deși vremea cețoasă de iarnă mă-ndeamnă

să mă cufund în nevăzutul plin de taine

m-am hotărât

azi rămân la lumina zilei îmi voi hrăni sufletul

admirând ghioceii înfloriți în grădină

acum în toiul iernii ianuarie treizeci

ultima ninsoare i-a acoperit

dar ei râmân vii neclintiți

răzbind prin stratul rece de nea

privind gingașele flori albe

mă-ntreb

de unde această tărie de-a înfrunta frigul iernii

oare de ce nu mai au răbdare ghioceii

să vestească primăvara

scuturându-și delicat clopoțeii

așa cum se-ntâmpla odinioară

răspunsul vine firesc

da noi ghioceii am învățat de la voi oamenii

să transformăm tot ce-i fragil plăpând neajutorat

într-o forță ajutor de supraviețuire

când suntem față în față cu viscolul iernii…

/ Rodica Dascălu / Ghiocelul /

trăisc intens

mor și mă nasc de câteva ori în fiecare zi

moare acel cineva din mine

care se identifică cu mânia

sau lăcomia

sau mândria

sau neputința de a fi

am la-ndemână un izvor divin

îl numesc simplu smerenie

are un rol covârșitor

nu permite propriului eu plin de iluzii

multiplicat în diverse chipuri

să răzbată

sunt liber

mă văd în tărâmul infinit minusculă verigă

aflată în succesiunea firească a vieții

pentru a afla cine sunt ies din mine însămi

dăruiesc vers seninătate iubire

nu nu suntem lipsiți de sens

suntem unici și avem un rost împreună

suntem lumea

viața …

Rodica Dascălu / Trăiesc intens /

o zi blândă de toamnă

totul în jur avea culoarea mierii

pornită din senin

o furtună avea să-mi tulbure tihna vieții

împietrită îmi spuneam

mai multă durere de atât nu se poate

însuși fluxul vieții încetase să fie

învăluită în tăcere cuprinsă de spaimă

mă-ntorc în interior caut sprijin

tresărirea unui gând o rugă

neștiind să fiu

n-am agonisit virtuți în suflet

alungată de ecoul unui plâns mă-ntorc în lume

de ce eu de ce tocmai mie

un glas interior îmi șoptește

nu e bine să-l dojenești pe Dumnezeu

în marea Lui iubire ți-a dat puterea de a alege

iar acum ți-a dăruit cheia înțelepciunii

suferința…

precum un profesor adevărat

predă prima lecție

prin compasiune vei descoperi iubirea

întâlnesc suferința în ochii unui copil

poartă perfuzia fixată-n venele-i subțiri cât firul de păr

privesc în ochii neajutorați ai celor singuri în fața bolii

ceea ce văd mă-nfioară

ziua arămie de septembrie

momentul când conștientă

învaț verbul a fi învăț lecțiile iubirii

predate de-un profesor din înalt

suferința…

/ Rodica Dascălu / Suferință /

e vremea să se retragă durerea din lume

precum în nopți cu lună plină

apele mării-n reflux

să adunăm în inimi

lacrimi neplânse

presimțiri de fericire

răni tăcute

transfigurate-n frânturi de creație

devin rugăciune

căci ce altceva e poezia

decât clipe de viață

bucurie sau durere

disperare sau nădejde…

topite în creuzetul inimii

la flacăra iubirii

devin undă divină

bine și rău nu există

imn în univers-i poezia…

Dascălu Rodica _ Transfigurare /

pornesc adesea în călătorii

mai aproape de casă sau în depărtare

sunt atractive și îmi fac bine

priveliști din vârf de colină

reflexii de lumină pe val de mare

pentru a avea confortul

ce aparent îmi face viața ușoară

pregătesc din timp bagajul

cât mai consistent dacă se poate

acum în plină călătorie

când frumosul mă-nconjoară

văd cât de simplu mi-ar fi traiul

dacă aș renunța la lucruri

singura lor menire uneori

este să acopere

absența unor emoții sentimente

dacă aleg drept itinerariu

nevăzutul din mine

totul se repetă

de data asta cufăru-i ticsit cu

teamă îndoială sau chiar neiertare

toate mă însoțesc pe drumul

presărat cu praguri ziduri

adevărat labirint

pentru a-l străbate

părăsesc tot acest bagaj inutil

păstrez amintirile senine

liberă fiind prind aripi

zbor tăcut

