lumină senină caldă și blândă

mesager al primăverii în plină iarnă

deschide-mi ochii interiori

învață-mă să trăiesc fără teamă

să cred în miracolul nașterii

din mine însămi pentru o nouă viață

cresc încet și devin o ramură plăpândă

în arborele strămoșilor mei

ramură fiind

sunt resposabilă

de fructele mele

așa cum se cuvine

sunt mândră de victorii

dar îmi asum înfrângerile

iar dacă nereușitele continuă să fie

mă întorc în trunchiul arborelui

și pentru armonia clipei prezente

vindec rănile trecutului

când aleg să rămân singură izolată

sunt lipsită de sens

fiindcă nu pot trăi decât ca o verigă într-un întreg

și ca imagine a unui înțeles că suntem fiecare

parte într-un arbore al vieții…

Rodica Dascălu / Arborele vieții /

trec anii grăbiți

parcă tot mai grăbiți

timpul să te bucuri în tihnă

de frumusețea unui anotimp anume

se comprimă

privesc cu nostalgie în mine însămi

pulsul inimii listează în ritm alert

la imprimanta sufletului

un bilanț anual de trăiri sentimente

pe cine și ce am pierdut

dacă am dăruit

că de primit știu că totul a fost înzecit

doar iubirea iese din calcul

fiindcă aritmetic nu se poate aduna sau înmulți

pierde sau cumpăra

iubirea doar este

pentru a fi

e suficient să cunoști fericirea de-a iubi…

/ Rodica Dascălu / Bilanț /

când părți din suflet

fărâme de iubire se desprind

însoțindu-i în cer

pe cei plecați prea devreme

îmi rămân amintirile duioase

în anul din urmă

s-a intamplat o minune

am reclădit casa părintească

cu pereți acoperiș pomi viță de vie

cu toate trăirile

în încăperile inimii mele

mă-ntorc zilnic în mine însămi

în locul rămas intact

ca-n vremea copilăriei

mă-ntâlnesc stau la sfat

cu cei alături de care

mi-am împletit zilele anii

depănăm amintiri în fața focului

aprins din timp de tata

pe marginea patului

mama

cu chipul încadrat de basmaua de cașmir înflorată

ne privește-ndelung

iubirea din ochii ei

văpaie nesfârșită

răzbate peste ani

vie profundă

am avut cândva un brad împodobit

cu globuri aurii

am păstrat unul alb ușor ciobit

nu credeam că

un obiect atât de minuscul

îmi va dărui tandre aduceri aminte

sunt povești retrăite intens acum

când pruncul Iisus în brațele Fecioarei Maria

la fel ca odinioară

ne privește din icoana sfântă

aflată pe peretele din rasărit

simbol al credinței străvechi ce continuă să fie…

Rodica Dascălu / Nostalgie /

în decembrie

nașterea unui început

blândă adiere

ne împresoară

o undă sfioasă izvor din amintire

lăuntrul îmi inundă

și cerne fulgi de nea

frânturi din aripi de îngeri

când soarele din adânc răsare

stratul de zăpadă

reflectă sclipiri de diamant

ninsoarea calmă

acoperă tot ce-i apare-n cale

chiar urmele adânci săpate

de-un îndelung zbucium interior

devin invizibile pe neaua albă pufoasă

în plin senin al inimii

dobândit prin cicatrici acceptate

răni sângerânde

cu răbdare în timp vindecate

un viscol pornește

troienește liniștea deplină

șterge încercarea timidă

de a zămisli lumină

caldă lumină

în viscolul rece

poate doar bucuria amintirii

mai poate naște un vis de iubire

căci binecuvântare este

să-l împlinești în tine însăți

spre a fi dăruit…

Rodica Dascălu / Vis /

seara-i adâncă geroasă

decembrie

în așteptarea sfintei sărbători

natura se împodobește

oriunde mergi

plutești ca-ntr-o poveste

steaua magilor

steluțele fosforescente

țesătura magică de culori sunete

miresmele de vin fiert scorțișoară

glasul colindătorilor

prefigurează momentul

