe drumul ales
iar și iar
veșnicia ne găsește prezenți
în luptă cu îndoielile noastre…
/Rodica Dascălu / Piruetă /
un salcâm înflorit
îmi inundă cu parfum suav odaia
soarele amiezii împrăștie umbre
răsfirându-i coroana-nmiresmată
freamătul frunzelor legănatul florilor
vuietul vântului țipătul scurt al vrăbiilor
îl însuflețesc îi dau viață…
deși înflorit azi copacul pare lipsit de vigoare
de neclintit în propria cugetare:
– înflorirea timpurie ploaia rece
au îndepărtat nectarul florilor
lipsindu-mă de prezența albinelor
ce rost are viața fără zumzetul lor?
fără mierea tămăduitoare leac pentru oameni? –
asemeni lui mă cufund în adâncuri
ca florile de salcâm îmi sunt gândurile
în liniște iert accept retrăiesc primăveri iubesc
eu sunt…
trăim uneori clipe
când în ciuda îndoielii singurătății disperării înflorim
sau cine știe poate tocmai de aceea…
/ Rodica Dascălu / Singurătatea salcâmului /
atentă la semafor cu pasul sprinten
o bătrână cu rucsacul în spate
trece strada
în urma ei
o mamă răspunde promt
prea multor întrebări ale copilului…
grăbit să ajungă nici el nu știe unde
un bătrân ursuz vorbește singur
se adresează unui interlocutor nevăzut
două tinere discută aprins
despre ele însele în relație cu ceilalți
în curtea bisericii ard lumânări
pentru vii și adormiți…
o pasăre brăzdează cerul
își află răgaz pe o linie aeriană
lângă o altă pasăre…
martor: străvechiul bulevard
arborii seculari
pereți vii nesfârșiți până-n cer
coroanele verzi zugrăvite în nuanțe de alb
acuarelă cu flori de salcâmi și castani
vântul adie și înmiresmează totul
cu parfum de iasomie
aparent simple secvențe…
așa cum se-mbină într-o imagine
mai presus de fragmente
piesele unui puzzle
o taină unește:
oameni păsări arbori și flori
numele ei viață…
19)
între aprilie și mai
punte de Lumină
în fața măreției vieții
parada florilor albe
surprind întâi
smerenia florilor de salcâm…
săgeți orientate spre cer
florile de castan îmi arată un drum…
florile de soc privesc în lăuntrul meu:
– prin smerenie te înalți…
oare sunt dispusă să îmi asum
mesajul subtil al naturii?
doar gingașa floare de măceș
dăruindu-mi parfumul ei suav
este și atât…
/ Rodica Dascălu / Parada florilor /
prima vioară a doua vioară celelalte viori
violoncel harpă flaut și tot atâția muzicieni
interpretul la pian el însuși compozitor
mai presus de toate dirijorul
nu trece cu vederea nici cel mai mic dezacord
știe rolul fiecăruia în acest mozaic minunat…
rezultatul: suave armonii
alternând cu acorduri grave profunde
zbuciumul de început al vieții
suntem unici și atât de frumoși!
toți privim spre Creatorul nevăzut
aparent fiecare interpretează propria partitură
dar cântul fiecăruia este aspirație
către cel ce cuprinde cu privirea sa întregul
și îi dă un sens…
totul capătă un înțeles
viața fiecăruia în parte
viața în comuniune
cum armonia concertului evocat…
/ Rodica Dascălu / Dirijorul /