liniște…

/ Rodica Dascălu / Liniște /

atâtea destine trăite

câte afli citind paginile unei cărți

te îmbie să scrii despre curgerea timpului

a-ți povesti propria viață-i aproape imposibil

cum să readuc atâția ani din trecut

ei sunt împletiți cu cei ai altor oameni întâlniți în drum

a umbla în anii mei oricât de atentă aș fi

pot răvăși chiar ceea ce nu-mi aparține

viața înseamnă cărți suprapuse mii de pagini

volume de trăiri parcurse împreună

bucurii momente de deznădejde renașteri

deschise

riști să transformi totul într-un praf fin

pulbere de amintiri apuse

secundele orele zilele sunt păstrate

prin forța tainică a scânteii divine ce ne unește

viața se trăiește acum

fiindcă ea doar este…

/ Rodica Dascălu / Viață /

nopți la rând visez

frânturi din copilăria-ndepărtată

ne-ntâlnim firește în odaia din față

unde Iisus din icoană veghează

caut înțelesuri

între veghe și somn rugăciuni

mintea tace

nu mai frământă idei frici iluzii

dialogul tensionat minte inimă încetează

se așterne liniștea de dincolo de timp

sufletul eliberat

călătorește asemeni pescărușilor

într-o zi senină de mai

când

păsările zboară spre cerul de azur

nu prea sus nici prea departe

fiindcă au rostul

de a însoți călătorii aflați în corabia vieții

asemeni lor sufletul în vis plutește

zbor amplu printre aștri

dor nesfârșit de Acasă

nicicând nu uită să se-ntoarcă-n zori

în trupul ostenit de atâta așteptare

dorul de copilărie

zbateri diafane de aripi

vis de-o noapte…

/ Rodica Dascălu / Vis de-o noapte /

inima oricât de binevoitoare este

din când în când obișnuiește

să-și umple încăperile

mai ales cele de suprafață

cu resentimente nemulțumiri

sau chiar iluzii deșarte

a cunoaște taina inimii

călătorie-n adânc

anevoioasă

drum lung spre spații ce țin de veșnicie

folosind chei speciale

lacrima iertarea recunoștința

deschizi uși spre frumuseți nebănuite

există chiar o cheie universală

deschide orice ușă

îndeosebi pe cea tainică a inimii

unde sălășluiește El

cheia se numește simplu

iubire…

Rodica Dascălu / Cheia /

țâsnesc primele raze de soare

viața se naște din ea însăși

nou început

încorporate uneori în picuri de ploaie

mesajele vin

zborul înalt al pescărușilor

săgeată spre comorile altei lumi

drum interior

rugăciuni de mulțumire

scriu pe cerul plumburiu

copacii desfrunziți

cern norii prin sita veșniciei

ninsoare continuă

curgerea vieții

oprește-te om bun

ce poate fi mai frumos

decât să te cunoști

plutire a fulgilor de nea

născuți printre suflete limpezi…

Rodica Dascălu / Dumnezeu ne vorbește /

poți descoperi noi sensuri iubirii

printr-un dialog viu

cu un copil de șapte opt ani

chip luminos păr şaten ochi cafenii

aproape fără să respire mi se destăinuie

ieri mi-am petrecut ziua cu tata

am fost fericit

tăcere

continuă privindu-mă cu ochii lui cafenii

umbriți de gene prelungi acum triști

părinții mei sunt despărțiți

îi iubesc

să fim împreună este cea mai mare bucurie

ne plimbăm în pas domol pe alei

întâlnim Monumentul iubirii simbolul parcului

o inimă mare de inox

pe care sunt prinse

de toate mărimile formele culorile

lacăte

în cuvinte simple încerc să-i descifrez mesajul

o pereche de îndrăgostiți

fixează de această inimă uriașă

un lacăt cu inițialele numelor

apoi aruncă cheia într-o apă curgătoare

neapărat limpede și curată

prin acest gest fac un legământ

devin o singură inimă își pecetluiesc iubirea

copilul suspină ochii îi sunt rourați

dacă aveau și părinții mei un lacăt al iubirii

sau cine știe poate l-au avut

dar au păstrat cheia

și iubirea lor s-a risipit…

mă întorc pe tărâmul interior

din mine însămi și văd

în lacrima unui copil

un semn că lumea-i în suferință…

/ Rodica Dascălu / Monumentul iubirii /