când întreg universul

se va naște din el însuși

schimbarea întregii firi

sufletul

microunivers fascinant

în lumea interioară plină de taină

se conectează la liniștea aceea eternă

care doar este

acolo

în oceanul de pace

precum un strop de rouă

încorporezi universul

imagine divină

a unei nemărginite iubiri

de dincolo de lucruri …

Rodica Dascălu / Transfigurare /

purtăm în noi înșine

dorințe mari sau mici

importante

sau simple copilării

în viață

chiar adult fiind

simți cum sufletul

tresare

când surprinde-n jur

bucurii

privesc doi tineri îndrăgostiți

ochii lor

făclii aprinse-n noaptea

unui decembrie înfrigurat

în câteva secunde dorința

de a fi împreună

începe drumul spre înalt

printr-un magic lampion portocaliu

simbol al iubirii împărtășite

zborul va dura

cât timp picătura de ceară aprinsă

menține vie flacăra

apoi aerul răcindu-se

lampionul va coborî domol spre sol

dar minune

toate visele purtate-n inimă

înălțate-n preajma sfintei sărbători

însoțite de-o rugă fierbinte

vor dăinui

pentru că singură

ea iubirea-i eternă

armonie deplină

pe tărâmul magic

din adâncuri de suflet…

Rodica Dascălu / Lampionul iubirii /

ți-e frig

când sufletul trăiește în sine

și spune

eu sunt important

mie nu-mi pasă de tine

te afli în ceață adâncă

când viața îți trece

fără să afli

ce vânt te poartă prin lume

geru-i năpraznic

când singur ești

deși împreună te afli

inima-i de ghiață

când nu poți să dăruiești

o îmbrățișare

un cuvânt de încurajare

viscolul te învăluie

când ai uitat

să te-ntorci

în tine însăți

să vezi că exiști

doar împreuna

cu cei ce au fost

cu cei ce sunt

și vor urma să vină

e iarnă

când pleci

fără să lași în univers

o urmă

să amintească de tine…

Rodica Dascălu / E iarnă /

sunt zile triste

în care durerea melancolia

încearcă să mă prindă-n în mreaja lor

caut să găsesc

leacul contra tristeții

m-aș gândi întâi de toate la iertare

încerc din când în cand

să mă iert pe mine însămi

mă apăr de tristețe prin acceptare

lucrurile au un timp al lor de a se întâmpla

uneori suferința se naște

când ai grabnice așteptări

răbdarea de a lăsa miracolul să vină

liniștea care precede bucuriei

se întâmplă

când mintea cu gândurile ei contradictorii

coboară în inimă

în acea armonie

dobândesc tăria coborârii în adâncuri

și scot la suprafață

remediul împotriva tristeții

iubirea

fără ea nimic nu se poate

simți curgându-ți prin artere

o lumină binefăcătoare

își are izvorul în inimă

lumina inundă trupul

devinit o sursă

e molipsitoare lumina ei

depășește hotarul corpului

propagându-se în unde

valuri nesfârșite

ale unui posibil ocean de iubire…

/ Rodica Dascălu / Remediul tristeții /

harul divin al cântului

ne învăluie

în așteptarea bucuriei

sufletele freamătă

cine dăruiește cine primește

e o taină

refrene de mult fredonate

ascunse-n sipetul inimii

izvorăsc

sub pleoapa emoției

lacrimi curg pe furiș

și dau strălucire privirilor

scântei aprinse în semiîntuneric

un fuior de energie bună se naște

ne cuprinde pe toți

în preaplinul fericirii

sufletele

bat ritmul pe clapele pianinei

se opresc o clipă pe bagheta magică

insuflându-i dirijorului inspirația

de a improviza

colorează în roz obrajii palizi

ai tinerei cu chip coborât parcă din icoană

cu degetele ei fine prelungi

mângâie strunele cobzei

apoi obosite de atâta joacă sufletele

se liniștesc

au trăit din plin bucuria muzicii

fericite

plutesc…

/ Rodica Dascălu / Bucuria cântului /